KATIA PASCARIU: „E mai important ca oamenii să reacționeze la ceea ce văd și să ia inițiativă decât să primim laude”

Katia Pascariu este, în prezent, actriță a Teatrului Evreiesc de Stat, se numără printre fondatorii Centrului de Teatru Educațional Replika și este implicată într-o lungă serie de proiecte din sfera teatrului independent, majoritatea dintre acestea având relevanță socială. A dat viață personajului principal din lungmetrajul lui Radu Jude, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (va avea premiera în România pe 7 mai), marele câștigător al premiului Ursul de Aur în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Berlin, fiind și singurul film românesc selectat pentru cea de-a 71-a ediție a Berlinalei. Optimista Katia se simte mult mai fericită și responsabilă când se atașează de tematica spectacolului, este preocupată de problemele actuale ale comunităților, de peste zece ani implicându-se în proiecte care includ o componentă educațională sau socială. Împreună cu colegii săi de la Replika încearcă să crească în oameni empatia. Organizează ateliere cu adolescenți, spectacole lectură, oferă rezidențe de creație, merg cu spectacolele lor în medii defavorizate și iau contact cu reprezentanții categoriilor vulnerabile, dar și cu specialiști din alte domenii în vederea realizării documentării care stă la baza scenariului.

Katia ne-a povestit mai multe despre rolul pe care l-a interpretat în Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, provocările cărora le-a făcut față în timpul filmărilor, dar și despre parcursul ei în lumea teatrului, managementul cultural din România, cum a descoperit relația dintre artă și activism politic și despre colaborările actuale.  

Katia, cum ai ajuns să faci parte din distribuția filmului lui Radu Jude?

Nu știu exact când a decis el că ar fi o idee bună, dar mă știam cu Radu și cu Ada [Ada Solomon, producătoarea filmului – n.r.], pentru că ei sunt dintre oamenii de film care vin la teatru și susțin teatrul independent. Ada sigur îl susține, iar Radu este interesat, cred, de multe dintre proiectele noastre de teatru politic, educațional, poate de noi ca echipe artistice și de tematicele abordate. Ne știam din contextele astea. Am mai fost la casting la două dintre filmele precedente ale lui Radu, unde am discutat, mi-a dat feedback, deci eram in relații bune, iar pentru asta m-a sunat și a zis că vrea să îmi propună un scenariu. Mi-a trimis scenariul și mi s-a părut foarte tare. După ce l-am citit, ne-am întâlnit și i-am zis că mă interesează. Pe urmă, sigur, am început să îi spun temerile mele și el mi le-a spus pe ale lui, a fost timp. Eu nu am făcut film... la cât am făcut se poate spune că nu am făcut. Lăsând la o parte temerile mele legate de actoria de film în care nu sunt experimentată, m-a șocat timeline-ul filmelor pentru că, la teatru, lucrurile se petrec mai repede, în schimb aici, de când am vorbit până am filmat a trecut un an și jumătate, iar el avea probabil al nu știu câtelea draft de scenariu.

Foto: microFILM

Unii spun că e o diferență majoră între actoria de film și cea de teatru. Tu ce crezi?

Cu totul diferit, nu. Până la urmă job-ul meu e același, să înțeleg un personaj, să îi găsesc lucrurile specifice în funcție de ideile mele, dar în special în funcție de scenariu și de ideile regizorale, să înțeleg contextul în care se întâmplă, convenția e foarte importantă, dar sigur că sunt lucruri diferite. Pe de altă parte, în teatru am clar mai multă experiență și acolo mă simt mai liberă să îmi dau cu părerea. Ce m-a liniștit foarte tare e că i-am zis lui Radu când ne-am întâlnit „Să știi că eu nu am făcut film, nu știu cum e, sunt un pic stresată pe tema asta.” și el mi-a zis să nu fiu. Bine, a făcut o glumă, în stilul lui, cum că filmul e un teatru mai prost. Nici nu am lucrat cu prea mulți alți regizori de film. În ce am jucat, lucrurile nu erau concentrate atât de mult pe mine. În facultate ce am lucrat un pic mai intens. Eram mai stresată decât alții care aveau mai multă experiență, când apărea întrebarea unde să mă uit, unde să mă mișc, care sunt limitele, nu-ți dai seama, la teatru îți dai seama mai ușor ce vede publicul, dar aici nu mi-era foarte clar și Radu mi-a zis că asta e problema lor, a lui, a lui Marius Panduru, cel care a făcut imaginea și a celor care se ocupă de partea asta. Noi să ne vedem de treabă și rezolvă ei legat de ce se vede, cum se vede, dacă se încadrează, nu se încadrează. Pe de altă parte, din ce am auzit, nu cred că toți regizorii sunt la fel. Alții cred că îți impun și alt tip de reguli, dar și în teatru se întâmplă asta. Oricum, atitudinea lui atât de relaxată și de încrezătoare, până la urmă în posibilitățile mele, mi-a dat încredere și măcar stresurile astea le-am lăsat deoparte. 

Foto: microFILM

Katia, cum ți-ai descrie personajul, pe Emi? Te întreb asta pentru că m-ar interesa să aflu ce te-a determinat pe tine să accepți rolul.

Filmul folosește situația excepțională în care se află Emi ca să vorbească despre mai multe lucruri, să zicem că e un pretext ca să creeze această satiră socială. Legat de personaj, pentru mine ca actriță, bănuiesc că e la fel pentru toți, ori că un personaj e mai special, ori că situația în care se află el este mai intensă și complexă, asta este mană cerească. Atunci, din start, mi s-a părut foarte provocatoare situația în care se află Emi și asta m-a atras. M-a interesat personajul pentru că e o profesoară de istorie în cazul ăsta și sunt extrem de interesată și preocupată de mediul educațional din România. Într-adevăr, sunt și părtinitoare, am întâlnit foarte multe cadre didactice în ultimii ani, mi s-a părut că filmul îi face dreptate și personajului, dar mai mult decât personajului, am simțit că filmul, printre altele, încearcă să pună în lumină și să facă dreptate unei categorii profesionale denigrate și hulite în spațiul public în ultimii ani, într-un mod total nedrept. 

Emi este, în primul rând, o femeie foarte ocupată pentru că e profesoară, mamă și soție, deci din start m-am gândit că e complicat să ții toate aceste aspecte într-un echilibru și să îți iasă toate bine. E inteligentă, e o profesoară foarte bună de istorie, pasionată, cred că e destul de orgolioasă, așa am perceput-o. Mi s-a părut că are acele date pe care o profesoară ar fi bine sa le aibă, adică răbdare, încearcă să vorbească clar și să comunice cu toată lumea, încearcă să treacă de aparențe, deci cumva mi se pare că e un om al prezentului, că înțelege foarte bine momentele, iar asta mi s-a părut foarte important. E o femeie sensibilă, dar care face bine față unei situații complicate, deci aș spune și că e destul de curajoasa și puternică. Astea sunt în general calități, am văzut mai mult calitățile. 

„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” foto: microFILM

Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâlnit-o la filmări?

Pentru că în scenariu apărea o scenă de sex, inițial am crezut că aceasta o să fie. Sigur că înainte eram puțin stresată, dar noi am filmat prima oară scena de sex și nu a fost atât de provocatoare precum aș fi crezut. S-a petrecut într-un mod foarte lin și simplu, relaxant și reconfortant cumva, dar în special datorită celorlalți. Eu cumva am încercat să intru în atmosferă, deci toate lucrurile cu scena de sex au funcționat foarte ușor. Cred că mai provocator a fost pe urmă, pentru mine, să intru în starea asta de la ședință.

Am empatizat foarte tare cu Emi în starea în care se afla. Este singură împotriva multor oameni, la fel și eu, ca actriță, trebuia să fac față unei situații în care provocarea cea mai mare a fost să țin acest echilibru între ceea ce se întâmplă în interiorul personajului, care-s emoțiile ei, dorința de a fi înțeleasă și de colegi și pe de altă parte, trebuia să-și țină cumpătul, dar în special, nu știu cum se zice, la teatru se spune să treacă rampa... să treacă sticla, cumva de asta cred că scena asta, care sigur e o treime din film, a fost provocarea cea mai mare la nivel actoricesc. A fost un echilibru foarte fin de ținut. În același timp, trebuia să se ducă undeva în toată povestea, să existe o progresie în starea Emiliei și asta a fost provocarea cea mai mare la acest personaj.

„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” foto: microFILM

 

Cum a fost experiența legată de Festivalul de la Berlin?

Experiența a fost în online. Ne-am bucurat mai întâi foarte tare că a fost filmul selectat pentru că, lăsând la o parte povestea, forma în care este filmul făcut e nu numai provocatoare dar e destul de experimentală și cred că acesta a fost primul succes, faptul că a fost selectat în competiția oficială și atunci am considerat-o o reușită. Pe urmă au apărut criticile, majoritatea ultra-elogioase sau cel puțin pozitive și ne-a bucurat și asta foarte mult pentru că ne-am gândit că o să ajungă la mai mulți oameni și că lucrurile - pe care în primul rând Radu și pe urmă Ada, cărora m-am alăturat și eu -, lucrurile pe care le-am dorit și le-am gândit ajung la oameni. Apoi, sigur că premiul a fost cireașa de pe tort. Ne bucură extraordinar. Eu am mai fost până acum de două ori la Festivalul de la Berlin, dar nu ca participant, eram întâmplător la Berlin și m-am dus la câteva filme la care mi-am permis. Sper să putem fi și noi în iunie la Berlin când filmele vor putea fi vizionate cu public, sunt foarte curioasă. S-ar putea, pe urmă, să fie interesant de fiecare dată să fiu în sală cu publicul și să văd reacțiile pe viu. Din nou, pentru că la teatru, sigur că urmărești reacțiile, dar în același timp trebuie să îți faci treaba. Reacțiile sunt importante dar oricum tu ai un parcurs clar. La film, în schimb, stai pe margine. Mie întotdeauna mi s-a părut că poziția asta de a sta pe margine și de a nu mai putea interacționa și interveni în produs trebuie să fie foarte frustrantă. Acum mă gândesc că o să fiu și eu în poziția asta și sunt puțin anxioasă, dar sunt și dornică să văd cum o sa fie. Mai e ceva de zis apropo de Berlin. Nu știu alții cum sunt, dar eu nu sunt o mare fană a interacțiunilor ultra-sociale, ultra-publice și atunci m-am bucurat că a fost online, dar nu pot să vorbesc decât în numele meu.   

În majoritatea proiectelor în care te implici există o miză educațională sau politică. Te-au ajutat studiile în antropologie în ceea ce faci?

Primul lucru, cel mai important, este că aici nu funcționez singură, fac parte din câteva colective, care, pe parcursul anilor, s-au modificat în sens fericit, au mai crescut, dar persoanele cu care am început să lucrez și care de fapt mi-au ridicat vălul de pe ochi, cu care am descoperit activismul cultural, mai mult decât atât, de la care am învățat și învăț în continuare foarte mult, sunt acele câteva persoane pe care le-am întâlnit la câțiva ani după ce am terminat facultatea de teatru și de care m-am atașat foarte tare, funcționăm foarte bine împreună. Primele trei nume, cele mai importante cu care am lucrat mult în zona de teatru social și politic sunt Mihaela Michailov, David Schwartz și Radu Apostol, dar să zicem că ei sunt niște inimi ale acestor grupuri. Asta ar fi una dintre reușitele noastre, aceea că reușim, încercăm și învățăm de la proiect la proiect să lucrăm cât mai bine într-un stil colaborativ care să ne împlinească pe toate și pe toți pe mai multe planuri. 

În Antropologie am făcut un master, la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității din București. L-am început la zece ani după ce am terminat Facultatea de Actorie și nu l-am făcut cu un scop concret. M-am gândit să aplic pentru că în cercetările pe care le facem mereu în vederea realizării proiectelor artistice, pe lângă faptul că am întâlnit persoane din alte domenii, din sociologie, în general științe umaniste, dar și din alte domenii artistice, mi s-a părut că avem multe în comun, cel puțin pe partea asta de bucătărie, de pregătire a proiectelor. În toate am atins subiecte față de care am rămas atașată și interesată dincolo de rezultatul artistic și am continuat să mă interesez și pentru că m-am simțit responsabilă, dar mai ales pentru că mi-am dat seama că lucrurile astea sunt importante pentru mine ca cetățean mai mult decât ca artistă. Prietenele mele cele mai bune majoritatea sunt antropologi, sociologi, publicul nostru, de foarte multe ori, era format din persoane care vin din direcția asta, am avut multe întâlniri și discuții și nu simțeam că poată să iasă decât lucruri bune din faptul că aș merge să urmez cursurile de antropologie. Mi s-a părut și că de foarte multe ori, din motive de timp, nu apuci să aprofundezi anumite subiecte. Pe de o parte, sigur că e nedrept pentru calitatea proiectului poate, dar rămâi și frustrat, pur și simplu, că s-ar putea face mai mult, dar din diverse motive, resurse de timp, de bani, nu duci un proiect până la capăt. Lucrurile sunt de fapt conectate, să nu mai zic că se creează o nouă rețea de cunoștințe datorită cărora, prin aceste noi legături, reușești să ajungi la subiecte sau subiecți noi. Ce am descoperit prin activismul nostru cultural e că reușita proiectelor este mai mare când colaborăm cu persoane sau instituții din alte domenii și ajungem într-un mod poate neconvențional la public. Am mai descoperit ceva, acum nu știu dacă joc mai bine sau mai prost, dar cu siguranță sunt mai fericită și mă interesează, sunt mai pasionată de ceea ce am de făcut și mai implicată, mai responsabilă, atunci când mă simt atașată puternic de tematica proiectului și de problematica personajului sau personajelor pe care trebuie să le interpretez. Acum, nu știu daca e bine, ca actriță ar trebui să joc la fel de bine sau de intens orice, dar nu mai pot. 

Sigur, lucrurile astea vin și cu anumite frustrări. În ultimii ani, după o serie de proiecte aparent foarte reușite, am început să ne chestionăm propria etică a muncii, cât este sau dacă este etic ce facem sau cum facem și poate putem cum să schimbăm lucrurile, e și frustrarea asta că toate acestea se întâmplă într-un timp destul de scurt și noi facem ce putem, dar problema de fapt rămâne, nu reușim rezolvăm problemele și încercăm foarte clar să spunem de la început ca nici măcar nu ne asumăm lucrul ăsta, nu avem cum, dar am vrea. Pe de altă parte, sunt foarte fericită că această comunitate de artiști activiști crește și nu doar în București, la nivel național. 

„Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” foto: microFILM

Ți-ai fi dorit să te implici în genul acesta de proiecte încă din facultate?

Cred că mi-ar fi plăcut. În partea de teorie înveți puțin, la materiile teoretice atingi puțin subiectele teatrului politic, poate și ale celui social, poate în anii care au urmat după mine lucrurile s-au mai schimbat, dar nu foarte mult. Oricum, e ceva ce mi-ar fi plăcut și cred că s-ar fi putut face, fără să se simtă lezați anumiți profesori de dimensiunea asta politică. Cred că ce a lipsit la superlativ din generația mea este zona unui teatru nu numai contemporan ca texte, dar și contemporan ca mijloace, o zonă de teatru laborator care să ne dea posibilitatea să experimentăm forme mai puțin clasice de teatru. 

Patru ani am făcut doar teatru clasic și ultra-clasic, într-un mod conservator și tradiționalist. Mai e o problemă a UNATC-ului pe care eu o văd, când eram în facultate exista, aceea că profesorii cam predau ce voiau. Colegii din alți ani au făcut altceva pentru că profesorii erau interesați de alți autori. Sigur că Cehov face toată lumea. Eu, de exemplu, nu am studiat Caragiale, alți colegi au făcut-o. În general, ți se predau noțiuni foarte clasice, dar nu există o metodologie clară pentru toată lumea. Suntem la discreția unor gusturi discutabile ale unor profesori mai mult sau mai puțin buni. Până la urmă, oricât de bun ai fi pe Cehov, nu poți să ții studenții prizonieri în lumea destul de prăfuită a lui Cehov timp de patru ani. Repet, sunt generații destul de apropiate de mine care au avut profesori ceva mai inventivi, ceva mai jucăuși, care s-au implicat mai mult, iar la Regie, domnul Nicolae Mandea a făcut minuni pentru multe generații de regizori. Poate acolo lucrurile au stat mai bine și cu siguranță, din binele acela am beneficiat și eu puțin după ce am terminat facultatea. 

Când am terminat facultatea jucam în spectacolul Vitamine, la Teatru Foarte Mic, în regia Anei Mărgineanu, pe un text de Vera Ion care câștigase la DramAcum. Urma să repet la Green Hours un spectacol regizat tot de Ana Mărgineanu, scris de Peca Ștefan. La predarea lucrării de diplomă am purtat o discuție cu comisia. M-au întrebat ce planuri am, ce o să fac și le-am zis de acești autori, de aceste planuri și proiecte. Habar n-aveau, singurul lucru pe care îl știau e că Peca e cu înjurături și au strâmbat din nas. Mă simt foarte norocoasă că imediat ce am terminat facultatea am intrat într-un grup extrem de contemporan, de actual, împreună cu Peca Ștefan, Ana Mărgineanu, Andreea Vălean, pe urmă i-am cunoscut pe David Schwartz, Radu Apostol și Mihaela Michailov  și lucrurile s-au conturat total diferit pentru mine. 

Spectacol „Vitamine” Foto: Arhiva personală Ana Mărgineanu

De ce crezi că aceste inițiative vin, de cele mai multe ori, din partea mediului independent și de ce nu vedem și în instituțiile de stat astfel de spectacole?

Poate sunt prea optimistă, dar cred că devine o presiune faptul că proiectele astea au un soi de succes, sigur, depinde cum le evaluezi, dar au un soi de succes și atunci ajung și instituțiile, uneori, să își mai modifice și proiectele și programele. S-a schimbat foarte mult relația noastră cu instituțiile educaționale, școlile și liceele în mod special, unde acum zece ani când încercam să mergem cu un spectacol, deci nici măcar să facem un atelier, voiam doar să prezentăm un spectacol, erau foarte sceptici, din diverse motive. În primul rând că nu li se părea că e o metodă educațională posibilă, că nu ar avea ce căuta în școli sau, de foarte multe ori, apărea bariera birocratică. Lucrurile s-au schimbat foarte mult, cel puțin la nivel central. Lipsesc banii și lipsește infrastructura ca să poți să ieși din centrele urbane, mai încercam, dar nu ne iese tot timpul. Vreau să zic că schimbările nu sunt vizibile numai la nivel individual, cazuri singulare de profesor și directori care au fost deschiși și ne-au dat ocazia sa facem proiecte la ei și mai târziu cu ei, împreună, au apărut schimbări la nivel macro-formal, nu numai datorită nouă, din mai multe motive, dar a devenit foarte interesant pentru mediul educațional formal tot discursul ăsta de educație non-formală, au apărut opționale artistice, a apărut Școala Altfel. S-au schimbat și birocratic, au început școlile sau cadrele didactice să primească puncte dacă pun în practică diverse activități, inspectoratele au început sa ne invite să scriem proiecte împreună. De obicei ne susțin fără să ne poată oferi ceva mai mult decât spații, e și ăsta un început timid, dar e un început. Oricum, dialogul s-a schimbat complet, deschiderea e mult mai mare la nivel general și la nivel instituțional, deci instituțiile se schimbă. Ceea ce spui e foarte adevărat, nu numai în ceea ce privește teatrul independent sau arta independentă, mi se pare că se întâmplă în foarte multe domenii ca inițiative venite din mediul ONG-ist să substituie activitatea pe care ar trebui să o aibă în vedere instituțiile statului. În cazurile fericite, cred eu, se ajunge la un parteneriat în cadrul acestor instituții pentru că este vizibil că aceste inițiative sunt bine primite de oameni, utile, că sunt ușor de implementat. Ce se întâmpla foarte rău și pandemia a arătat clar asta, e că resursele sunt limitate, mediul ONG-ist independent e subfinanțat, e cu puterile la pământ și, de foarte multe ori, faptul că ai idei nu înseamnă și că le poți pune în practică. Să sperăm că învățăm ceva din pandemie, nu aș trage o concluzie. Sunt multe lucruri pe care le spuneau oamenii și înainte, dar pandemia le-a pronunțat, nu mai poți ignora fragilitatea situației lucrătorilor culturali. Sunt, de câțiva ani, angajată a Teatrului Evreiesc de Stat. Și acolo au fost și vor fi inițiative pentru zona educațională și socială și mă bucur foarte mult că există deschiderea asta. Lucrurile sunt timide, însă de fiecare dată când se face ceva și răspunsul e pozitiv, am senzația că deși birocrația și practicile uzuale nu ne ajută, oamenii încearcă să schimbe lucrurile, își dau seama ca e nevoie de noutate, sunt sensibili la rezultatele astea.

Spectacol „Maskar” Foto: Adi Bulboacă

Ce faci la Teatrul Evreiesc de Stat e cu mult diferit față de ceea ce faci la Replika, de exemplu? 

Pentru mine e radical diferit, în special ceea ce nu se vede. Până acum patru ani am activat în mediul independent. Am colaborat cu instituții teatrale, dar nu am mai fost angajată și, în continuare, anumite practici nu îmi sunt străine, dar nu îmi sunt confortabile. Costurile care diferă mă șochează, felul în care sunt cheltuiți banii în instituții și cum știm noi că trebuie drămuiți banii pentru că avem bani mai puțini în proiectele independente. La teatru sunt doar actriță, ceea ce e mai confortabil, din anumite puncte de vedere, dar mi se pare că uneori pot să fiu neplăcută sau incomodă pentru colegi, pentru că m-am învățat să mă intereseze. De exemplu, când merg la teatru, sunt obișnuită să stau în spațiu tot timpul când se repetă, asta și din curiozitate că îmi place să îmi dau cu părerea și pentru că îmi place să îmi asum un spectacol dacă fac parte din el. Vreau să știu ceea ce se întâmplă, să înțeleg mesajul spectacolului și atunci mă duc direct în sală, iar regizorii îmi zic „nu ai scenă, du-te în cabină”. Cu siguranță, ierarhiile clasice nu mi se mai potrivesc. Mi-am format normalul meu cu colegii de la Replika și de la MACAZ, echipele deja bine instaurate în reflexele mele. Din alt punct de vedre, la Teatrul Evreiesc este un mediu mai confortabil unde de fapt ești susținut să îți vezi doar de partea ta. Sunt avantaje și dezavantaje.

Spectacol „Futur de Luxe” (TES) Foto: Oana Monica Nae

Ne poți da mai multe detalii despre colaborarea ta cu Beznă Theatre? Ce se întâmplă acolo?

Beznă Theatre este un colectiv inițiat și format de doi regizori, o regizoare româncă și un regizor britanic. Programele lor funcționează internațional, dar în special în România și în Anglia. Am colaborat cu ei prin Replika, așa ne-am cunoscut, ei fiind un colectiv centrat pe teatru politic. Proiectele la care am colaborat cu ei au fost prezentate în România, făcute aici și au circulat în special în România, s-ar putea anumite înregistrări să fi circulat internațional. În schimb, ei au mai multe proiecte, unele internaționale care au itinerat mai mult. Inclusiv în pandemie au pus la cale un proiect foarte interesant și reușit, se cheamă GLOD Project, este realizat împreună cu platforma de teatru HowlRound. Totul s-a petrecut în online. Au prezentat diverse inițiative de teatru politic din mai multe locuri din lume și au intrat în contact cu artiști de teatru politic și cu persoane interesate, punându-i în contact la nivel global și mi s-a părut o inițiativa foarte bună pentru că, lăsând la o parte faptul că e interesant pentru public, a fost foarte interesant pentru noi ca artiști să luăm contact cu artiști din alte țări care fac lucruri similare. Fondatorii Sânziana, româncă, și Nico, englez, s-au cunoscut la facultate în Anglia și au înființat această echipă. Inițial, au avut câteva programe în Anglia, pe urmă s-au întors în România, au inițiat și aici câteva proiecte și acum circulă, sunt artiști ai lumii. Pentru că locuiesc și în București și la Londra, sigur că cele mai multe proiecte au loc în cele două țări. Depinde și de ce oportunități au, sunt și proiecte inițiate de ei, dar sunt și invitați să ia parte la tot felul de alte proiecte. Acesta este avantajul pentru mediul independent, de schimba locul de desfășurare a activității, de a circula, de întâlni cât mai mulți oameni. Bineînțeles, avantajul ăsta vine cu o precaritate foarte mare și atunci e mai complicat. 

Spectacolul „112” (Macaz, Beznă Theatre) Foto: Arhiva Personală KP

Sunt curioasă ce părere ai despre managementul cultural din România. Există unul decent care să susțină aceste inițiativele venite din partea mediului independent? 

Precaritatea cu care se luptă mediul independent există peste tot în lume și, repet, pandemia a pronunțat lucrul acesta. Pe de altă parte, francezii sunt acum în stradă și românii nu sunt în stradă, mă refer la lucrătorii culturali. Francezii sunt totuși mult mai bine protejați de stat decât noi, în schimb, ei își dau seama și că ar trebui să fie protejați mai bine protejați decât sunt deja și că ar trebui să fie respectați și luați în considerare în mod diferit. Noi nici nu avem o evidență clară a lucrătorilor culturali. Dacă nu ești angajat cu contract de muncă într-o instituție sau nu ai un contract de muncă cu o firmă care să specifice clar activitatea ta, tu nu exiști pentru stat și asta s-a văzut. Noi știam și spuneam asta de dinainte, acum a devenit oficial, cunoscut. Nu mai zic în Germania, iarăși, oamenii au primit un cec de 5000 de euro. Nu este vorba că ar ajunge sau că nu ar ajunge banii, dar vreau sa spun că a fost o acțiune care s-a putut face rapid pentru că existau baze de date cu aceste persoane. Nouă și dacă vor să ne dea bani, nu știu cui să-i dea și cum să-i dea. Nu zic că nu sunt intenții și s-a văzut pe tot parcursul anului... și înainte, discuții au fost, întâlniri au fost, dar devine obositor pentru cei mai activi dintre noi care duc munca asta foarte obositoare și la nivel fizic dar și la nivel psihic, de a face întotdeauna toate petițiile, cererile, prezentările, rezumatele, de a pune lucrurile astea cap la cap, de a le prezenta, de ale discuta la nesfârșit, cu promisiuni de fiecare dată și zero rezultate. Acum e o mare discuție apropo de ajutorul care s-a dat în pandemie. Bineînțeles că oamenii nu au bani. Lucrurile sunt foarte complicate, promisiunile sunt multe și vagi, se schimbă de la o întâlnire la alta. 

Apropo de film, am aflat și câteva lucruri despre lumea filmului pe care nu le știam, iar acum mi se pare că situația noastră în teatru stă un pic mai bine, măcar că avem un fond cu resurse de finanțări nerambursabile, AFCN-ul, care chiar susține mediul cultural din România ca la carte... în afară de faptul n-are bani decât foarte puțini și niciodată nu știe dacă o să aibă bani și pentru sesiunea următoare, dar în orice caz, acolo e o echipă care chiar vrea sa facă treabă și să susțină mediul cultural cât se poate de bine și de transparent și într-un mod care să fie cât mai ușor și pentru noi. E prea puțin însă. Sunt tot mai multe inițiative, tot mai interesante și utile în toate domeniile artistice, iar banii rămân aceeași sau chiar sunt mai puțini și vin aproape exclusiv de la AFCN. Mai sunt câteva fonduri locale, dar niciodată nu știi daca vor exista.

Managementul cultural nu există sau dacă există, nu există pentru noi. Dacă abia există bani să fie plătiți artiștii care sunt direct interesați să facă proiectele astea, fiind activitatea lor curentă, de unde să mai existe bani și să fie plătiți niște manageri culturali pricepuți și dedicați? Ca să nu mai zic că deocamdată nu există nici măcar o educație propriu-zisă pentru viitorii manageri culturali. Au început să apară în ultimii ani câteva masterate, dar nici cei care predau la acele masterate nu prea știu cu ce se mănâncă, deci majoritatea managerilor culturali se formează fie pe teren, fie o parte dintre ei au făcut studii în afară. E foarte bine, e de salutat faptul că au apărut aceste masterate și că universitățile de profil înțeleg nevoia lor. E foarte bine, dar vreau să zic ca acum e o perioadă în care calitatea nu e atât de ridicată, poate va fi totuși din ce în ce mai bine. 

Se recunoaște nevoia managerilor culturali. Noi cu siguranță am avea nevoie.  Mă și distrează, sigur, asta e titulatura, noi suntem manageri culturali pentru că facem proiecte, ne ocupăm și de comunicare și de contabilitate, dar eu nu sunt nimic din astea, mie îmi e rușine când aud „ești manager cultural”. Sunt președintă de asociație că trebuie să ai o entitate juridică cu care să aplici la aceste fonduri și că nu ne permitem să angajăm pe cineva care să se priceapă să facă asta. Nu e ceva ce îmi doresc și nici nu cred că mă pricep să fac cu adevărat bine, facem asta ca să supraviețuim de fapt și ca să putem să punem în scenă proiectele pe care le dorim, să ne putem facem munca noastră artistică. 

Aici nu e vorba de asimilarea mediului artistic independent în instituții, nu e vorba de anihilarea unui mediu independent ca toată lumea să fie la stat pentru că, de foarte multe ori, oamenii au preconcepția asta. Există modele în alte țări de mecanisme de finanțare, lăsând la o parte că suma e mai mare, se alocă mai multe fonduri pentru mediul cultural non-instituțional, există și mecanisme de finanțare mai durabile, sustenabile. Situația noastră precară nu are legătură numai cu faptul că nu câștigăm suficient lunar, are legătură și cu faptul că e totul pe termen foarte scurt, nu poți să îți faci un plan pe termen mediu, nu lung. 

Legat de viitorul teatrului social, mi se pare că se poate recunoaște că trebuie citiți și marii autori dramatici într-o cheie politică și socială. De la autorii greci până la Shakespeare și Cehov inclusiv. Trebuie citiți și din perspectiva asta. Molière, nu mai zic, și alții. Ce mi se pare foarte interesant, deși uneori e puțin enervant, e un lucru bun, este că instituțiile culturale au început în ultimii ani și fac în continuare, să își asume titulatura asta de „avem un spectacol de teatru educațional, avem un spectacol politic”, politic poate mai rar, dar social zic. Sigur că nici noi nu am inventat roata, dar nici ei, mă bucur când aud și văd inițiative și mă bucur pentru că înseamnă că prinde la public, că nu diminuează în niciun fel calitatea artistică, părerea mea e că din contră, deci aș putea spune că văd un viitor luminos.

Spectacol „Ce-am fi dac-am ști” (regie David Schwartz) Foto: Maria Cârstea

Cum vă poate ajuta comunitatea?  Ce putem să facem să îndreptăm lucrurile?

În primul rând, trebuie să avem public. Dacă cineva vine și ne vede, se simte bine și îi place, să zică și prietenilor. La Replika, spre deosebire de alte spații, valabil înainte când era și în cazul spațiului MACAZ, noi funcționăm cu acces gratuit. Intrarea e liberă pentru toată lumea, dar daca cineva simte și multă lume simte și își permite să facă asta, poate să doneze bani sau există diferite momente când avem tot felul de nevoi. La început s-au cerut scaune de exemplu și s-au donat scaune. Există foarte multe inițiative, unele chiar au devenit realitate, parteneriate cu instituții culturale din București, teatre care ne-au susținut în diverse moduri, fie cu echipament, fie ne-am găzduit unii pe alții, de exemplu, Familia Fără Zahăr este un spectacol făcut împreună cu Teatrul Mic, deci există și inițiative de tipul ăsta. Avem nevoie de timp și răbdare. 

Părerea mea e că este nevoie de o presiune din partea noastră în mod special, a mediului artistic, mai multă solidaritate, să reușim să ne unim într-un fel și să punem o presiune reală pe administratorii municipali, naționali, pe guvernanți, ar trebui să vină pe urmă și susținerea publicului și recunoașterea rezultatelor noastre, să fie, cumva, puse cap la cap pentru că ele nu sunt cunoscute, rămân inițiative răspândite fără să fie în vreun fel conectate. Iarăși, ceva ce funcționează foarte bine când se întâmplă, sunt parteneriatele interdisciplinare, oameni de teatru care fac un proiect împreună cu oameni de cercetare și mergem la universitate. Noi lucrăm cu empatia, alții lucrează cu informația, alții lucrează în zona pedagogică și lucrurile astea împreună funcționează foarte bine, am primit invitații de la universități să facem proiecte împreună, dar toate sunt de obicei inițiative care rămân la nivel formal și care nu sunt susținute în vreun fel, iar asta înseamnă timp și bani pe care dacă nu îi are nimeni, nu avem de unde să îi dăm tot noi. Mi se mai pare ceva foarte important. Nu știu cum se poate rezolva, dar e ceva la care trebui revenit. Unul dintre cele mai bune lucruri din anii de tristă amintire pentru unii pe care sigur că eu i-am trăit foarte puțin și anume din perioada socialistă, este că exista cultura pe tot teritoriul țării. Acolo unde nu existau teatre, cinematografe, se mergea cu spectacole, concerte, în mediul rural existau case de cultură, existau trupe de artiști amatori, cultura era ceva viu și accesibil pentru toată lumea, o chestiune de interes pentru toate păturile sociale care în 30 de ani de tranziție s-a deteriorat enorm. Sigur că e vorba de bani, dar e vorba și de un interes și din cum se face bugetul vedem că educația, cultura sunt neinteresante, cel puțin, daca nu periculoase. 

E minunat cum prin ceea ce faceți încercați să ridicați gradul de empatie în oameni, dar crezi că oamenii au aceeași dorință când vin la teatru? Mă gândesc că nu toți spectatorii vor sau nu se simt foarte comod să vină la spectacole de teatru care să îi răscolească și să le ridice tot felul de probleme. Generațiile tinere au o sensibilitate aparte pentru problemele sociale, dar totuși pare că doza de individualism a fiecăruia a crescut. 

Individualismul ăsta feroce e cauzat de capitalism, clar. Sigur că noi lucrăm contra lui, dar dialogul încercăm, într-adevăr, să îl  ambalăm artistic pentru că așa ajunge mai ușor la public. Tot ce ține de artă e și o chestiune de gust. Pot să înțeleg că unii oameni vor sa meargă la un spectacol la care să râdă, sau vin la un spectacol și zic „ok, am înțeles ce vrea să spună, dar nu m-a emoționat sau nu mi-a plăcut, nu mi-au plăcut actorii sau costumele.”. În schimb, de cele mai multe ori, la spectacolele noastre oamenii se emoționează sau măcar empatizează cu tematica pentru că e o tematică contemporană, actuală, recognoscibilă, dacă se nasc dezbateri și mai ales la spectacolele noastre cu tematici mai sensibile, unele politice, sociale, se nasc dezbateri foarte interesante, este un plus pentru noi. Dacă vii, urmărești, înțelegi, după care vrei să porți o discuție pe tema migrației sau pe tema accesului la servicii de sănătate publice sau a relației dintre părinți și profesori, adică dacă vrei să vii să discutăm, este foarte bine, este un rezultat de care noi suntem mulțumiți, încântați, pe care ni-l dorim. Ne dorim să ajungem la cât mai mulți oameni. 

Foto: Cinty Ionescu

Putem să avem gusturi diferite, dar aceleași mesaje pot fi ambalate diferit și noi am înțeles lucrul acesta. De exemplu, am avut spectacole care au fost poate prea dure, uneori prea agresive și ne-am dat seama că nu funcționează la fel de bine. În acest caz am schimbat un pic formula, tocmai pentru că am înțeles din reacțiile publicului că „ok, am înțeles mesajul, dar parcă mă cerți, parcă mă chemi acum pe stradă la protest sau mai știu eu ce, nu, e prea mult pentru mine, nu pot” , atunci am mers într-o formula în care se apelează mai mult la sensibilitate, folosim mai mult muzica, în ultimii ani am început să folosim mai mult partea asta muzicală poetică pentru că uneori e mai interesantă pentru public. 

Când sunt în poziția de spectator mie îmi place să fiu solicitată de artiști și emoțional, dar și rațional, vreau să mi se pună și mintea la contribuție. Cred că oamenii care zic „eu nu vreau să mă duc la teatru să văd mizeria de pe stradă”, spun asta ca pe un slogan pe care l-au auzit și-l transmit mai departe. Nu știu cât au încercat persoanele care spun asta să vadă un spectacol, poate e o prejudecată, ar fi bine să treacă peste această prejudecată. Până la urmă și când vezi o poveste de iubire care se termină trist e destul de dur, dacă e bine montată piesa respectivă, deci nu-mi dau seama dacă afirmațiile astea sunt bazate chiar pe o experiență. Forma în care este ambalat un mesaj e diferită de mesaj, faptul că vorbești de o chestiune tristă și dură din realitate nu înseamnă că două ore ești obligat, pe scaun, să plângi. Nu o să îți ia nimeni banii la final sau să-ți ceară să-ți donezi casa pentru cauze. Mai degrabă o să înțelegi sau o să vrei să discuți despre probleme actuale care, prin empatie, ar trebui să te gândești sau să simți că ți se pot întâmpla și ție, să înțelegi că lumea aia bună în care vrei tu să trăiești nu poate să fie cu adevărat bună decât dacă e bună pentru toată lumea. Nu văd de ce ar fi cineva împotriva acestui mesaj și repet, toate reacțiile negative pe care le-am primit am încercat să le integrăm în proiectele noastre următoare, să înțelegem de unde vin și să modificăm situația. Scopul nostru e să ajungem la oameni.

Încă o acuză pe care o mai primim este că uneori suntem puțin cam condescendenți, poate elitiști, dar nu e deloc adevărat și asta s-a văzut când am circulat cu spectacolele noastre în zone mai puțin centrale, nu în zone în care persoanele vizate din public erau cele mai educate, iar reacțiile au fost foarte bune. Unul dintre scopurile artei sociale este de a fi accesibilă pentru toată lumea și material, să poți să vezi spectacolul, dar și cât să poți să îl înțelegi. Pe de altă parte, întotdeauna vor fi persoane care vor spune că ceea ce facem noi nu este chiar artă și în special criticile astea vin de la persoane din breaslă, nu de la spectatori. Unii oameni din interior sunt mai puțin deschiși... uneori. E mult mai important pentru noi ca oamenii să reacționeze la ceea ce văd și să ia inițiativă decât să primim laude legate de spectacol. Sigur că și asta e important, pentru că, cu cât e spectacolul mai bun, cu atât mesajul ajunge mai repede la public, lucrurile astea sunt conectate, tu vrei să faci un spectacol cât mai bun, vrei o regie bună, vrei să fie foarte bun, dar nu asta este miza.    

  • Text de Delia Mitrache.

Delia Mitrache

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter