O naţiune pierdută la masa de joc?

Cu un preşedinte-crupier care îi distribuie pe români ca pe nişte jetoane la mesele de joc ale politicienilor şi pare că abia aşteaptă sfârşitul programului ca să joace liniştit “Solitaire” într-un palat care nu este Caesar’s Palace, şi cu un grup “ales” de cartofori care mizează pe şi cu bani publici în interes personal într-un joc doar aparent de echipă, România a devenit o ţară-cazinou în care cuvântul-cheie în viaţa ocupanţilor săi este... norocul. Pentru noi, cei care le pregătim fişicurile de fise sau dăm cu mopul zi de zi prin acest cazinou, ar fi un noroc să supravieţuim pandemiei împreună cu toţi cei care ne sunt dragi, dar pentru cei “din linia întâi” norocul înseamnă altceva, să câştige (la propriu) tragerea la sorţi pentru un loc la masa de joc ori măcar să fie toleraţi ca jucători de mâna a doua, mulţumiţi cu accesul la păcănele-sinecuri sau cu bacşişurile de fidelizare lăsate de şmecherii din vârful dinastiilor politice, ocupaţi cu împărţeala banilor pe care fraierii străini veniţi din afara cazinoului sunt încă dispuşi să îi rişte. Cazinoul-ţară dă impresia că se conduce exclusiv cu şi după noroc.

Dacă, fără vreun antrenament sau strategie, aleşii sau numiţii aleşilor joacă doar la noroc versiunea neaoşă a FPS-ului “Call of Duty” intitulată “Împuşcă francul (sau funcţia publică)”, nouă, celorlalţi, ni se oferă jocuri cu reguli aproape imposibil de înţeles logic, nişte versiuni de “Sims” în care nu putem construi - nici cu noroc - de azi pe mâine nimic dar generează ‘political coins’. Fiindcă tablagiii ajunşi în cazinou, fabricaţi în şcoli “naţionale de apărare” însă imuni la ideea de (public) duty schimbă oportunist şi haotic regulile fără mari explicaţii, în funcţie de mize irelevante pentru personalul “civil”. Mai nou, în versiunea politică a jocului, ‘6-6’ din table s-a transformat în ‘4-7... poartă-n casă’, după ce ne obişnuisem cu 3 şi 6 ca referinţe pentru rata de infectare, deci mâine e foarte posibil să avem voie să ieşim pe-afară doar la orele indicate de zaruri. Iar noi continuăm placid să le alimentăm ăstora potul şi respectăm regulile sperând cu naivitate că în acest joc vital vom avea norocul... ca ei să aibă noroc şi pentru noi.

Altfel, cei care fac jocurile pretind că sunt experţi în a juca bine cărţile în numele nostru dar, până acum, ne-au arătat mai mult o abordare de barbugii din Las Fierbinţi decât de profesionişti din Las Vegas. Cât despre cei scoşi temporar de la masă dar nu şi din sălile de joc, deveniti chibiţi, mai ţin în buzunarele de la piept ceva bani de pus la bătaie dacă ar fi şanse de-un Blackjack, dar ca să facă o mână cu o valoare mai mare decât a clarvăzătorului dealer al cazinoului şi să ia ei potul e dificil, atâta vreme cât acesta a împărţit deja resursele românilor (scuze, a se citi jetoanele) jucătorilor “lui” de încredere. Care, la cum arată situaţia, s-ar putea să piardă repede o naţiune deja sastisită de a fi folosită ca o grămăjoară de plastice fără valoare intrinsecă aruncată pe masa jocurilor politice. Vom trăi şi vom vedea însă cum se va mai învârti roata... norocului.

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter