MA RAINEY’S BLACK BOTTOM: Un film bluesy cu mult jazz în haine de vodevil

Despre excentrica Ma Rainey, influenta şi inovatoarea cântăreaţă de Blues de la începutul secolului XX şi una dintre primele interprete de culoare ce au înregistrat într-un studio, o legendă spune că a răpit-o pe mai tânăra Bessie Smith şi a învăţat-o să cânte Blues, iar altele vorbesc de orgii şi de relaţiile ei sexuale cu femei mai tinere. Adevărul s-a disipat în mit însă formidabila ei muzică a rămas, inclusiv piesa ce dă titlul filmului produs de Denzel Washington.

Datorită celor 5 nominalizări la Oscar, cine nu a văzut Ma Rainey’s Black Bottom (Netflix) şi-ar putea imagina că este o eventuală operă de artă cinematografică. Nu, nu este. E doar o piesă de teatru bine filmată ce se consumă practic în doar două spaţii, camera de repetiţii şi cea de înregistrări, ale cărei merite în categoriile Makeup & Hairstyling, Production Design şi Costume Design sunt amplificate conjunctural de o competiţie anemică în lipsa blockbusterelor şi de plot-ul ce presupune reconstituirea istorică în detaliu (Chicago-ul de acum un secol). Inexplicabilă rămâne însă absenţa nominalizării la Oscar a superbului OST compus de reputatul saxofonist de Jazz Branford Marsalis, a cărui rafinament dă o o identitate cu totul aparte filmului.

Fiind adaptarea densei piese al lui August Wilson jucată cu succes pe Broadway - cu Whoopi Goldberg în rolul lui Ma în distribuţia din 2003 -, Ma Rainey’s Black Bottom nu este nici un Biopic cum s-ar putea crede, din care să aflaţi documentat importanţa vodevilului în naşterea Blues-ului, ci o ficţiune în care se speculează un episod din cariera lui ‘Mother of the Blues’ (înregistrarea în studioul Paramount a piesei), puţinele datele bio regăsindu-se în puzzle-ul dramatic doar pentru a servi ranforsării elogiului adus unei personalităţi feminine de culoare esenţiale pentru artă, precum şi măririi impactului emoţional al lamentării minorităţii afro-americane.

Cele scrise mai sus sunt menite doar să ajusteze aşteptările spectatorului fiindcă, pe de altă parte, Ma Rainey’s Black Bottom străluceşte realmente prin superbele performanţe actoriceşti ale celor doi protagonişti, VIOLA DAVIS şi CHADWICK BOSEMAN, care îşi merită fără discuţie locurile printre nominalizaţii la Oscar. Ma Rainey (Davis) a reuşit să ajungă în vârf, beneficiază de recunoaştere şi respect, şi îşi impune cu o autoritate aproape brutală proprii termeni în relaţiile cu cei din jur, iar Levee (Boseman) e un june trompetist plin de sine şi de ambiţie care nu acceptă obedienţa şi chestionează tradiţia. Ea face muzică bucurându-se de prezent iar el cântă cu gândul doar la viitor. Pe fondul frustrărilor personale, o acţiune impulsivă se încheie cu uciderea vocii raţiunii. Fără ca asta să servească nimănui... mesajul e interpretabil.

Ma Rainey’s Black Bottom nu e un simplu film despre muzică, women empowerment sau despre contributia minorităţii de culoare la folclorul american, nu, e mai mult decât atât, mai complicat. Pune pe gânduri.

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter