VIDEODOME | “THE TEMPEST” (1979/2010, r: Derek Jarman/Julie Taymor)

Având ca subiect memorabila adaptare cinematografică a piesei lui Shakespeare semnată de Julie Taymor, multipremiata realizatoare de film, operă şi teatru, în luna în care sărbătorim Ziua Internaţională a Femeii, această ediţie a Videodome-ului este un omagiu adus cineastelor care au reuşit să îşi impună valoarea într-o industrie condusă autoritar de bărbaţi până ca valurile succesive de militantism feminist să înceapă să echilibreze balanţa. Să ne amintim că înainte de Chloé Zhao, Patty Jenkins, Céline Sciamma sau Ava DuVernay, cinefilii s-au bucurat de realizările unor Kathryn Bigelow, Jane Campion, Lina Wertmüller,  Agnès Varda, Mira Nair şi Claire Denis. Prin creativitatea ieşită din comun şi lejeritatatea cu care a pendulat cu succes între scenele de spectacol şi platourile de filmare, Julie Taymor (“Frida”, “Titus”, “Across the Universe”) ocupă un loc cu totul aparte în acest panteon. Povestea de mai jos e însă cea a lui Ariel, Prospero şi Caliban şi nu a Juliei Taymor, aşa ca ea începe cu mulţi ani în urmă...

"Furtuna" lui William Shakespeare, considerată de mulţi ca fiind ultima pe care Marele Will a scris-o singur (publicată în 1623), piesă de factură neoclasică - respectarea unităţii de timp, loc şi acţiune - mai puţin caracteristică stilistic autorului care combină o varietate remarcabilă de genuri, de la tragicomedie la prototeatru de revistă (‘masque’), de la commedia dell’arte la teatrul romanţios, trecută cu vederea timp de secole întregi, şi-a câştigat notorietatea pe care ar fi meritat-o încă de la început abia pe la jumătatea secolului XIX. Povestea: Ducele oraşului Milano, Prospero (considerat de mulţi ca o auto-reprezentare a lui Shakespeare), împreună cu fiica sa Miranda în vârstă de doar trei ani, este silit să se refugieze pe o insulă aridă şi aproape pustie după ce a fost dat jos de pe tron de fratele său uzurpator Antonio (ajutat de Alonso, regele napolitan). Singurele fiinţe care le pot oferi sprijinul sunt Ariel, spirit eliberat de un Prospero interesat profund de magie (în sens raţional şi nu de obsesie ocultă), din ghearele unei vrăjitoare exilată din Alger, Sycorax, dar care murise înainte ca tatăl şi fiica să ajungă pe insulă, şi de fiul acesteia, Caliban, un monstru diform dar... uman, care îi învaţă să supravieţuiască în schimbul unei minime educaţii prin care este instruit să comunice verbal şi află despre religie, lume şi vieţuitoare. 

Din perspectiva lui Caliban, în ultimele decenii s-au înmulţit tezele care susţin că "Furtuna" reprezintă o oglindă artistică a teoriilor postcoloniale, ajungându-se inclusiv la puneri demonstrative în scenă în... Haiti (precum cea a lui Andre Césaire, originar din Martinica, unul dintre fondatorii mişcării ‘Négritude’ în literatura francofonă). Să revenim... aflând că Antonio, Alonso şi fiul acestuia (Ferdinand), se află în apropierea insulei pe o navă ce vine din Africa, Prospero îşi foloseşte abilităţile de magician pentru a stârni o furtună ce determină scufundarea vasului şi eşuarea acestora pe ţărm. Odată ajunşi pe propriu-i teritoriu începe să îi hăituiască până când Ferdinand se îndrăgosteşte de Miranda, ajunsă la vârsta la care hormonii se simt obligaţi să îşi ceară drepturile. Am scris aceste lucruri doar pentru rememorare şi nu ca să detaliez sinopsisul.

Bogăţia potenţialului vizual sugerată de naraţiune nu avea cum să lase indiferenţi suporterii celei de-a şaptea arte care au început să îi dea târcoale încă din 1905. Ulterior, putem vorbi de două categorii de filme, adaptările libere după piesă (ex. "Tempest" din 1982 a lui Paul Mazursky, cu John Cassavetes şi Gena Rowlands, despre un arhitect newyorkez care, datorită crizei vârstei a doua, se izolează pe o insulă grecească, sau inovativul "Prospero’s Books" din 1991 al lui Peter Greenaway, montat în Japonia, ce utilizează masiv imaginile digitale pentru un mix de animaţie, mimă, operă şi dans) şi ecranizările acesteia destinate marelui ecran (prima fiind scurtmetrajul din 1911 al lui Edwin Thanhouser), categorie din care fac parte şi cele două pelicule la care ne vom referi în acest text. 

Iconoclastul şi controversatul DEREK JARMAN (autor al "Jubilee" din 1978, unul dintre primele filme Punk, sau al ultracriticului la adresa regimului Thatcher "The Last of England" din 1988), care şi-a început cariera ca production designer pentru "Devils" şi "Savage Messiah" ale nu foarte "dusului la biserică" cineast britanic Ken Russell, livrează un film suprarealist de autor, erotic, cu o tentă homosexuală evidentă, definită în primul rând de relaţia ambiguă dintre Prospero şi Ariel dar susţinută de excesul - blamat de unii spectator - de nuditate masculină, foarte lent, în care limbajul "cvasi-elisabetan" poate face dificilă înţelegerea (mai ales că din textul original s-a tăiat destul de mult). Făcând abstracţie de “Jubilee”, ambele componente din “Furtuna” lui Derek Jarman, cea gay şi cea de limbaj, amintesc cinefililor de controversatul său debut, "Sebastiane" din 1976, despre martiriul Sfântului Sebastian, ucis cu săgeţi în timpul persecuţiei creştinilor girată de Împăratul Diocleţian, vorbit exclusiv în latină şi condimentat din plin cu homoerotism (ex. soldaţii romani din garnizoana lui Severus). 

De asemenea, trebuie luat în considerare că în perioada în care a filmat "The Tempest", Jarman - ce avea să moară de SIDA în 1994 - era un vârf de lance al luptei împotriva introducerii "Clauzei 28" care interzicea tolerarea sau promovarea homosexualităţii în sistemul de învăţămant englez. La aceste remarci, la vremea premierei, s-au adăugat o sumă întreagă de alte critici la adresa filmului, printre care lipsa de strălucire a jocului actorilor, plasarea poveştii într-o vilă-castel opulentă pe o insulă dezolant de pustie(?) în care Caliban seamănă cu un valet tipic ‘british’, precum şi distribuirea rockeriţei Toyah Willcox în rolul Mirandei... greu de susţinut ideea de virginitate şi de puritate adolescentină (o stea emergentă în New Wave-ul londonez, Toyah Ann avea să devină abia în 1986 soţia lui Robert Fripp, fondatorul legendarului grup de Prog-Rock King Crimson). Asta ca să nu mai vorbim de memorabila scenă a nunţii din final cu dansul marinarilor cu un look amintind de... "Men in Tights" pe muzică populară românească pusă în malaxor cu "Stormy Weather" - cântecul de cabaret (şi de lebădă căci avea să fie ultimul ei rol de cinema) al veteranei starlete mulatre de musical şi de teatru de revistă Elisabeth Welch. 

The Tempest 1979 (closing sequence)

"Furtuna" lui Jarman a fost considerată, pe bună dreptate  - dar, în ceea ce mă priveşte, nu în sensul rău al cuvântului - impertinentă! Avem de-a face cu o creaţie a unui artist complet a cărui viziune anarhistă originală deranjează (cum altfel?) percepţia de tip traditional, deci se adresează unui foarte mic număr de spectatori, fie că e vorba de eterogenitatea tipurilor de vestimentaţie menite să sugereze atemporalitatea piesei sau de bizareria Punk conturată de cromatica cadrelor şi mişcarea stranie a camerelor de luat vederi... a cărei vizionare, cu siguranţă, nu are cum să genereze apatie sau lipsă de reacţie. Dar în final, indiferent cât am fi sau nu de atraşi de ea, va trebui să recunoaştem că este realmente... o operă de artă! 

Din aceeaşi categorie face parte şi filmul lui JULIE TAYMOR, însă dacă cel a lui Jarman se plasează într-un registru oarecum ermetic, destinat fanilor “nebuniior” creative ale unor Kenneth Anger, Ken Russell, Nicolas Roeg sau Julien Temple, doamna Taymor, familiarizată în egală măsură cu opera, teatrul şi filmul, ne furnizează o strălucitoare creaţie artistică accesibilă publicului larg (foarte important!), în opinia mea primul FILM în sensul propriu al cuvântului - deci nu doar o transpunere teatrală pe peliculă, indiferent cât de inedită ar fi aceasta - ce are ca pretext "Furtuna", de o anvergură cinematică vizuală care l-ar face invidios până şi pe Sir Ridley Scott. 

Prima inovaţie pozitivă este aceea de a schimba genul personajului principal: Prospera (Helen Mirren – "The Good Liar", "The Queen") este mult mai credibilă ca înverşunată mamă protectoare a fiicei sale (Felicity Jones – "The Theory of Everything", "Like Crazy") şi ca înger răzbunător pentru că a fost exilată dintr-o lume misogină ignorantă şi animată de interese meschine pentru simplul motiv că e femeie. În rolurile negativ e îi avem pe excelenţii Chris Cooper ("Adaptation", "American Beauty") – Antonio, uzurpatorul tronului Prosperei, David Strathairn ("Nomadland", "Lincoln") – Regele Alonso, şi Alan Cumming ("Burlesque", "Titus") – Sebastian, fratele complotist al lui Alonso, dar... ei sunt lăsaţi în plan secund (o a doua inovaţie) faţă de ponderea pe care o au în construcţia narativă relaţiile dintre Prospera şi Ariel (Ben Whishaw – "Cloud Atlas", James Bond’s "Skyfall/No Time to Die") şi dintre Caliban (Djimon Hounsou – "Amistad", "Shazam!") şi noii stăpâni, cei doi beţivi scăpaţi cu viaţă de pe vas, Stephano şi Trinculo (Alfred Molina – "An Education", "Raiders of the Lost Ark", şi Russell Brand – "Get Him to the Greek", "Arthur"). 

The Tempest 2010 (trailer)

În mod paradoxal, dar nu (neapărat) surprinzător, în opoziţie cu modernitatea formei, Julie Taymor revine în fond la o viziune asupra piesei lui Shakespeare considerată azi depăşită de mulţi, cea a eseului despre sufletul omenesc conform teoriei tripartite a lui Platon, reluată peste secole de renascentişti: sufletul este împărţit în ‘vegetativ’, ‘senzitiv’ şi ‘raţional’ sau, în termenii lui Sigmund Freud în ‘id’, ‘super ego’ şi ‘ego’. Caliban reprezintă vegetativul (primitivul care încearcă să se adapteze din pur instinct la stimulii externi, ce caută şi produce plăcere, tentat deseori de vulgare satisfacţii), Ariel senzitivul (cel supra-omenesc, obligat să asculte directivele ‘raţionalului’ dar şi să protejeze lumea de invazii exterioare şi dezordini interioare) iar Prospera raţionalul (mediatorul realist şi organizat, responsabil de echilibru, care conduce cu blândeţe prin intermediul dragostei de cunoaştere).

Datorită abordării feministe a lui Taymor, singurul sacrificat în piesă este junele amorezat Ferdinand (muzicianul Reeve Carney, mai cunoscut însă ca Dorian Gray din serialul "Penny Dreadful"), obligat să se comporte ca un june exasperant de visător atras de Miranda ca momeală în pânza ţesută cu infinită grijă de Prospera. Filmat integral în Hawai, filmul este indescriptibil de poetic, fluent şi frumos făcut, ranforsat fiind de costumele excentric-luxuriante ale lui Sandy Powell (trei Oscaruri la activ: "Shakespeare In Love", "The Aviator", "The Young Victoria"), de muzica ieşită din comun - în sensul că nu îi este caracteristică prin inflexiunile de Metal-Rock simfonic şi Psychedelia - a consortului regizoarei, Elliot Goldenthal ("Heat", "Frida") şi de imaginea fabuloasă a lui Stuart Dryburgh ("The Piano", "Painted Veil"). Evident că filmul a fost un eşec de box-office dar, în acest caz, nu datorită intelectualismului excesiv al abordării cum ar fi de persupus cât datorită unei sume semnificative de critici de film imbecili care s-au trezit peste noapte experţi în Shakespeare şi au demontat din această perspectivă pelicula, bucată cu bucată (de la replicile prea seci ale lui Mirren la fermoarele de pe costume)... uitând că, pe aceeaşi linie, nici "300" al lui Zack Snyder nu trebuie privit ca un film istoric ci ca unul bazat pe un comics. Acestora le zic ‘Sîc!’ fiindcă nici unul n-a remarcat dozele de bere ruginite din peştera lui Caliban. Revenind la tonul serios...

Foto: Melinda Sue Gordon

Julie Taymor Talks The Tempest (Making Of)

În cazul "Furtuna", aşa cum s-a întâmplat şi cu "Titus" din 1999, imaginativa Julie Taymor ne propune o viziune artistică şi estetică cu totul ieşită din comun, perenă ca relevanţă în Pop culture-ul contemporan chiar dacă materializarea sa are la bază texte scrise cu multe secole în urmă. Puriştii pot rămâne - este, fireşte, opţiunea lor -, cu piesele lui Shakespeare aşa cum au fost tipărite sau cu montările din sălile de teatru renumite prin conservatorism dar, în ce ne priveşte... nu despre copy-paste e vorba în cinematografia de artă. Ca atare, este decizia fiecăruia dacă se va lăsa tentat să se apropie de vreuna din aceste două “Furtuni” la care m-am referit. Eu cred că merită. 

Închei cu o paranteză anecdotică legată de două alte surprize pe care le oferă filmul lui Julie Taymor: prima, că Ben Whishaw şi Reeve Carney chiar... cântă (sunt vocile lor pe OST) şi a doua, prezenţa al lui Tom Conti, nominalizat la Oscar în ’84 pentru "Reuben, Reuben" dar ramas in memoria cinefililor in rolul translatorului lagarului in care ajunge David Bowie in clasicul "Merry Christmas Mr. Lawrence" al lui Nagisa Ôshima.

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter