CLIN D’OEIL | GABRIEL COVEŞEANU - File din povestea unui teatru lăsat fără casă

4 mai este ziua de naștere a Teatrului Ion Creangă, teatru generator de experiențe memorabile de-a lungul timpului, pe a cărui scenă Cornel Todea le-a făcut cunoștință copiilor cu Shakespeare iar Ion Lucian cu Eugène Ionesco, micuții au auzit poate pentru întâia oară muzica lui Johnny Răducanu sau Nicu Alifantis, și s-au lăsat vrăjiți de Alexandrina Halic în Pinocchio ori de Lucian Ifrim în Harap Alb. Să răsfoim la ceas aniversar cu Gabriel Coveșeanu câteva file din povestea teatrului, mai ales că identitatea acestuia în relația cu cel mai pretențios public imaginabil, copiii, se definește prin admirabila calitate a oamenilor care îi compun familia profesională și nu prin spațiul în care aceștia performează, asta și pentru că aproape un sfert din existența de 56 ani a Teatrului Ion Creangă a fost una... nomadă. Mai mult de un deceniu s-a scurs de când sala din Piața Amzei nr. 13, în care membrii familiei TIC își primeau “acasă” la ei musafirii cu bilete, zace închisă în buricul Bucureștiului, iar aceștia (se) joacă acum de nevoie în alte “case”, sub cerul liber sau în mediul virtual. Dar o fac în cel mai frumos mod cu putință dacă ne gândim doar la ce au oferit deja în 2021 copiilor în online, de la evenimentul TIC Pitic – Zilele Small Size din ianuarie până la recentele Ateliere creative de Paşte difuzate gratuit pe conturile de social media ale teatrului.

Gabriel Coveșeanu – la Festivitatea de premiere din cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Copii FITC „100, 1.000, 1.000.000 de povești”, organizat de Teatrul Ion Creangă (ediția a XIV-a, 2018) / Foto: Tiberiu Răducu

 

Interlocutorul nostru, absolvent al UNATC, s-a alăturat echipei TIC în anul 1997, interpretând în cei peste douăzeci de ani petrecuți pe scenă roluri dintre cele mai diverse, în paralel cu activitatea lui de prezentator de emisiuni de divertisment. Dar nu fiindcă e cunoscut drept ‘Cove’ de la TV l-am provocat la un dialog ci pentru că, din 2018, actorul GABRIEL COVEŞEANU este manager al Teatrului Ion Creangă și, drept urmare, reprezintă un personaj-cheie în cel mai recent capitol din povestea TIC.

 

Luna trecută, PMB a anunțat că se vor relua lucrările de reabilitare ale Teatrului Ion Creangă, începute cu multă vreme în urmă şi sistate pe termen nedefinit. Cât de bună e vestea asta?

Aș putea spune fără să exagerez că este extraordinar de bună pentru că, împreună cu colegii mei, simțim că momentul acela mult așteptat de a ne întoarce în sala de spectacol este parcă mai aproape ca niciodată. Avem, iată, speranța și cumva încrederea că până la sfârșitul anului se vor putea finaliza lucrările la sălile noastre dar, sigur, va trebui să vedem și contextul pandemic în care ne vom afla atunci. 

De ce-o fi nevoie de atâţia ani ca să fie reabilitată o cladire care, arhitectural, nu e vreun palat renascentist cu valoare inestimabilă de patrimoniu?

Este greu să găsești o explicație și să înțelegi cum este totuși posibil ca, iată, să treacă 12 ani și o sală de spectacol să nu fie terminată. Căci până la urmă nu vorbim de construcția ei de la zero ci vorbim de o reabilitare. Dar era vorba de o clădire cu risc seismic [clădirea din Piața Amzei] şi întreaga construcţie a trebuit reabilitată. Din păcate, cu toate că noi am fost evacuați din clădire în 2009, abia din 2015 au început efectiv lucrările la sala noastră. Apoi au existat tot felul de perioade de neînțelegeri între constructori, probabil, și cei care gestionau la momentul ăla lucrările, pentru că, din nefericire, rolul Teatrului Ion Creangă în toată această odisee a fost unul de observator... noi am fost doar cei care am venit din când în când și am spus - atunci când ni s-a cerut o opinie - cum am vrea să arate sala noastră de spectacol, cum ar fi bine, pentru că vorbim de o sală de teatru pentru copii care trebuie să respecte anumite norme de siguranță, mai mult decât o sală obișnuită de spectacol. 

Cum ai făcut de-a rămas totuşi echipa operațională și dedicată acestui teatru pe parcursul a atâtor ani în care voi, familia TIC, n-aţi avut o casă a voastră?

Nu este doar meritul meu ci al celorlalți doi manageri care au fost în toată această perioadă, şi vorbim în primul rând de regretatul Cornel Todea. Evacuarea noastră s-a întâmplat în timp ce dumnealui era directorul instituției și câțiva ani de zile dumnealui a mai condus Teatrul Ion Creangă. Apoi noul manager, Lucian Ghimiși, a venit la rândul lui cu niște soluții inovatoare, implicarea colectivului teatrului în tot felul de festivaluri în aer liber, de acțiuni care, cumva, au ținut atenția vie asupra Teatrului Ion Creangă. Au fost, desigur, şi parteneriatele pe care le-am găsit toți cei ce am fost implicați în conducerea instituției în a putea juca anumite spectacole în săli ale unor parteneri de la alte teatre sau săli închiriate. În toți acești ani am funcționat într-un regim de turneu permanent, adică dimineața încărcam mașina cu decor, ajungeam în spațiul în care urma să se joace spectacolul, se monta acolo, veneau actorii, se juca spectacolul, după care strângeam totul și ne întorceam „acasă” unde depozitam decorul într-un spațiu și... cam asta era. Gândiți-vă că lucrul ăsta s-a întâmplat vreme de 12 ani aproape zilnic. Inevitabil apare o uzură fizică, morală, de ce natură doriți dumneavoastră, uzură asupra bunurilor pe care le folosim și o uzură asupra personalului. Se întâmpla să avem astăzi, să spunem, un spectacol la Teatrul Excelsior care ne sprijinea iar a doua zi să jucăm într-un spațiu al Teatrului de Comedie sau să jucăm la Sala Rapsodia sau să poate la Teatrul Țăndărică. Nu era ușor!

Gabriel Coveșeanu în rolul Piticului Înțelept în spectacolul „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, Teatrul Ion Creangă (2007)

 

Presupun că era o uzură și la nivelul publicului vostru care, în general, nu era obișnuit să migreze, să vă urmărească odată cu schimbările de locaţie...

Exact! Pentru că atunci când tu vii în sala Teatrului Țăndărică, spre exemplu, la un spectacol al Teatrului Ion Creangă, poți trăi o oarecare confuzie la un moment dat: ‚Stai puțin, al cui e spectacolul?’. Dar am avut șansa unui public care a rămas alături de noi și în toată această perioadă ne-a urmărit oriunde am jucat... spectatorii au fost foarte solidari și veneau după noi, sălile erau pline. Ăsta a fost un lucru care ne-a bucurat foarte tare și cred că a contribuit la unitatea echipei pentru că oamenii au realizat cât de mare este dorința publicului de a veni la spectacolele noastre, spectacole care, lăsând modestia la o parte, au o oarecare ținută și o calitate, zic eu, superioară. 

De la declanşarea pandemiei, practic, criza este dublă: nu numai că nu aveți „casă” dar aţi pierdut şi bucuria succesului de public pentru că este o senzație stranie să fii pe scenă iar în sală să fie doar câțiva oameni răsfirați. La ce alte tactici ai apelat ca teatrul să îşi continue activitatea chiar fără spectatori? Mai ales că această criză nu are un sfârşit previzibil.

Apariția acestui context pandemic și a restricțiilor de rigoare, sigur, în primă fază, ne-a panicat, fiindcă n-am știut niciunii dintre noi, indiferent de domeniul profesional, încotro se va îndrepta această stare de urgență în care toate activitățile au fost blocate. După care, am căutat variante de a păstra contactul cu publicul nostru și singura modalitate a fost mediul online. Ne-am uitat în arhiva teatrului, am găsit niște variante de înregistrări ale spectacolelor noastre la care aveam public în sală și le-am difuzat [Stagiunea TIC Online, martie-iunie 2020 – n.r.]. Surpriza a fost să vedem că ele au stârnit un real interes, mai ales că am putut să ne adresăm astfel nu doar publicului bucureștean, ci unuia mult mai larg. Odată cu încheierea stării de urgență și cu posibilitatea de a avea spectacole în aer liber, în vara lui 2020, am găsit soluția de a avea o stagiune estivală și am făcut un parteneriat cu ARCUB, care ne-a găzduit în amfiteatrul Casei Eliad, unde am putut să jucăm spectacolele teatrului nostru unui număr redus de spectatori cu distanța aferentă și așa mai departe. Ne-am adaptat și trebuie să recunosc că în vară priveam cu încredere către toamna ce urma să vie gândindu-ne că ușor-ușor ne vom putea relua activitatea.

Din păcate, bucuria noastră a fost de scurtă durată, am reușit să jucăm doar câteva spectacole în toamnă şi atunci am zis să ne continuăm activitatea noastră în așa fel încât spectacolul O mie și una de nopți, de exemplu, pe care îl aveam în pregătire încă de la debutul pandemiei [adaptarea şi regia Gabrielei Dumitru – n.r.], să fie dus la bun sfârșit, ca să avem premiera odată cu redeschiderea sălilor de spectacol pentru public. Să avem deja un spectacol nou pe care să-l oferim prietenilor noștri. Mai mult decât atât, în acea perioadă am legat un parteneriat foarte strâns cu Teatrul de Operetă Ion Dacian, cei care ne-a ajutat să jucăm, atunci când ni s-a permis s-o facem, în sala de spectacol. Cu capacitate de 30% e adevărat dar, vedeți dumneavoastră, și cei 100 de spectatori care au avut voie să intre atunci ne-au umplut inimile de bucurie, pentru că ne era tare dor după mai bine de un an să ne vedem jucând pentru public într-o sală.

Ceea ce noi ne-am propus pentru perioada urmăoare, mai ales auzind și despre intenția autorităților de a relaxa măsurile începând cu 1 iunie, este să reluăm stagiunea noastră estivală la Casa Eliad [Stagiunea estivală VăraTIC: Miniteatru în Amifiteatru] și să avem un program ceva mai lung, să începem în iunie și să o ținem până spre finalul lunii septembrie, și, de asemenea, pe lângă stagiune, să putem avea și premiera spectacolului O mie și una de nopți, precum și a unui spectacol pentru copiii cu vârsta sub 3 ani, realizat de Andra Burcă. Am dezvoltat foarte mult în acești ultimi ani acest teatru pentru copiii foarte mici, prin programul nostru intitulat Educație timpurie, spectacole pentru copii între 0-3 ani. Sigur că foarte multă lume se întreabă ce înseamnă sau ce poți oferi unor copii de vârstă aşa mică...

Gabriel Coveșeanu – la Sala Mică a Teatrului Ion Creangă, cu ocazia unei lecturi de povești susținută în cadrul Campaniei „Teatru în ghetuțe” (2017) / Foto: Tiberiu Răducu

 

Asta vroiam să te întreb şi eu, cum se concepe un spectacol destinat copiilor atât de mici?

Activitatea teatrului nostru se desfășoară, să spunem așa, pe trei paliere atunci când ne raportăm la vârsta copiilor și avem TIC Bebe, spectacole dedicate copiilor foarte mici, până în 3 ani, după care avem TIC Pitic pentru copiii între 3 și 6 ani și mai avem TIC Junior pentru copiii mai mari, preșcolari și școlari. Ei bine, O mie și una de nopți face parte din spectacolele pentru copiii peste 6 ani, cei care au nevoie să vadă dramatizări ale poveștilor clasice, să facă cunoștință cu eroii acestora și să asimileze prin intermediul spectacolului un set de valori cu care pot crește și pot evolua mai departe în societate. Până la urmă acesta este rolul poveștilor clasice, universale, cele cu care cu toții am crescut cumva și prin care ne-am familiarizat cu arhetipul eroului... dacă vorbim chiar de Aladin, să spunem, în povestea aceasta, un băiat care reușește să facă niște lucruri extraordinare dobândind o putere miraculoasă, așa cum se întâmplă în basme.

Scenă de la finalul unui spectacol pentru copii mici și preșcolari de la Sala Mică. Aici, la finalul reprezentației, foarte tinerii spectatori sunt invitați în spațiul de joc pentru a explora elementele de decor și pentru a interacționa cu actorii.

 

TIC Pitic se adresează copiilor între trei și șase ani... aici, dacă vreți, este primul contact al copilului de grădiniță cu povești ilustrate prin intermediul personajelor din lumea animală și aici vorbim, de exemplu, de povestea Punguța cu doi bani, vorbim de acel cocoș care pleacă de acasă și aduce atât de multă bucurie pentru că este bun, înțelept, și știe să facă față tuturor provocărilor ce îi apar în cale. Avem deci tot felul de povești din zona asta prin care copiii se familiarizează și relaționează mult mai ușor cu eroul provenind dintr-o zonă din lumea animalelor.

La capitolul TIC Bebe despre care vorbeam, spectacolele pentru copii mai mici de trei ani nu au la bază o poveste o anume ci sunt niște spectacole senzoriale, este de fapt o primă adaptare a copilului cu ideea de spectacol, de sală, de lumină, sunt tot felul de stimuli cu care ei intră în contact, sigur, împreună cu părintele lui, și este o primă descoperire a copilului a acestei lumi. Este dacă vreți un proces cumva educativ, creativ în egală măsură, cu un proces spectacular, e mai mult o experiență a copilului foarte mic de descoperire a acestui univers fabulos. Dincolo de lumini, inclusiv prin vederea sau atingerea unor obiecte, unor materiale, facem cunoștință cu niște forme, cu niște culori speciale, deci spectacolul este și într-o zonă tactilă.... sigur, asta în perioada în care se permitea ca actorii să se apropie suficient de mult de copii și să le aducă, nu știu, tot felul de materiale pe care ei să le atingă. Era într-o zonă senzorială, așa cum am spus, foarte bine definită.

Scenă de la finalul spectacolului „ÎmpreLună”, creat de Teatrul Ion Creangă special pentru bebeluși și toddleri, la Sala Mică. Aici, la finalul reprezentației, cei mici sunt invitați să exploreze elementele de decor (planete din burete moale) și să se joace cu baloanele de săpun.

Programul Educație Timpurie e foarte apreciat în special de către părinți pentru că la noi la teatru copilul nu vine singur și adesea nu copilul este cel care alege neapărat spectacolul ci părintele. Anul trecut, când am avut ceva mai mult timp neputând avea suficiente producții şi nici să facem festivalurile noastre de tradiție, am căutat o formulă de a intra în contact cu cât mai mulți părinți să vedem ce își doresc ei, cum se raportează la lumea poveștilor, la lumea teatrului, pentru că părinții de astăzi sunt mult mai implicați în creșterea și educarea copiilor. Nu le e de ajuns să spună „OK, să meargă copilul să vadă un spectacol doar pentru a se distra.”, ei își doresc foarte tare ca atunci când copilul participă la un act artistic, acesta să vină acasă de acolo și cu niște învățăminte, poate cu niște reguli de conduită, de comportament, să învețe niște valori fundamentale pe care, poate, nu știu, părintele le întărește apoi acasă, dar pe care le-a poate descoperi, fără doar și poate, prin intermediul poveștilor în lumea basmelor.

Care sunt însă trucurile la care apelaţi pentru a câștiga niște generații a căror atenție se duce către consumul alimentat de noile tehnologii? Mai repede decât experienţa tactilă oferită prin interacţiunea din spaţiul TIC copiii se familiarizează cu cea a touch-screen-urilor...

Fără doar și poate, tehnologia este un concurent al nostru redutabil și dacă am intra într-o luptă așa, cot la cot, s-ar putea să nu fim neapărat câștigători. Dar nu ne dorim să luptăm împotriva tehnologiei și împotriva evoluției ci vrem să venim cu o parte complementară. Şi vreau să vă spun că am descoperit că cei mici, deși sunt foarte atrași de tot ce înseamnă jocuri video sau, nu știu, filmulețe pe care le văd pe YouTube sau pe Internet, atunci când intră într-o sală de spectacol și simt o energie venită din partea actorului, și când văd acea poveste derulându-se în fața lor, au un alt fel de raportare. Am ajuns la concluzia că, de exemplu, un spectacol de teatru transmis în online, oricât de bine ar fi el realizat din punct de vedere tehnic, nu poate cuprinde și conține acea emoție profundă puternic adevărată pe care tu o trăiești ca spectator în sala de spectacol. Acel spectacol se întâmplă doar atunci, doar în fața ochilor tăi, şi orice greșeală sau orice situație neprevăzută apare, ea se întâmplă în momentul ăla și cred că indiferent de ce se va întâmpla, către ce se va îndrepta lumea, chiar dacă tehnologia intră în viața noastră și petrecem foarte mult timp pe câte un dispozitiv, în egală măsură trebuie să îi aducem și în sala de spectacol pentru că, odată ce trăiesc pe propria lor piele emoția unui act artistic, eu sunt convins că, inevitabil, vor reveni în sala de spectacol mai devreme sau mai târziu.

Scenă din „Jack și vrejul de fasole”, unul dintre primele spectacole puse în scenă de Teatrul Ion Creangă în directoratul lui Gabriel Coveșeanu (2019). Spectacolul a fost reluat în primăvara anului 2021 în Sala Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” / Foto: Cătălin Olteanu

 

Ce se va întâmpla cu Teatrul Ion Creangă dacă sincopele în activitatea cu public vor continua pe o perioadă nedefinită? Chiar şi cu imunitatea de masă dobândită prin vaccinare, nu mai putem avea certitudinea că vom reveni la o stare stabilă de normalitate, să spunem aşa.

Corect! Această situație de criză ne-a făcut să fim mult mai atenți la mediul online pentru că dacă înainte de declanșarea pandemiei, să spunem, nu puneam prea mare preț pe el fiindcă aveam spectacolele noastre, copiii veneau la spectacol, și era totul perfect, odată cu imposibilitatea de a ne întâlni în sală am început să dezvoltăm zona de online și să ne îndreptăm serios atenția asupra ei. Deși a prezenta un spectacol în online nu e același lucru cu a prezenta un spectacol în sala de spectacol, noi ne-am propus ca - indiferent cum se va încheia acest context pandemic şi cât ne vom putea relua viața așa cum era înainte - să păstrăm zona de online în continuare, să venim acolo nu doar cu ce spectacole avem noi la sală, pe care să le filmăm și să le transmitem online... nu doar atât, ci să avem o activitate permanentă pe Internet [Proiectul TIC Online – n.r.]. În zona activităților pentru copii sunt foarte multe lucruri pe care le poți face, inclusiv tot felul de ateliere, de lucruri din care copilul are și ceva de învățat. Spre exemplu îl înveți să confecționeze, nu știu, un avion din hârtie, este genul de activitate simplă pe care tu o prezinți, copilul o poate viziona, și apoi îl poate face el singur sau împreună cu părintele, și momentul acela rezolv și o problemă a părintelui care nu știe, poate, cum să umple timpul unui copil. Şi atunci ne folosim de tehnologie, da. Copilul se uită pe dispozitiv pentru a urmări cum să facă dintr-un măr o mașină, e un exemplu, dar după ce vede lucrul ăsta se duce la părinte zice „Dă-mi mamă un măr” și încearcă el, în felul lui, să îl transforme într-o mașină, sau să facă un avion de hârtie sau, nu știu, niște iepurași din morcov. Sunt tot felul de ateliere [jocuri şi exerciţii teatrale, ateliere de bricolaj, idei creative pentru cei mici – n.r.], colegii mei actori și cei care se ocupă de partea asta de creație au tot felul de idei și reușesc să îi atragă pe copii în lumea asta a jocului, a creativității. Până la urmă, cu niște elemente simple pe care le ai la îndemână în casă, poți să creezi o lume cu care te poți juca și poți petrece un timp foarte creativ, plăcut și educativ în egală măsură împreună cu familia.

Gabriel, tu practic ai devenit manager al TIC în plină criză. Având în vedere cariera ta de succes în televiziune, care ţi-a adus popularitatea naţională, ce te-a determinat să îți asumi această responsabilitate suplimentară deloc simplă?

Ca să răspund sub formă de glumă și eu mă întreb ce mi-a trebuit asta. Serios vorbind, dincolo însă de poziția de manager, care implică mai multe decât m-am gândit în momentul în care am acceptat această funcție, eu aparțin acestei instituții. Practic, fiind actor aici vreme de 20 de ani, am fost alături de Teatrul Ion Creangă în mare parte din parcursul lui... iată, facem 56 de ani anul ăsta din care aproape 25 aproape am fost actor angajat sau implicat în istoria teatrului. La momentul la care mi s-a propus să ocup funcția de manager m-am gândit foarte serios că teatrul ăsta reprezintă mare parte din viața mea și atunci m-am gândit că aș putea ajuta realmente ca, în primul rând, această instituție să nu se piardă... exista riscul ăsta și trebuie să fim foarte cinstiți și să o spunem. M-am gândit că pot ajuta într-un fel sau altul să revenim acolo unde unde am fost și chiar dacă teatrul a trecut prin perioada asta extrem de grea în care risca să își piardă identitatea, ei bine, m-a bucurat foarte tare să constat faptul că Teatrul Ion Creangă rămâne teatrul preferat al copiilor atunci când vine vorba de a vedea un spectacol. Am stat și m-am gândit serios atunci că moștenirea pe care directorii înaintea mea şi actorii care au făcut parte din colectivul artistic au lăsat-o ar fi păcat să se piardă. Sigur, există toate aceste lucruri, notorietatea despre care vorbiți și așa mai departe dar simt, sper să nu greșesc, că aș putea face ceva mai mult pentru o instituție în care am crescut, în care m-am format. Dacă sunt ceea ce sunt astăzi, cumva, o datorez în bună măsură Teatrului Ion Creangă și atunci, pentru mine, e o formă de a întoarce către această instituție o mică parte din ce mi-a oferit.

Gabriel Coveșeanu – după premiera spectacolului „Jack și vrejul de fasole” (2019) / Foto: Oana Turcu

 

Una dintre cele mai frumoase căi de a celebra pe 4 mai ziua de naştere a TIC este albumul tribut CORNEL TODEA-Dincolo de regie, proiect editorial realizat în cadrul programului aniversar TIC55, disponibil online.

Într-o formă sau alta, ai fost timp de mulţi ani în contact cu dumnealui. Povestește-mi una dintre cele mai frumoase amintiri sau lecții de viață pe care le-ai primit de la Cornel Todea.

Cornel Todea a avut genul acela de boemie pe care am adorat-o întotdeauna la marii artiști. L-am cunoscut și din punctul de vedere al regizorului Cornel Todea dar și din punctul de vedere al directorului Cornel Todea și, cumva, aceste două laturi ale personalității dumnealui erau diferite, adică era managerul care trebuia să ia niște decizii poate uneori nu atât de agreate și de plăcute de noi artiștii cu spirit ludic, care nu doream să ne supunem neapărat unor reguli și constrângeri, și, în egală măsură, era regizorul care ne dădea o libertate fantastică atunci când eram pe scenă și cu cât ideile noastre erau mai fantasmagorice și mai ieșite din normal cu atât era mai încântat. De asta, de multe ori, ne era greu unora să înțelegem această linie de demarcație între regizorul care ne lăsa să facem absolut orice și directorul care ne spunea: „Măi băieți, totuși, sunt niște reguli, hai să nu sărim calul”. Sunt multe de povestit despre Cornel Todea... îmi aduc aminte că era acolo cot la cot cu noi, fie că aveam de făcut o repetiție, fie că aveam de mers kilometri întregi cu o mașină în turneee, și știa să ne încurajeze cu o vorbă bună, știa să ne dea acel inbold de a fi cât mai buni pe scenă, de a ne perfecționa și de a încerca de fiecare dată să facem mai mult. Eu asta am învățat de la Cornel Todea. De fiecare dată ne cerea mai mult, ne cerea să nu intrăm într-o comoditate a artistului care a făcut câteva roluri care poate i-au ieșit bine, se bucură de o recunoaștere a talentului său și din momentul ăla el se plafonează pentru că nu mai vrea să facă mai mult. Am văzut întotdeauna în Cornel Todea un deschizător de drumuri, era mult mai deschis către nou decât noi, cei ce eram dintr-o generație mult mai tânără, mai circumspecți poate atunci când era vorba de modalități de exprimare ceva mai noi. Îmi aduc aminte că ne spunea de fiecare dată: „Încercați să vă depășiţi limitele, încercați să faceți mai mult, teatrul trebuie să fie interactiv!”... ne spunea mereu că trebuie să avem o interacțiune cu copilul din sală, să-l luăm cu noi, să-l implicăm, să fie tot timpul acolo, iar noi ne temeam de lucrul ăsta pentru că, adesea, implicarea copilului putea la un moment dat să intre într-o zonă necontrolabilă fiindcă riscai ca până la sfârșitul spectacolului să nu te mai asculte deloc. Dar dumnealui ne zicea: „Dacă aveți acea capacitate, acea energie de a-l convinge, de a-l prelua pe acel copil cu voi, el va merge cu voi până la capăt, el se va liniști când va trebui să fie liniștit, vă va asculta când veți avea ceva de spus, dar se va simți implicat. El nu va fi abandonat acolo în sala de spectacol fiindcă voi doar v-ați făcut rolul de la cap la coadă după care... ‚Hai gata, am plecat și am devenit niște funcționari’.” Ne spunea întotdeauna: „Nu fiți funcționari pe scenă! Fiți artiști, fiți creativi!

Scenă din „Jack și vrejul de fasole”, unul dintre primele spectacole puse în scenă de Teatrul Ion Creangă în directoratul lui Gabriel Coveșeanu (2019). Spectacolul a fost reluat în primăvara anului 2021 în Sala Teatrului Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”. / Foto: Cătălin Olteanu

 

Ca tânăr actor, nu-mi imaginez ca ai ieșit neșifonat din nenumăratele interacțiuni pe care le-ai avut cu dumnealui. Dă-mi un exemplu de experienţă care ţi-a rămas în memorie.

Aș putea începe chiar cu concursul pe care eu l-am dat la Teatrul Ion Creangă. Eram proaspăt absolvent de facultate, teatrul a scos un post de actor la concurs, m-am prezentat și, sigur, am interpretat un monolog, am spus niște poezioare. Din comisia de evaluare mai făceau parte și doamna Alexandrina Halic, domnul Ion Arcudeanu, Boris Petroff, Anca Zamfirescu, mari actori ai Teatrului Ion Creangă, și eram plin de emoții. Noi, la TIC, mai avem un specific, să-i spun așa, le cerem actorilor noștri, angajați sau colaboratori, să aibă oarece talent și în zona muzicală pentru că în spectacolele noastre cântăm adesea, sunt multe părți muzicale... este tendința asta, cel puțin acum, ca spectacolele de copii să fie în marea lor parte musical-uri iar Cornel Todea avea în minte lucrul ăsta încă de acum 25 de ani. Am venit atunci [la concurs] cu o chitară și am cântat un cântecel dar, probabil de emoție, am fost ceva mai gâtuit și oamenii erau cumva îndoiți după ce m-au ascultat: „A fost bine partea asta, are oarece farmec băiatul dar... nu pare să aibă ureche muzicală”. Şi îmi aduc aminte de Cornel Todea - el era managerul teatrului, nu făcea parte din comisie la momentul ăla - care mi-a zis: „Puștiu’, vino încoa!”. Am mers într-o sală alăturată unde era un pian, s-a așezat, s-a uitat spre mine... „Hai! Vreau să iei notele astea!”, mi-a dat câteva note la pian, şi cumva am reușit să redau notele cu acuratețea necesară și să fie chiar cele pe care le cântase la pian domnul Todea. Şi așa cum era el foarte agitat și nu avea stare parcă niciodată, a închis pianul și a zis: „Da, ai ureche muzicală, e bine. Hai, putem merge mai departe!”. Asta a fost prima noastră interacțiune.

Fiindcă ai pronunțat numele doamnei Alexandrina Halic, în 2020 ați editat albumul dedicat carierei artistice a dumneaei, ALEXANDRINA HALIC – Actriţa poveste. Luând în considerare şi cel de anul ăsta despre Cornel Todea, putem oare să vorbim de un început de tradiție?

Ne-am dori să avem o astfel de tradiție. Ne încăpățânăm să facem să rămână în paginile unui album, până la urmă, file de istorie pentru că, vedeți dumneavoastră, spectacolul de teatru este un lucru efemer... un actor poate avea într-o seară un moment de genialitate dar dacă n-ai fost în sală în seara aia să îl vezi atunci momentul ăla nu există, e ca și când nu a fost, și atunci ne-am gândit să facem aceste albume în care să evocăm mari personalități ale Teatrului Ion Creangă, oameni care se confundă cumva cu istoria teatrului. Avem în plan inclusiv o istorie ilustrată în care să-i includem pe toți actorii care au făcut parte din trupa Teatrului Ion Creangă de la începuturi și până în prezent. Cu siguranță vom avea nevoie de mai multe volume pentru a-i cuprinde pe toți cei ce și-au adus contribuția la ceea ce TIC reprezintă astăzi și m-am gândit chiar să extindem povestea asta, să nu fie doar la nivelul echipei de creație, al actorilor şi regizorilor, să mergem un pic mai departe şi să vorbim și despre scenografi, să vorbim și despre muzicieni, să vorbim și, de ce nu, despre personalul administrativ... despre niște oameni care au făcut ca povestea acestui teatru special pentru copii inițiată de regretatul actor Ion Lucian să funcționeze [spectacolul Harap Alb pus în scenă de Ion Lucian a avut premiera pe 24 decembrie 1964, când TIC încă nu fusese constituit „în acte” – n.r.]. Povestea merge mai departe, ba, mai mult decât atât, a dezvoltat în jurul ei și alte instituții.

Să ne întoarcem cu povestea... în viitor. Plecând la premisa că, totuși, vara asta ne va prinde ceva mai relaxaţi, vorbește-mi te rog un pic de festivalurile TIC deja tradiţionale şi de şansele lor de materializare în acest an.

Primul festival cu care noi într-o perioadă de timp, să-i spunem, obișnuită și fericită, îi întâmpinăm pe prietenii noștri mai mari sau mai mici este Festivalul Amintiri din Copilărie. El se desfășoară de obicei într-un weekend din luna iunie, nu neapărat de Ziua Copilului, în care îi invităm pe cei mici împreună cu aparținătorii lor, părinți, bunici și așa mai departe, să intre într-o fascinantă lume de poveste în care, dincolo de spectacole de teatru pe care le pot vedea pe o scenă, intră într-o zonă de spectacole itinerante, de spectacol stradal, de manifestări artistice şi tot felul de instalații în care pot descoperi tot felul de lucruri extrem de interesante...

Mini-Amfiteatrul VăraTIC din grădina Casei Eliad, spațiul unde Teatrul Ion Creangă a derulat stagiunea estivală în vara anului 2020 și unde va reveni în perioada iunie - septembrie 2021. / Foto: Radu Stan Grădinaru

 

Ați avut o audiență fabuloasă în 2019, peste 30,000 de copii şi părinţi...

Exact, exact! Din păcate, nu știu în perioada următoare cum vor arăta acestea festivaluri care grupau un număr foarte mare de oameni în același timp, în același loc. Erau o variantă în care le făceam cunoștință copiiilor, părinților și așa mai departe, inclusiv cu spectacole sau evenimente culturale din străinătate. Puteam să chemăm în cadrul acestui festival, ce îl țineam de obicei într-un parc din București, trupe de teatru din afară, teatru stradal, teatru ambulant, jonglerii, tot felul de lucruri pe care nu ar fi putut să le vadă decât dacă, eu știu, ar fi făcut o călătorie undeva în străinătate. În ultimii ani am fost în parcul Tineretului și acolo, practic, sărbătoream luna copilului fiindcă, până la urmă, nu e vorba doar de o zi... i-am zis festivalului Amintiri din Copilărie pentru că era o bucurie atât pentru cei mici cât și pentru cei mari. Apoi, în perioada verii aveam Festivalul Caragiale.

Dacă vă vor permite condițiile, mai exact lipsa restricţiilor motivate medical, le veți avea şi în vara aceasta?

Un astfel de festival presupune și un buget... și înțelegem faptul că în acest an conditițiile din punctul ăsta de vedere nu sunt cele mai propice și că Primăria Generală a Capitalei, Direcția de Cultură și așa mai departe, vor trebui să decidă ce manifestări se pot face în așa fel încât să nu fie afectat. Este un an extrem de complicat din punct de vedere financiar și atunci mai mult ca sigur că... nu vom putea. Anul ăsta nu vedem nicio posibilitate de a putea desfășura aceste festivaluri. Ne dorim totuşi foarte tare să avem această stagiune estivală [VăraTIC] dacă ni se va permite să jucăm în aer liber și asta va fi tot în grădina Casei Eliad, iar dacă se vor putea relua spectacolele la sală, până când a noastră va fi gata, vom continua parteneriatul cu Teatrul de Operetă Ion Dacian și vom juca în sala lor cea mare. De asemenea, vom putea juca la Sala Gloria și vom putea relua activitatea în sala noastră mică de spectacol, cea din spațiul închiriat pe strada Biserica Amzei, în care desfășurăm spectacolele noastre pentru copiii foarte mici din Programul Educație Timpurie.

Din punct de vedere repertorial, dacă pe vremuri Ion Lucian l-a adus pe Eugen Ionescu pe scena TIC iar apoi Cornel Todea pe Shakespeare, la ce alegeri să ne așteptăm în momentul în care vă veţi reîntoarce în casa voastră din Piața Amzei nr. 13?

Nu sună rău întrebarea dar mi-e tare teamă că în curând va trebui să ne întoarcem la poveștile clasice întrucât chiar și acestea par să dispară din interesul copiilor de astăzi. Adică s-ar putea să uităm de Albă ca Zăpada și de Cenușăreasa până să vorbim de Shakespeare... dar trebuie să recunosc că un astfel de proiect cum a fost Furtuna, spectacol pentru cei mici după piesa lui Shakespeare pe scena Teatrului Ion Creangă [regizat de Cornel Todea, a avut premiera în 1994 – n.r.] a fost într-adevăr o mare provocare. Mă bucur că mi-am readus aminte de acest spectacol și poate că ar trebui să ne gândim și către o astfel de dezvoltare.

Gabriel Coveșeanu și fiul său, Răzvan – la Sala Mică a Teatrului Ion Creangă cu ocazia unui atelier desfășurat în cadrul Campaniei „Teatru în ghetuțe” (2018) / Foto: Tiberiu Răducu

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Gabriel Coveșeanu, header, Foto: Teatrul Ion Creangă
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter