Arte vizuale | CHIOMA EBINAMA: “Nu cred că e greşit să alegi altfel”

Una dintre expoziţiile remarcabile de artă contemporană din această primăvară, noroi & fluturi (mud & butterflies), deschisă până pe 24 aprilie la Catinca Tabacaru Gallery din Bucureşti, îi aparţine tinerei artistei americane de origine nigeriană Chioma Ebinama (n. 1988), un spirit nomad prin culturi şi mitologii din toate timpurile sau punctele cardinale - ale căror simboluri, narative şi estetici sunt reinterpretate în hibrizi conceptuali cu fundament organic original - ce aminteşte involuntar de un alt artist de peste Ocean cu o identitate ieşită din normele şi stereotipurile rasiale, afro-cubanezul Wifredo Lam. Cu studii de sociologie la Boston College şi de ilustraţie la School of Visual Arts din New York, Chioma Ebinama a debutat cu expoziţia Ritual For A New Direction în 2018 iar notorietatea sa internaţională de artist emergent s-a consolidat rapid printr-o serie de alte expoziţii notabile, precum mammywater (2019, NY) sau Leave The Thorns and Take The Rose (2020, Atena). În 2021, în afara prezenţei în premieră în România, Chioma va prezenta proiecte solo în Londra și cu Muzeul de Artă Contemporană Haute-Vienne în Franța.

Foto [1] ‘Foto: Paris Tavitian/LiFO

Foto: Paris Tavitian/LiFO 

Chioma, titlul expoziţiei tale, mud & butterflies, trimite cu gândul la cocon şi la apariţia fluturelui, aşa că o să începem cu naşterea ta ca artistă... fiindcă nu prea pari o fată obişnuită din New Jersey din punct de vedere al aspiraţiilor, dar nici al vieţii tale nomade.

Oricum, nu sunt chiar o fată din New Jersey pentru că, deşi m-am născut acolo, copilăria mi-am petrecut-o în mare parte în Maryland. În ce priveşte geneza mea ca artist, traiectoria mea artistică, totul s-a întâmplat cam împotriva curentului, ca să zic aşa. De mică mi-a plăcut animaţia şi am vrut să devin animator, dar eu provin dintr-o familie extrem de pragmatică: ambii mei părinti sunt imigranţi, au venit din Nigeria să studieze în SUA, şi în cultura noastră se insistă foarte mult accentul pe educaţie dar şi pe carieră, pe ideea că întreaga viaţă pui de-o parte ca să agoniseşti avere pentru viitor, pentru familie... şi, drept urmare, nu m-a împins nimeni dintre ai mei spre o carieră artistică. Am studiat chiar o vreme sociologia la universitate, aveam chiar de gând să dau la Drept, dar până să termin facultatea mi-am dat seama că dacă ar fi fost să continui pe drumul acela n-aş fi făcut decât să intru într-un sistem faţă de care n-aveam nici o înclinaţie. Şi s-a întâmplat ca tocmai în perioada aceea o persoană apropiată mie să renunţe la facultatea pe care o urma şi să se înscrie la Universitatea de Arte iar eu mi-am zis atunci că pot face acelaşi lucru. Într-un fel, aş putea spune că arta a fost mereu pentru mine un refugiu... un sanctuar. N-am avut mari ambiţii în ce priveşte drumul meu în lumea artei şi la început mă gândeam să fac ilustraţii, desene pentru cărţi de copii sau reviste, deci m-am aruncat în aventura asta cam cu ochii închişi, fără să am neapărat un plan anume. Când m-am mutat la New York n-aveam niciun fel de experienţă artistică şi mi-am zis că ar fi bine să găsesc diferite job-uri care să-mi dea timp să îmi construiesc un portofoliu, să pot apoi să mă înscriu la şcoală, deci am căutat tot timpul câte-un job care să mă introducă în lumea artiştilor: am fost asistentă la un studio şi apoi la un designer de textile, iar asta a fost nemaipomenit fiindcă am putut acumula multe ore de desen cât am lucrat acolo, am făcut design de imprimeuri pentru multe brand-uri americane. Am ajuns apoi în etapa de studii post-universitare şi mi-am dat seama că ilustraţiile nu îmi plăceau chiar atât de mult, ba chiar mi se părea că mă limitează şi mi-am mutat focusul către arta creată pentru a fi propusă direct publicului…

Foto [2] Foto: The Breeder

Foto: The Breeder 

Asta explică de ce n-ai rămas în designul vestimentar...

Da, asta cu toate că îmi place să lucrez cu materiale textile iar job-ul acela m-a făcut să înţeleg nişte lucruri. Mi-a plăcut mereu să mă inspir în viaţa mea artistică din diverse zone iar în perioada aceea mă inspiram foarte mult, de exemplu, din motive tradiţionale româneşti sau indiene. Sigur că versiunile mele erau copii, nu erau identice, dar toată perioada aceea mi-a fixat cumva ideea asta că, în ziua de azi, sigur că există copyright şi unele imagini sunt protejate dar, pe de altă parte, orice poate fi reprodus... ca artist absorb tot felul de imagini cu care intru în contact şi e cumva un drept pe care-l am să construiesc pe baza ideii mele despre ce înseamnă o imagine frumoasă şi să aleg ce îmi place. Cred că asta se vede în lucrările mele, cumva “împrumut” din ce văd în jur şi pornesc de-acolo să creez. Cât despre cariera mea, lucrurile s-au petrecut destul de rapid, în mare parte mulţumită Catincăi [Tăbăcaru], care mi-a oferit prima expoziţie solo [Ritual For A New Direction, New York City, 2016], după ce Raphael [Raphael Guilbert, Associate Director al Catinca Tabacaru Gallery] m-a inclus într-un eveniment în care am avut succes. O mare parte din lucrările mele se nasc dintr-un soi de curiozitate a mea faţă de lume…

Foto [3] Catinca Tăbăcaru, Chioma Ebinama şi Raphael Guilbert la vernisajul expoziţiei mud & butterflies, Bucureşti 2021

Catinca Tăbăcaru, Chioma Ebinama şi Raphael Guilbert la vernisajul expoziţiei mud & butterflies, Bucureşti 2021

Chioma, în căutarea identităţii tale artistice, din multitudinea tehnicilor de exprimare, te-ai oprit asupra uneia nu foarte în trend printre tinerii creativi, acuarela. Îmi poţi explica de ce?

Desenul şi acuarela îmi plac pentru că vezi imediat ce-ai creat dar şi pentru că am lucrat mult cu acuarele, am învăţat să le folosesc încă din liceu. În copilărie am vrut să fac animaţie, stăteam ore întregi în camera mea şi învăţam să desenez, mă străduiam să desenez corect. Desenul pe hârtie îmi place pentru rapiditatea cu care creezi şi pentru că e cumva apropiat de scris fiindcă înainte de a fi atrasă de animaţie am vrut să devin scriitoare. Mama nu m-a luat atunci în serios dar cred că scrisul face parte din procesul meu de creaţie. Toate ideile pentru picturile mele îmi vin organic, impulsiv, născându-se din procesul ăsta de acumulare… cred că scrisul, simplul fapt de a ţine un jurnal, stă la baza creaţiei artistice. De aceea deschidem expoziţia [noroi & fluturi] cu un text despre lucrările expuse pe care l-am scris special, fiindcă eu cred că desenul, pictura, sunt feluri în care noi creăm însemne pe care le lăsăm în urma noastră şi fiecare însemn e deosebit, îşi are încărcătura sa specifică, tot aşa cum scrisul înseamnă alegeri diferite de fiecare dată. Iubesc desenul dintotdeauna, mai cu seamă că e un fel de-a crea accesibil şi pot desena indiferent unde aş fi. Când m-am mutat la New York, primul meu studio de desen era un mic birou pe care-l ţineam sub pat - unde locuiam atunci, dormitorul meu era de fapt un hol - şi de-acolo am tot crescut, şi la fel şi lucrările mele, arta mea, am evoluat…

Foto [4] Chioma Ebinama, mud & butterflies (Foto: courtesy of Catinca Tabacaru Gallery)

Chioma Ebinama, mud & butterflies (Foto: courtesy of Catinca Tabacaru Gallery)

Dar totuşi ai făcut o alegere riscantă. Utilizarea acuarelelor pentru un mix conceptual care transcende heritage-ul rasial şi etnic te izolează de politicile identitare uzuale. Nu ţi-a fost niciodată teamă că originalitatea ta nu va fi bine primită sau înţeleasă de către privitor?

Ba sigur că da. Cred că cel mai tare am simţit asta cu expoziţia Ritual For A New Direction. În lucrările acelea nu există corpuri de culoare, nu sunt siluete omeneşti, ci reprezentări figurative, şi ţin minte că stăteam la standul meu de la SPRING/BREAK Art Fair iar oamenii care se uitau la lucrările mele nu realizau că sunt făcute de un artist de culoare şi apoi când mă vedeau erau nedumeriţi… chiar m-a întrebat cineva de ce nu lucrez pe pânză tradiţională africană, mud cloth, ca şi cum dacă sunt de culoare ar trebui automat să lucrez doar cu materiale specifice africane. Asta e ciudat fiindcă dacă te uiţi în istoria artei moderne europene, Picasso sau Miró, de exemplu, s-au desprins de tradiţia picturii europene tocmai pentru că intraseră în contact cu lumea din afara Europei. Am observat că pentru un artist care provine cumva din afara lumii culturale normative, adică nu eşti bărbat alb şi eşti femeie sau persoană de culoare sau eşti, pur şi simplu, altfel, automat se presupune că trebuie neapărat să faci alte alegeri, să îti găseşti inspiraţia în afara surselor obişnuite. Deci da, la început am avut îndoieli, m-am întrebat dacă am voie să fac una sau alta, dacă voi putea reuşi în felul meu sau va trebui să mă conformez normelor şi nu cred că e greşit să alegi altfel. Sunt artişti afro-americani care îmi plac foarte mult, în special portretişti, dar pe mine nu m-a atras partea asta tradiţională niciodată, nici măcar în şcoală.

Foto [5] Chioma Ebinama la vernisajul expoziţiei sale solo Penumbras, Catinca Tabacaru Gallery, New York 2018

Chioma Ebinama la vernisajul expoziţiei sale solo Penumbras, Catinca Tabacaru Gallery, New York 2018

De la Ritual For A New Direction la mud & butterflies, infuzia ta emoţională este balansată de abordări transculturale ce presupun cunoştinţe aprofundate despre varii culturi şi civilizaţii. Cum asimilezi aceste influenţe fiindcă nu cred că ai studiat la cursuri religiile Abrahamice ori piramidele Nsude?

Pregătirea pentru meseria de ilustrator m-a obligat într-un fel să experimentez cu diferite modalităţi de a desena. Eu desenam deja foarte bine încă de când aveam 14-15 ani dar n-am prea avut niciodată răbdare să aprofundez tot procesul ăsta, nu m-a interesat să mă perfecţionez, iar când am ajuns să fac ilustraţii mi-am căutat un stil personal... pentru că ştii cum e, trebuie să ai o identitate artistică pe care să ţi-o cunoască creatorii sau cei care au nevoie de tine. În şcoală, la studiile post-universitare, mi-am dat apoi seama că am un real talent de a baleia între diferite identităţi stilistice şi că îmi e greu să desenez aceeasi imagine a doua oară. Atunci am descoperit că mă eliberează cumva simpla privire a altor lucrări iar The Met [Metropolitan Museum din New York] a rămas unul din locurile mele favorite unde merg să caut ceva diferit de imaginile care îmi sunt deja familiare. Mereu am vrut să fac lucrurile tot mai bine şi, de exemplu, când pictez un fluture - toată lumea ştie cum arată un fluture -, vreau să-l pictez într-un fel nou, diferit, nemaivăzut până acum... deci da, toate expoziţiile mele au în spate multă muncă de cercetare dar niciodată nu e la fel.

Foto [6] mammywater, BAF Gallery, New York 2019

mammywater, BAF Gallery, New York 2019 

Pentru expoziţia mammywater mi-am explorat propriile mele rădăcini cosmologice fiindcă eu fac parte din grupul etnic Igbo şi am vrut să aflu mai multe despre istoria poporului meu, despre ce s-a întâmplat cu acesta înainte de colonizare. Pe de altă parte, ultima expoziţie de la Breeder Gallery [Leave The Thorns and Take The Rose, 2020], în Atena, a prins viaţă pe când accesul la biblioteci, la surse academice, era blocat datorită pandemiei, astfel că cercetarea a fost mai mult introspectivă... mi-am creat propriul rolodex de simboluri, dacă vrei. În ultima vreme m-am aplecat foarte mult asupra artei tantrice pentru că unele dintre lucrările mele au fost comparate cu lucrări de artă tantrică şi am descoperit şi eu similarităţi, am căutat să înţeleg lucrările care au un scop meditativ… Încerc să încorporez în lucrările mele ceva mai mult decât simple idei, mă îndrept către concepte universale, încerc să îmi dau seama cum se simte sau se percepe o anume pictură. Cred că expoziţia asta [mud & butterflies] e probabil cea mai aproape de abstracţiune din acest punct de vedere. Cu cât am fost mai departe de modul meu obişnuit de lucru, cu atât am putut să îmi îngădui posibilitatea de a face o pictură urâtă, de exemplu, sau de a crea ceva ce nu este decât sentiment pur, este vorba de exerciţiul creării de simboluri, de a face lucruri care îmi plac.

foto 7 Choima Ebinama

Chioma Ebinama, Leave The Thorns and Take The Rose, Breeder Gallery, Atena 2020 (Foto: Paris Tavitian/LiFO)

Fiindcă ai menţionat expoziţia de la Breeder, anul trecut ai spus unui jurnalist grec ceva care m-a intrigat: “Nothingness and directionless has not been as liberating as one would expect”. La ce experienţă te refereai?

Pare ciudat acum, într-adevăr, când mă gândesc la suita de evenimente care au dus la sosirea mea în Atena. Plecasem din apartamentul meu din New York şi am ajuns în Mexic, pe urmă la Londra, apoi am stat câteva luni în Coreea de Sud, după care m-am întors să expun în New York, şi ar fi trebuit ca în final să merg din Atena în Lagos şi să rămân acolo o vreme… deci funcţionam în ideea că, după perioada din New York în care m-am simţit cumva prizonieră, poate că răspunsul era... să nu îmi fixez limite. Doar că, imediat ce am ajuns în Atena, mi-am pierdut aproape toate lucrurile, mi-a fost furată valiza şi apoi s-a intrat în lockdown. Pierderea valizei mi-a deschis ochii şi am înţeles că nu lucrurile contează, că de fapt pot să fac orice şi să fiu oriunde. Cred că libertatea înseamnă de fapt să îţi poti defini tu însăţi limitele, aşa cred.

Vorbind de limite şi de limitări, ca nomad fizic şi spiritual, cum priveşti călătoria ta în artă? Există o destinaţie finală ori faptul că păşeşti pe acest drum este în fapt tot ce contează? Tu vorbeai odată de “a place to be with a purpose - to be on a path in the way that being a monk is a path to liberation”...

Cred că pentru mine contează drumul în sine, paşii pe acest drum. Nu am o destinaţie finală pentru că nu am mari aşteptări… când am pornit pe calea asta mi-am zis ‘Nu vreau să fac asta, dar cred că dacă voi putea să fac asta, atunci probabil că viaţa n-o să fie atât de groaznică’. Şi până acum a funcţionat. Drumul ăsta e o cale de eliberare şi mă simt ca un călugăr pentru că tot ce fac, tot ce creez, înseamnă un act de devoţiune, sunt dedicată în totalitate artei. Cuvântul ‘nomad’ este foarte romantic dar nu e totalmente adevărat pentru că, de exemplu, nu poţi să-i spui unui refugiat că e ‘nomad’ deşi refugiaţii călătoresc şi ei… Cred că pentru mine ‘nomad’ înseamnă să nu vrei să fii limitat în a comunica cu alţi oameni şi a putea să fii acasă în locuri diferite.

Foto [8] Chioma Ebinama, Catinca Tăbăcaru, Raphael Guilbert, împreună cu artiştii Devin Reynolds şi Pat Phillips la expoziţia All For You, Catinca Tabacaru Gallery NY 2019

Chioma Ebinama, Catinca Tăbăcaru, Raphael Guilbert, împreună cu artiştii Devin Reynolds şi Pat Phillips la expoziţia All For You, Catinca Tabacaru Gallery NY 2019

Ce înseamnă pentru tine conceptul ‘acasă’?

Ah, asta e o noţiune pe care mă străduiesc să mi-o clarific şi eu acum fiindcă, dintr-o dată, m-am pomenit că am tot ce mi-am dorit, am o carieră, un soţ, un căţel, tocmai ne-am mutat într-un apartament nou. Cred că eşti acasă unde e dragostea. Când sunt cu partenerul meu mă simt acasă şi nu cred că aş putea spune că există vreo ţară anume în care m-aş simţi neapărat acasă. Sigur că sunt diferite nivele de confort, să zic aşa, mă simt foarte bine în Nigeria, de exemplu, dar cred că şi asta face parte din experienţa de a fi o persoană de culoare în lumea noastră şi de a şti că oriunde în afară de Africa eşti privit cumva cu suspiciune, sau mai bine zis nu eşti tocmai bine primit. Dar nici asta nu înseamnă să fii acasă, cred că mai degrabă e vorba de a simţi că aparţii unui anume loc…

Foto [9] Ritual For A New Direction (curator: Raphael Guilbert), SPRING/BREAK 2018

Ritual For A New Direction (curator: Raphael Guilbert), SPRING/BREAK 2018

Acest simţământ transpare cu putere în expoziţia ta de debut, Rituals for a New Direction, în care întreaga serie de lucrări este concepută în jurul tradiţiilor Igbo, a moştenirii spirituale precoloniale a meta-etniei. Ce te-a motivat să plonjezi în acest research?

Ritual For a New Direction este de fapt povestea unei semi-zeiţe care are puterea de a crea dar nu şi de a distruge. Conceptul s-a născut pe când voiam să fac un veşmânt - pe care l-am şi făcut de altfel -, iar ca acel veşmânt să existe am simţit că este nevoie ca el să aibă o origine… nici nu ştiu prea bine ce m-a făcut să cred că e nevoie ca această haină să aibă o mitologie proprie dar limbajul religiei m-a interesat dintotdeauna, cred că religia este una din cele mai eficiente agenţii de marketing din istoria omenirii. Am cercetat mai în profunzime cultura Igbo şi mi-am dat seama că am găsit acolo ceva ce îmi aparţine cu adevărat, că pot prelua acele idei şi le pot mixa cu altele. Am început prin a dori să aflu mai multe despre cuvântul ‘chi’, care este prefixul numelui meu, un cuvânt Igbo care acum semnifică deitatea creştină, pentru că poporul Igbo este în majoritate creştin, catolic. Înainte să sosească britanicii însă, ‘chi’ însemna o întrupare spirituală a destinului cuiva, pentru poporul Igbo separaţia dintre om şi divinitate era mult mai fluidă, ca să zic aşa, iar ‘chi’ este entitatea aceasta, întruparea dialogului între om şi zeităţi. Îmi place ideea aceasta, pentru că atunci cand spui ‘Chioma’ spui de fapt ‘frumuseţea destinului’… Asta mă întăreşte şi e foarte important pentru mine, fiindcă eu am crescut în America iar faptul că nu aveam un nume tipic american m-a făcut să fiu mereu foarte sensibilă în privinţa lui, nume pe care de altfel multă lume nici nu mi-l pronunţa cum trebuie, multă vreme, până când am terminat facultatea. Numele meu, originea lui, a fost poate primul pas în încercarea de a îmi explica şi rezolva sentimentul perpetuu de neapartenenţă, de lipsă a rădăcinilor, şi este şi unul din elementele care uneşte toate aspectele artei mele, este parte din răspunsul la întrebarea ‘Unde sunt eu acasă, cum prind rădăcini, cum mă adaptez?’.

Arc peste timp în prezent, la mud & butterflies. Faptul că foloseşti ‘mud’ în titlu sugerează din nou conexiunea cu aceste rădăcini întrucât dincolo de valenţele metaforice, noroiul, huma, acest ‘mud’, a fost materialul de bază în arhitectura poporului Igbo, indiferent că era vorba de adăposturi de locuit ori de piramide monumentale.

Titlul expoziţiei a venit cumva organic, pe de-o parte fiindcă începusem să folosesc foarte mult maro în lucrările mele şi mi-am dat seama că... pare că toate picturile mele sunt făcute folosindu-mă de noroi, şi pe de altă parte, pentru că, încă de când lucram la prima mea expoziţie de la Fortnight Institute, cea din 2020 [Now I only believe in... love], voiam foarte mult să pictez fluturi, fără să-mi dau seama însă de ce eram atât de interesată de imaginea asta. Vezi tu, de multe ori mă simt atrasă de o anume simbolistică, cum a fost de exemplu când lucram la mammywater, când am folosit foarte mult nuanţe de albastru, de indigo, o culoare universală, dar aveam şi un caroiaj, care este un alt simbol universal, reprezintă ordine, dar şi graniţe, poate închisoare, şi multe altele. Revenind la întrebarea ta, aşa se face că am lăsat titlul ăsta simplu, pentru că ambele cuvinte au multe semnificaţii. Ştiu că de obicei titlurile expoziţiilor mele sunt mai elaborate, mai poetice, dar de data asta, pur şi simplu, mă gândeam la noroi şi fluturi... e un titlu simplu dar e şi complex. Sunt fascinată de fluturi, pentru că ei sunt un dublu simbol, al metamorfozei dar şi al vieţii, vestitorii primăverii, dar sunt legaţi şi de moarte, în sensul că sunt insecte care se hrănesc cu corpuri în descompunere, ca muştele, şi mai este şi legătura cu feminitatea şi aşa mai departe…

Foto [10] Chioma Ebinama, amor mundi, 2021

Chioma Ebinama, amor mundi, 2021

În lucrările tale descopăr deopotrivă viaţă şi moarte însă, pe de altă parte, puse în balanţă, concepţia şi corupţia, ca într-o succesiune de cercuri care încep, se închid şi se reiau. Ce ne corupe pe noi, oamenii?

Cred că ce ne corupe cel mai tare este crezul ăsta capitalist, încrederea în noţiunea de “pentru totdeauna”… asta se leagă bine cu ce vorbeam mai devreme despre lipsa limitelor. În ziua de azi totul se dezvoltă, creşte, avem ideea asta că omenirea şi tot ce o înconjoară nu are sfârşit, iar când ne gândim la ideile şi certitudinile exprimate în secolele trecute, ele au fost toate enunţate de oameni care nu au luat în considerare faptul că resursele Pământului sunt limitate. Pentru mine, personal, ultimele luni au fost stranii în ce priveşte informaţia pe care am putut-o asimila. Când locuiam în New York trăiam într-un fel de cocon, într-o bulă, nu citeam decât ce voiam, ce mă interesa, dar acum toate cărţile mele sunt în America şi, deşi citesc în continuare, sunt fascinată de ce aflu... de exemplu că sunt miliardari japonezi care pregătesc misiuni pe Lună sau că toată lumea e interesată de câţi bani au Elon Musk ori Jeff Bezos. E ideea asta că noi continuăm să împingem graniţele lumii noastre tot mai departe şi mă întreb de ce facem asta. Cred că civilizaţiile trecute aveau cumva o idee mult mai pregnantă a mortalităţii lor... poate nu doar în trecut se întâmpla asta pentru că, dacă mergi în Africa sau oriunde în emisfera sudică, oamenii sunt mult mai conştienţi de precaritatea existenţei noastre, sunt mai consistenţi apropo de ideea de moarte şi de descompunere, şi cred că e important să ai noţiunile astea întrucât ele te fac să te bucuri de viaţă, să o apreciezi mai mult, doar pentru că ştii că la un moment dat totul va avea un sfârşit.

Foto [10BIS] Chioma Ebinama şi lucrările ei la Somerset House, Londra (Catinca Tabacaru Gallery booth)

Chioma Ebinama şi lucrările ei la Somerset House, Londra (Catinca Tabacaru Gallery booth)

Să ne întoarcem într-o zonă mai luminoasă. Ce apare mai întâi, oul sau găina? Embrionul poveştii care ajunge să dea coerenţă conceptuală unei serii de lucrări sau mixul de simboluri vizuale care te atrage spre experimentul artistic?

La fiecare expoziţie e altfel. Pentru aceasta de acum [mud & butterflies] n-am avut o poveste de început. Cred că nici nu e atât de narativă, dacă vrei, ca alte expoziţii de-ale mele şi asta pentru că în prezent lucrez la o carte, deci lucrez cu textele altcuiva. Este o carte pentru copii care va apărea anul viitor în SUA şi UK şi ca să fac ilustraţiile a trebuit să lucrez cu un text care este narativ dar nu descriptiv, adică nu îţi dai seama din text ce se va întâmpla din punct de vedere vizual, iar asta înseamnă că eu sunt cea care creează naraţiunea vizuală, de la copertă până la final, vor fi peste 40 de imagini. Îmi place mult să lucrez la cartea asta [Emile and the Field, autor: Kevin Young], mai ales pentru că, asta o ştii deja, am vrut să fac ilustraţii de mică şi cumva se închide cercul. Deci la expoziţia asta am vrut să merg pe calea meditativă, nu am vrut să urmez o anume naraţiune. Spre deosebire de Ritual For a New Direction care a fost o povestire clasică, dacă vrei, mud & butterflies este mai degrabă o poezie... sau un cântec. 

Foto [11a/b/c] – colaj de 2 sau 3, cum iti intra; Chioma Ebinama, lucrări din expoziţia Now I only believe… in love

Chioma Ebinama, lucrări din expoziţia Now I only believe… in love

 

În ce mă priveşte, cele mai greu de descifrat lucrări ale tale sunt cele din seria Now I only believe… in love, mai ales că ai trimiteri la teologia eliberării şi la teme eco.

Înainte sa creez lucrările pentru Now I only believe… in love am petrecut o mare parte din timpul pe care l-am avut la dispoziţie pentru a le face într-o stare de incertitudine... nu ştiam ce aş vrea să fac. Dar apoi am citit “Caliban and the Witch”, cartea Silviei Federici, care exprima o perspectivă eco-feministă asupra acumulării primitive, asupra fundamentelor capitalismului, şi cu toate că am avut întrebări şi obiecţii la acest text, totuşi, cartea mi-a deschis o anume poartă asupra paralelei care există între exploatarea resurselor Pământului şi exploatarea corpurilor femeilor. Cred că Biserica are un rol important aici, mă refer la cam toate religiile Abrahamice. Spun “cam toate” pentru că nu la fel stau lucrurile în emisfera sudică, cred. De exemplu, e destul de greu să incluzi în această discuţie pe cineva din Nigeria atunci când vorbim de faptul că marea majoritate a oamenilor de stânga din Europa şi America - şi nu vorbim aici de neo-liberali, ci de oamenii cu-adevărat de stânga, cei care văd un viitor socialist -, o fac în societăţi unde Biserica este o mare afacere şi unde există credinţa că cei bogati au bogăţia pentru că sunt buni şi sunt aleşii lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le dă. Nu ştiu dacă ai văzut vreodată cum se duc unii, de exemplu, la Biserica Evanghelică şi dau bani pastorului cu speranţa că Dumnezeu îi va îmbogăţi… e ceva rău, mi se pare o deturnare a credinţei. Cred că am auzit termenul ‘teologia eliberarii’ într-o prelegere ţinută de bell hooks [bell hooks, pseudonimul autoarei şi activistei feministe Gloria Jean Watkins – n.r.], în care vorbea despre budism, şi despre faptul că pentru ea budismul e cel mai aproape de noţiunea de teologie a eliberării. Cred că atunci mi-a atras atenţia acest termen, poate şi pentru că o admir pe ea, însă simt şi că dacă vrem să schimbăm lumea trebuie să începem prin a ne schimba pe noi înşine şi prin a schimba felul în care interacţionăm cu lumea în microcosmosul personal, nu doar la scară mare.

Foto [12] Foto: Sasha Arutyunova

Foto: Sasha Arutyunova

Există şi o parte mai ludică a artistei Chioma Ebinama? Pari tot timpul extrem de serioasă...

Nu sunt chiar atât de serioasă, am şi o latură jucăuşă, iar Now I only believe… in love, este în fond o expoziţie foarte frumoasă, deşi a pornit de la o poveste despre lumea după apocalipsă, după ce omenirea s-a autodistrus, despre ce s-ar întâmpla în această eventualitate. Una dintre picturile mele favorite este aceea cu peştii care se sărută în mare… a fost o expoziţie care mi-am dat cumva voie atunci să fiu mai jucăuşă, să mă prostesc, să mă depărtez de lucrurile serioase la care mă gândesc. Altfel, cred că sunt mai atrasă de partea întunecată, îmi vine mai greu să spun poveşti luminoase, şi oricum nu cred că poveştile cele mai bune sunt cele vesele, aşa că…

Dar nu ştiu cât eşti percepută ca fiind ‘jucăuşă’ dacă, întâlnindu-ţi prietenii, le povesteşti doar istorioare sobre sau întunecate.

Ei, nu e chiar aşa fiindcă glumesc tot timpul şi mă amuz pe marginea problemelor serioase. Uite, la finalul şederii mele in New York, eram cu o prietenă care tocmai îşi pierduse job-ul şi i-am zis ‘Hai, mergem în Union Square şi-ţi iau o cafea şi o prăjitură!’. Ne-am dus şi ne-am aşezat pe o bancă în preajma parcului de-acolo. Era aglomerat, era sfârşitul zilei iar oamenii erau destul de trişti, dar era o zi frumoasă, însorită, cu cer senin, şi i-am zis prietenei mele: ‘Cât de tare ar fi să apară acum un pterodactil în picaj şi să-l ia pe tipul ăla în gheare!’. Cam aşa îmi merge imaginaţia... aşa mă destind eu.

Foto [13] Chioma Ebinama şi Raphael Guilbert la vernisajul expoziţiei mud & butterflies, Bucureşti 2021

Chioma Ebinama şi Raphael Guilbert la vernisajul expoziţiei mud & butterflies, Bucureşti 2021

  

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Foto header: Georgia Hilmer
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter