Berlinale 2021. Ce am păstrat

Am exagerat la Berlinale anul acesta. De luni până vineri mi-am programat să văd peste 30 de filme, majoritatea îngrămădite în program în primele zile. Mi-am dat seama de asta abia miercuri, când încercam să revăd un film la care luni renunțasem și descopeream ce putea să-mi scape, o declarație de dragoste adusă cinema-ului de către un regizor georgian ce locuiește în Germania.

La final de festival, când dai deoparte adrenalina și te uiți în urmă, rămân cu tine câteva filme, indiferent de metalul prețios cu care este poleit trofeul. Anul acesta au fost mai multe decât în 2020, un semn bun pentru ce urmează într-un context atât de dificil în întreaga lume.

Ca om ce lucrează pentru una dintre verigile a ceea ce este cinema-ul în România, m-am bucurat de premiul cu care Radu Jude s-a întors de la Berlin, suntem singura țară cu 3 urși de aur în ultimii 10 ani, o performanță uimitoare și meritul unor cineaști în pofida unui sistem care nu acordă importanței acestei industrii. Este uimitor cum o țară care sprijină atât de puțin cinematografia reușește să dea lumii filme despre care se va vorbi întreg anul. Suntem abia în luna martie a anului 2021 și cineaștii români au un Urs de Aur și două nominalizări la Oscar. Și nici o măsură post-pandemică de sprijin pentru producție, distribuție sau exploatare.

”Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” vorbește mult și în mai multe moduri despre ipocrizie. Despre mizeria pe care preferăm s-o ascundem sub preș și s-o poleim cu aur pentru a nu accepta despre noi cele rele și pentru a ne împopoțona cu cele bune. M-am bucurat când a câștigat la gândul că e un film care ar putea naște un dialog necesar, dar tocmai pentru că suferim de această meteahnă despre care chiar filmul vorbește, a născut doar lecții pe care neștiutorii atotștiutori le dau celor care îndrăznesc să aibă opinii diferite. Gâlceava din finalul filmului s-a mutat în social media, la un nivel mult mai tranșant și mai categoric. Un dialog care a murit înainte de a se naște.

Rămân din Berlinale cu un sentiment bun: o victorie pentru o echipă de oameni care cu mari eforturi a reușit să facă pe timp de pandemie un film, un merit al lor și al nimănui altcuiva. Nici măcar nu îndrăznesc să am o mândrie patriotică, meritul este 100% al lor.

Păstrez și o bucurie a unor filme bune din competiție, care sper să ajungă să fie văzute și în România, măcar în festivaluri, cele câteva care vor reuși să supraviețuiască. Pentru cinefili îndrăznesc să las și 3 titluri, în ordinea în care le-am văzut:

Memory Box, (R: Joana Hadjithomas, Khalil Joreige, Franța/Liban)


What Do We See When We Look at the Sky?/ Ras vkhedavt, rodesac cas vukurebt? (R: Alexandre Koberidze, Germania/Georgia)


Next Door / Nebenan (R: Daniel Brühl, Germania)

  • Text de Monica Felea
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter