VIDEODOME | “ROCK THE KASBAH” (2015, r: Barry Levinson)

Amiciţia şi colaborarea profesională dintre ultraspecialul actor Bill Murray şi Mitch Glazer, scenaristul lui “Rock the Kasbah”, durează de aproape patru decenii, de la obscurul “Mr. Mike’s Mondo Video” din 1979. De atunci, ca repere notabile, au mai fost “Scrooged” al lui Richard Donner din 1988, realizat în baza textului scris de Glazer, “Lost in Translation” din 2003 al Sofiei Coppola (unde Glazer a fost producător asociat) şi programul special de televiziune din 2015, “A Very Murray Christmas” în care iubitul şi respectatul actor îi are ca invitaţi, printre alţii, pe George Clooney, Chris Rock, Miley Cyrus şi Michael Cera. Cât despre oscarizatul cineast Barry Levinson, chiar dacă de la sfârşitul anilor ’90 numele său şi-a pierdut ceva din greutate în cinematografie întrucât a preferat să se dedice producţiilor de televiziune (serialele “Oz”, “Borgia”, “Killing Fields”, etc), este suficient să ne reamintim că a realizat cel puţin trei filme de patrimoniu, “Rain Man”, “Good Morning, Vietnam” şi “Bugsy”, pentru a înţelege că doar o asemenea combinaţie de talente şi notorietate putea urni un proiect ce are la bază un plot cu potenţial semnificativ de a trezi susceptibilităţi şi de a-i deranja pe cei excesiv de ‘corecţi politic’: o dramedie Rock de război a cărei acţiune se consumă în Afganistan.

Conning cheques from losers. Booking cover band for bar mitzvahs. What happened to that smile you had?” îi zice dezamăgita Ronnie (Zooey Deschanel, nominalizată de trei ori la Globul de Aur pentru serialul “New Girl”) pe marginea piscinei unui motel meschin din L.A. unde şi-a încropit un simulacru de birou... fostului tour manager Richie Lanz (Bill Murray – “Saturday Night Live”, “Lost in Translation”), actualul său mentor, cel care susţine că a descoperit-o pe Madonna şi că a fost alături de Stevie Nicks în turneul “Rumours” al lui Fleetwood Mac. “Murray is a symbol of secularism and antiauthoritarianism, too, and his Richie Lanz bears a resemblance to his heroes in Meatballs and Ghostbusters. Except that 30 years on, his deadpan-hipster stylings seem as moldy as the word hipster.” (David Edelstein, vulture.com). Secretara Ronnie este ultima cântăreaţă rămasă în impresarierea profesionistului ajuns un “loser who makes losing hilariously.” (Peter Travers, Rolling Stone), pentru care aceasta reprezintă ultima şansă de revenire în primplanul showbizului după care tânjeşte. O tânără talentată dar irosită în cluburi de cartier... înainte ca un tip beat criţă să îi propună lui Richie Lanz să o includă într-un turneu organizat de USO (United Service Organizations) pentru trupele americane din Afganistan.

Ajuns la Kabul, tandemul Richie-Ronnie încasează brutal şocul contactului cu o lume complet străină lor, captivă într-un conflict violent, iar succesiunea de scene (aeroport-oraş-hotel) care definesc straneitatea aventurii este formidabil de inspirat montată pe muzică, în special segmentul susţinut de “Bawitdaba”, piesa de Nu Metal a lui Kid Rock: “And this is for the questions that don't have any answers / The midnight glancers and the topless dancers / The candid freaks, cars packed with speakers / The G's with the forties and the chicks with beepers /... I said it's all good and it's all in fun / Now get in the pit and try to love someone...”. Aruncată într-un univers dominat de ruine fumegânde, chipuri duşmănoase şi zgomot de explozii, dar mai ales după o primă interacţiune cu fauna de americani care se hrănesc precum hienele din victimile conflictului, precum mercenarul ‘Bombay’ Brian (Bruce Willis – “Die Hard”, “Pulp Fiction”), fanul cărţilor siropoase ale lui Danielle Steel, proaspăt eliberat din detenţie după ce a spânzurat de picioare doi talibani, sau speculanţii cu muniţie, foşti vânzători de Herbalife cu şase luni în urmă (Nick/Danny McBride – “Pineapple Express”, “This Is the End” şi Jake/Scott Caan – “Ocean’s Eleven”, “Into the Blue”), o determină pe non-aventuroasa Ronnie să dezerteze lăsându-l pe Richie, în fond şi el un speculant ce vrea să se îmbogăţească de pe urma războiului, fără paşaport şi fără niciun ban. 

U.S. Army îi dă impresarului cu flit (“The show must go on without you guys.”) astfel încât acesta se vede nevoit să îşi croiască relaţii în mediul interlop al traficanţilor originari din ambele tabere şi ajunge să o cunoască conjunctural pe Merci (Kate Hudson, câştigătoare a Globului de Aur pentru rolul din “Almost Famous”), rafinata expertă în arta amorului şi în... Pop culture (recunoaşte instantaneu ceasul de pe mâna lui Richie creat de artistul Keith Haring şi lansat în 1987), în al cărui pat sfârşeşte legat cu eşarfe, rujat şi cu o magnfică perucă blondă pe cap după o partidă memorabilă de sex (pe care trebuie să v-o imaginaţi căci Levinson nu este fanul lui “Peeping Tom”). Disperat să găsească o soluţie după ce ambasada îl întârzie cu eliberarea actelor iar fosta nevastă refuză să-l ajute financiar, Richie acceptă oferta lui Nick şi Jake care îi aruncă în poală un purcoi de banconote şi în minte promisiunea obţinerii unui paşaport temporar în maximum 24 de ore doar ca să îi reprezinte la o vânzare de gloanţe în afara Kabulului unde ajunge escortat de oamenii lui Bombay şi însoţit de noul său amic, taximetristul afgan Riza (apreciatul tânăr actor de teatru cu ascendenţă iraniană/persană Arian Moayed, nominalizat în 2011 la premiul Tony pentru rolul din piesa “Bengal Tiger at the Baghdad Zoo” în care i-a dat replica lui Robin Williams).

Apar talibanii Pashtun şi preiau muniţia, apoi fac gestul surprinzător de a-l invita pe Lanz să petreacă noaptea în satul lor, unde acesta ajunge să le cânte seara, pentru cimentarea relaţiilor, la rubab (instrumentul tradiţional afgan asemănător lăutei), o versiune ‘murray’-escă înfiorătoare a piesei “Smoke on the Water” a lui Deep Purple, care ne trimite prin ricoşeu la... versurile lui “Rock the Casbah” a grupului Punk The Clash din 1982, când trupa era în pragul destrămării datorită lui Joe Strummer, apăsat de faptul că atitudinea lor rebelă riscă să fie percepută ca o glumă dată fiind averea pe care o făcuseră din muzică: “By order of the prophet / We ban that boogie sound / Degenerate the faithful / With that crazy Casbah sound / But the Bedouin they brought out / The electric camel drum / The local guitar picker / Got his guitar picking thumb...”. Americanul află cu uimire că sătenii i-au dat aproape tot ce au fiindcă au nevoie de gloanţe să se apere de mujahedinii traficanţilor de opiu care îi presează să cultive mac pe pământurile lor (“I am tired of war and I can’t afford the peace.”) însă acest conflict se va rezolva pe parcurs datorită alianţei cu Bombay, care visează să devină scriitor impresariat de Richie, care l-a cucerit pe mercenar prin apelul făcut la simţul său al onoarei: “You don’t want to be guy that left the Alamo”, pe acordurile lui pe “Knockin’ On Heaven’s Door” (versiunea interpretată de Bob Dylan).

Pe de altă parte, surprizele din viaţa lui Lanz (Bill Murray aminteşte într-o anume măsură de Peter Falk în ultimul film al lui Robert Aldrich, “...All the Marbles”, din 1981) nu se opresc aici pentru că, ieşit noaptea să-şi facă nevoile, aude o voce îngerească cântând într-o cavernă şi o descoperă astfel pe Salima (Leem Lubany, actriţa de origine palestiniană născută în Nazaret care a debutat în filmul nominalizat la Oscar în 2014 “Omar”), adolescentă decisă să se facă auzită contrar oricărei prejudecăţi sau legi din societatea segmentată a triburilor Pashtun, pentru că e convinsă că trebuie să îl onoreze pe Allah prin muzica sa în schimbul harului pe care l-a primit de la acesta. “Richie Lanz, our story is already written, and now, now we shall play our parts” sunt cuvintele folosite pentru a-l convinge pe Richie să îşi asume riscurile de a o sprijini să apară în popularul show de televiziune “Afghan Star” (format asemănător cu “Vocea României”). Paranteză... pentru a fi înţeles la dimensiunea sa reală pericolul ca ei să îşi piardă viaţa, trebuie reamintite trăsăturile asociate cu tipul segmentar de solidaritate din codul Pashtun al onoarei, vechi de 5,000 de ani, pe care tânăra şi eventualii săi susţinatori le-au încălcat în marea lor majoritate: adeziunea unanimă şi necondiţionată la credinţele şi practicile colective, absorbirea individului de către societate şi a părţii în întreg, proprietatea colectivă şi omogenitatea.

Revenind la film, este evident că ultima sa parte se concentrează pe eforturile de schimbare a opticii opiniei publice conservatoare şi tradiţionaliste cu ajutorul tacticilor experimentatului Richie (ce se comportă ca... un yankeu la curtea Regelui Arthur) care uzează inventiv de tot ce ştie în materie de promovare occidentală (acompaniat sonor de Shakira şi a sa “Suerte”) pentru a o duce pe Salima în finală, ca prima femeie ce apare la TV şi care, mai mult, cântă exclusiv în engleză, cu ajutorul votului telespectatorilor. Aţi putea considera “Rock the Kasbah” pentru acest final un produs lejer şi fără pretenţii, construit ca un mix de mesaje generoase dar idealiste (învingerea prejudecăţilor, victoria talentului, universalitatea muzicii, diferendele de opinie între generaţii, etc) însă dacă daţi atenţie fundalului veţi descoperi ceva mai multă seriozitate în tratarea subiectului (dincolo de cea asociată cu definirea complexităţii unui conflict internaţional, escaladat de la unul etnic cu mize politice şi economice regionale, despre care v-aţi făcut deja o idee datorită plot-urilor secundare) şi mă refer în principal la redescoperirea lui Cat Stevens ca Yusuf Islam, ale cărui piese jalonează OST-ul începând cu intrarea în scenă a Salimei (de la “Trouble” şi “Don’t Let Me Be Misunderstood” la “Wild World” şi “Peace Train”, ultima interpretată chiar de Leem Lubany). 

Britanicul filantrop Cat Stevens este un creator de muzică absolut excepţional dar care a fost izolat de comunitatea occidentală încă de la finele anilor ’70 datorită convertirii la Islamism şi a activismului său în direcţia educării comunităţilor musulmane (este fondatorul organizaţiilor de caritate ‘Association of Muslim Schools’ şi ‘Small Kindness’ cărora le donează aproape integral veniturile obţinute din muzică). Cat Stevens a demonstrat pe parcursul întregii sale vieţi că este un spirit tolerant şi pacifist şi a cântat pentru întâia oară “Peace Train” după mai bine de 20 de ani în pre-show-ul la “Concert for New York City” dedicat victimelor atentatelor din 11 septembrie, eveniment la care s-a referit cu gravitate şi cu durere: “I wish to express my heartfelt horror at the indiscriminate terrorist attacks committed against innocent people of the United States yesterday... We pray for the families of all those who lost their lives in this unthinkable act of violence as well as all those injured; I hope to reflect the feelings of all Muslims and people around the world whose sympathies go out to the victims of this sorrowful moment.”. Cu toate acestea, lui Cat Stevens i s-a interzis intrarea în Statele Unite în 2004 unde avea programată o sesiune de înregistrări la Nashville cu Dolly Parton, fiind suspectat de "... ties he may have to potential terrorist-related activities" (The Washington Post) şi a fost inclus pe lista celor monitorizaţi de către Department of Homeland Security fiind nevoie ca Jack Straw, British Foreign Secretary, să se plângă oficial lui Colin Powell la Naţiunile Unite pentru ca situaţia să se limpezească. Mai mult, cu toate că vârful său de popularitate fusese înregistrat în 1971-72, Cat Stevens a fost inclus de către americani în Rock and Roll Hall of Fame abia în... 2014!

Levinson, Glazer şi Murray au în vedere să ne reamintească în mod discret importanţa lui în istoria Rock-ului prin inspirata inserare alături de compoziţiile sale (ce ajută în mod cert şi susţinerea direcţiei firului narativ) a pieselor unor legende alături de care merită sa fie (re)aşezat: Eric Clapton, Bob Dylan şi Steve Winwood. Oricum, ţinând cont de cele trecute în revistă, devine de înţeles insuccesul monumental al lui “Rock the Kasbah” la publicul larg, în special cel american, lezat probabil de modul ne-edulcorat în care este înfăţişată prezenţa americană într-un teatru de război internaţional (la un buget estimat de 15 milioane a avut încasări totale de sub trei milioane de dolari)... “Clichéd, enervating, insulting - it’s tough to settle on a single pejorative for Rock the Kasbah, though abysmal might do. Crammed with performers who apparently didn’t read the script before signing on, the movie offends your intelligence on every level, starting with its use of Afghanistan as a Western playground.” (Manohla Dargis, The New York Times). Verdictul meu personal e însă radical diferit: de la The Clash la Yusuf Islam sau... de la “Rock the Casbah” la “Peace Train”, minunat. Confuz(ant), aglomerat şi plin de defecte, dar minunat ca divertisment ieşit din tipare. 

Filmul regizat de Levinson este dedicat Setarei Hussainzada, prima femeie care a avut curajul să cânte şi să danseze fără hijab la “Afghan Star” (scenariul lui Glazer este vagamente inspirat de documentarul din 2009 “Afghan Star” regizat de Havana Marking, câştigător al Premiului publicului şi al celui pentru regie la Sundance Film Festival). Închei cu sinteza - corectă din punctul meu de vedere - realizată de Katherine Monk de la The Ex-Press: “What you get is pleasant fluff; some easily digestible bits of feel-good comedy propelled by Bill Murray’s lovable deadpan in the role of hippie flameout. It works. But when you think about the backdrop, and the blistering potential for misunderstandings, the whole movie landscape starts to feel like a minefield. Murray’s cheeky spanks to the flanks of Americana, self-deprecating as they may be, still cause a squirm because at some level, the movie’s whole comic, saccharine approach feels fundamentally disrespectful because it’s so American - and betrays a sense of cultural colonialism... Rock the Kasbah doesn’t just show how war becomes more palatable when it’s fought far away, it also proves how we take our values with us every time we leave home – for better, and for worse.”. 

  • Recomandare de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter