ARTĂ | Interviu cu DARIE DUP: “În artă, dacă nu negi, nu mergi mai departe”

Cea mai nouă galerie de artă contemporană din Capitală, STRATA, plasată în vecinătatea Combinatului Fondului Plastic, în districtul atelierelor de artă din perimetrul Romexpo, s-a deschis în această primăvară într-un mod exploziv... cromatic, găzduind - până pe 11 mai - în generosul şi luminosul său spaţiu ALLreadymade, spectaculosul solo show al artistului vizual DARIE DUP, un expozeu încântător de proaspăt şi ludic prin materiale, obiecte şi forme de expresie utilizate. Artistul încurajează cu bonomie privitorul prin lucrările sale, fie acestea sculpturi, instalaţii in situ, picturi, obiecte sau printuri digitale, să îşi lase ochii să se bucure de artă iar mintea să se joace cu interpretarea ei. Să se bucure şi să se joace în spaţiul artei. Pur şi simplu. Fără o agendă existenţială, subtext moralizator sau mesaj dramatic. Sinceritatea demersului creativ este realmente înviorătoare, cu atât mai mult în vremurile mohorâte pe care le trăim, aşa că am fost curioşi cum s-a născut ALLreadymade, mai ales că Darie Dup, membru al Royal Society of Sculpture şi profesor la catedra de sculptură UNArte, îşi continuă parcursul artistic singular în raport cu colegii săi de breaslă şi generaţie, mult mai apropiat în ultimii ani de Avangardă şi Pop Art decât de expresionismul ce i-a caracterizat prima parte a activităţii artistice.

Până la ALLreadymade, aţi fost prezent în 2020 în spaţiul public cu lucrări de factură radical diferită, cele ‘ultramoderne’ din expoziţia Lorem ipsum de la Muzeul de Artă Craiova şi bustul ‘clasic’ al Papei Francisc, dezvelit la Bucureşti. Există în dumneavoastră un Dr. Jekyll şi un Mr. Hyde?

Nu ştiu, dar mie nu mi-e ruşine de a face sculptură clasică. Pentru mine, a face bustul acela a fost şi o provocare pentru că nu mai făcusem de ceva vreme un portret figurativ şi am vrut să mă duc mai adânc în expresie şi în toată starea de nobleţe pe care Papa o are. Eu tot caut de mult timp să renunţ la zona asta figurativă pe care, în tinereţe, o abordam cu mare plăcere... fiindcă aşa fusesem şcoliţi. Facultatea de Arte era totuşi o şcoală tradiţională când am terminat-o eu... 

Dar de ce aţi tot vrut să scăpaţi de figurativ pentru că la început aţi fost, dimpotrivă, atras de expresia dusă la maximum a figurativului? 

A fost poate... prea mult pentru mine atunci. În ’83, dupa ce am terminat facultatea, am început să lucrez la o dimensiune mai mare, iar în mărime naturală sau chiar mai mare lucrau pe-atunci puţini sculptori, erau doar câţiva, era [George] Apostu, era [Paul] Vasilescu, Maria Cocea, foarte puţini. Eu eram atras de faptul că dimensiunea mai mare îţi dădea libertate şi un alt impact în spaţiu al volumului, deci m-am apucat să fac sculptură în mărime naturală şi am căutat să fac un fel de figurativ neoexpresionist. Ciopleam mult în lemn pe atunci şi căutam să adaug metal pe lemn, să adaug culoare, să adaug tencuială de pe casă... am încercat să folosesc materiale perisabile cumva. Vroiam ca materialul să nu fie pretenţios, să nu fie elogiator, ci să dea sentimentul de prospeţime şi de lucru care e perisabil. Şi culoarea îmi permitea să desenez cu o anumită violenţă pe volum. Dar eu cred că pentru fiecare om există un moment în care simte nevoia să se schimbe, când se plictiseşte cumva de el însuşi şi caută să reia totul de la capăt. Mie chiar mi-ar fi plăcut să am periodic programul ăsta, adică la 5 sau 6 ani să reuşesc să schimb, să caut să uit tot ce ştiu dinainte şi s-o iau de la zero... ceea ce e foarte greu. Pentru că în timp, dacă lucrezi doar într-o singură formă, ajungi la un moment dat să te repeţi, să nu mai găseşti soluţia şi lucrul devine plicitisitor. Asta se întâmplă automat. În interiorul fiecărui om există o lene şi o frică faţă de nou şi atunci recurge la formulele deja ştiute care îi dau siguranţă. Şi e foarte greu să o iei mereu de la capăt, dar e necesar pentru sănătatea interioară fiindcă altfel intri, cumva, într-o tristeţe...

Apetitul pentru folosirea materialelor perisabile v-a rămas dar acum, dincolo de resturi de metal sau lemn reciclate, lucraţi mult cu plasticul...

Şi plasticul tot perisabil e, că este supus focului. Cu plasticul e însă şi o altă poveste. Am încercat la un moment dat, prin ’90, să fac în sculptură nişte peisaje pentru că pe atunci era o temă nouă deşi, sigur, s-au mai făcut peisaje în relief. Şi fără să văzut vreodată Arta povera, vroiam să mă leg de nişte copaci... îi construiam efectiv, cu structură, aproape ca un semn grafic. Mult mai târziu, cu ocazia bursei de la Cité, fiindcă atelierul meu nu era propice pentru sculptură, că era micuţ şi la etajul 3 - acolo sunt vreo 300 de ateliere şi România îl avea pe acesta [Darie Dup a fost beneficiar a bursei Brâncuşi (ICR) la Cité des Arts în 2013 – n.r.] -, mi-am propus să fac desene şi reamintindu-mi de tema mea cu copacul am tot desenat... încă mai am caietele de atunci. Culmea este că eu, propunându-mi asta, n-am ştiut că atunci în Paris chiar era o temă care îl omagia pe [André] Le Nôtre, un grădinar genial care a făcut grădinile de la Versailles. Sărbătoreau 400 de ani de la naşterea lui şi la Versailles era o mare expoziţie de-a lui [Giuseppe] Penone, care e un mare sculptor din Torino ce lucrează în Arta povera şi face lucrări legate de copac. Tot Parisul era de fapt plin de expoziţii pe tema asta fiindcă şi galeriile particulare se lipesc la proiectul cultural al oraşului şi crează, aşa, o varietate ce pare infinită a unei teme când o vezi făcută de foarte mulţi artişti din multe părţi ale lumii. E aproape inepuizabilă... îţi dai seama cât de vastă poate fi o temă văzută prin atâţia ochi diferiţi. Văzând cum omagiază un om care plantase copaci şi având şi eu o tristeţe legată de tăierile de păduri de la noi, am făcut un ciclu de 4 expoziţii, la Mogoşoaia, la [Muzeul] Brukenthal, la Sibiu, la Muzeul Ţăranului şi la Târgu Jiu [AXIS MUNDI #1 - #4, site-specific instalaţie, 2014-2016 – n.r.]. Nu cred că mai văzusem în România expoziţii-protest şi am avut o dilemă cât de adânc să mă duc în zona de protest ca să nu se confrunte cu partea de artă... fiindcă protestul în sine devine puternic când cureţi foarte mult limbajul şi cauţi să fie pe o imagine clară de protest, fără nicio zonă estetică. Dar mie expoziţiile acelea mi-au permis să folosesc mult geometria... am şi construit de altfel nişte trunchiuri care se desfac. Asta mă elibera puţin şi de figurativ cumva, de reprezentarea omului, era deja altceva. Şi plasticul vine din zona asta fiindca în fiecare om gândurile vin dintr-unul în altul. La plastic am trecut însă şi din alte considerente. Fiind foarte colorat şi existând din abundenţă în obiecte mi-a permis să fac ce vroiam, adică lucrări mai vesele, mai... jucării, să fie mai fără implicare filosofică sau morală. Efectiv am vrut să mă joc iar plasticul îmi permitea. Culoarea, culoarea m-a atras în primul rând şi formele care există, începând de la tuburi, cilindri, bidoane, toate lucrurile astea care-s forme destul de stranii, adica mă şi gândesc dacă vine cineva dintr-o civilizaţie străină cum le-ar putea “citi” ca formă, ce-ar putea să reprezinte pentru el. Dar cred că în forma în care am folosit acum plasticul m-am apropiat cumva de Arta povera în sensul că am folosit obiectul fără să îl modific, fără să îl transform, cu toate că, uneori, am intervenit asupra lui. La Paris am văzut că atunci când eşti un artist care ai o anumită direcţie, ai anumite principii care conduc arta respectivă şi nu trebuie încălcate. Tocmai asta este, că există o morală în fiecare sistem de gândire şi în momentul în care morala asta e respectată lucrurile sunt OK, sunt fireşti.

Aţi plecat la drum cu omul în centrul preocupării şi v-aţi mutat progresiv interesul spre mediul în care evoluează acest om. ALLreadymade sugerează o nuanţare a perspectivei personale asupra cotidianului. Cât s-a schimbat în ultimii ani modul în care priviţi viaţa?

Nu ştiu asta, dar la mine problema a fost că omul reprezentat te trimite cel mai des la poveste. Automat trebuie să spui o poveste legată de el. Eu am vrut să mă îndepărtez de orice poveste, să nu mai existe, iar formele pe care le fac să fie nu ermetice ci să fie mai libere, în sensul în care să poată fi citite într-o multitudine de feluri şi într-un limbaj simplu pe care chiar şi copiii să îl înţeleagă. Cu expoziţia de la Craiova am avut surpriza unui mare succes la copii şi asta pentru că erau colorate foarte viu şi pentru că erau lucruri destul de simple, nu doreau să tragă o concluzie despre existenţă, despre lume, despre viaţă. Aşa cum o văd eu acum, arta trebuie să devină mai sinceră ea cu ea, să nu tragă concluzii, arta trebuie să existe cum există orice pe pământul ăsta, un copac, o floare... nu vrea să spună mai mult de atât, nici nu-şi doreşte. Cred că toate astea pornesc din dorinţa omului de a stăpâni şi atunci el pune etichete, dar cred că etichetele astea sunt în defavoare, că nu te lasă să citeşti lumea aşa cum o simţi fără să ai un program stabilit dinainte de altcineva. Asta am simţit-o şi faţă de studenţi, eu fiind şi profesor la şcoală [la UNArte – n.r.]. Vezi, eu am avut un profesor de desen extraordinar şi învăţasam să văd într-un anume fel. În desenul de sculptură, când desenam după model, ne vorbea de exemplu despre energia interioară a formei, despre puncte de tensiune, despre dinamică, lucruri care sunt frumoase dar care, de multe ori, când începe să se repete acelaşi mesaj pe care-l transmiţi, la 20-30 de ani, el moare, nu mai conţine adevăr şi nici prospeţime... devine o teorie şi, oricât de valabile sunt teoriile, ele trebuie încălcate fiindcă în artă dacă nu negi, nu mergi mai departe. Dacă numai afirmi ceva, e mort. Şi asta spun, că împreună cu studenţii mei m-am eliberat şi eu cu timpul de lucrurile care erau programate. M-au revoltat întotdeauna lucrurile stabilite dinainte dar, în acelaşi timp, îmi stârneau curiozitatea şi le-am învăţat pentru că eu căutam să ascult, şi e foarte important să-l asculţi pe celălalt. Şi ca profesor e important, în ultimii 5-10 ani am descoperit că e mai important să ascult eu decât să fiu ascultat.

Apropo de UNArte, gândindu-mă la lucrări ale dumneavoastră ca Silentio!, o sound sculpture, sau  The Box, instalaţie mixed media, cum îi ghidonaţi pe studenţi prin multitudinea de forme de expresie a sculpturii moderne?

În majoritatea cazurilor, ca profesori, plecăm chiar de la ei. Sigur că venim şi cu niste propuneri însă şcoala noastră are o anume construcţie pe care este foarte greu să o dărâmi şi să o reclădeşti iar temele îşi rostul lor pentru că ţin de studiu, studiu după model viu, după lucrare antică şi aşa mai departe. În perioada asta de studiu poţi să observi ce orientare are şi ce doreşte să facă fiecare şi atunci plecăm în discuţii de la intenţiile studentului, şi ele se desfăşoară în sensul în care se caută exemple din arta contemporană sau, poate, chiar din arta mai veche, care sunt legate de tema pe care şi-o propune, de modul în care el gândeşte şi lucrează, de expresia pe care o caută. Nu se pot face generalizări pentru că sunt foarte diferiţi, sunt tineri şi se găsesc greu pe ei înşişi. Învăţământul de artă e un învăţământ vocaţional şi e legat de persoană. Exerciţiul ăsta de lucrat după natură este şi un mod de a se cunoaşte pe el fiindcă desenul trădează foarte mult persoana, ca şi scrisul, e aproape cel mai sincer lucru pe care îl face, pentru că, de multe ori, porneşte doar din instinct. Sculptura este puţin mai cenzurată fiindcă procesul e mai lent şi ai timp să îţi gândeşti forma dar la desen nu ai acest timp, e o reacţie imediată cu realitatea. Mă gândesc de exemplu la desenele lui [Theodor] Pallady cât de acide sunt şi cu câte linii frânte şi simt personajul cum era. Am văzut desene de Rubens în care abundă S-urile ample şi opulenţa, sau îmi amintesc că în liceu îmi plăcea foarte mult să mă uit la [Théodore] Géricault iar el are un desen specific de volum, aşa, cu foarte multe ovale prin care-şi construieşte personajul.... adică am început să recunosc oamenii numai văzând un desen.

Dar este desenul o etapă obligatorie în realizarea unei sculpturi? Cum parcurgeţi dumneavoastră drumul de la embrionul de idee pentru o lucrare la materializarea ei într-o formă sau alta.

Sigur, după cum mi s-a întâmplat şi mie în trecut, există şi posibilitatea să pleci de la nişte schiţe pe care le faci pornind de la idee dar, de multe ori, dacă nu reuşeşti să depăşeşti schiţa, nu îţi iese decât o ilustraţie şi e dezamăgitoare... ba chiar, efectiv, poate rezulta ceva plictisitor. În ultimii ani eu am căutat ca un lucru să decurgă din altul, să existe un fir... o lucrare se face din mai multe lucrări, asta mi-e clar. În principiu, porneşti de la o temă, de la o stare sau de la un lucru care ţi-a plăcut, l-ai remarcat şi vrei să-l foloseşti, şi îţi propui să îi dai un alt sens. De exemplu, la personajul acela, o variantă a celui din expoziţie [Yellow Giant Wireman, lucrare ronde-bosse mixed media – n.r.], am plecat de la capacul de tomberon. Mi-a plăcut atât de mult capacul şi l-am transformat în mintea mea într-un cap uman încât, practic, tot restul a decurs de-acolo. Lucrarea am desfăşurat-o plecând de la un fragment de obiect. Ăsta e un drum. Pe de altă parte sunt nişte principii pe care poţi să le respecţi, de exemplu să construieşti, să reconstruieşti o formă din elemente, ceea ce e efectiv ca o joacă, în care ai libertate şi ai şi o stare... că nu ştii cum va fi lucrul acela până la capăt iar asta-i foarte bine fiindcă primul surprins vei fi chiar tu. Bineînţeles că, de la un moment dat, controlezi ceea ce faci în sensul că ştii cam ce-ai vrea să fie şi cam unde vrea să se ducă dar nu mai mult de-atât. Am mai observat că e foarte important să-i dai libertate materialului în sensul că există la sculptor, în general, o dorinţă de a stăpâni şi a supune. Am cunoscut sculptori care trăiau într-un dialog corect, în care era egalitate între material şi sculptor. Vă dau un exemplu, [George] Apostu. Apostu era într-un dialog de fraternitate cu piatra, adică lăsa de multe ori piatra să trăiască, nu intervenea, nu o supunea gândirii lui. La majoritatea artiştilor mari se simte dialogul ăsta. Îmi vine în minte alt exemplu, pictorul [Anselm] Kiefer, la care se simte că dialoghează cu materialul... sunt pânzele lui imense pe care aruncă cu cenuşă, la el materia se dezvoltă liber şi aproape că nici nu mai simţi intervenţia omului. Cred că în momentul în care simţi materialul îl şi respecţi şi atunci şi el îţi răspunde cumva, că altfel îl supui prea mult dorinţei tale şi obiectul devine artizanat. Am citit cum Brâncuşi, la un moment dat, dorindu-şi atât de mult să lucreze cu lumina, toate bronzurile pe care le turna, înainte de a le şlefui, le ciocănea cu un ciocan concav şi se făceau ca nişte oglinzi moleculare care luminau mult mai mult ca o suprafaţă lustruită, erau milioane de oglinzi dedesubt. Mi-a plăcut ideea asta, cum a înţeles materialul şi l-a folosit subtil în sensul luminii. Pentru că, altfel, şlefuieşti o suprafaţă, ea luceşte, dar n-are viaţă.

Fiindcă vorbim de ‘a simţi’, în lucrările dumneavoastră din ALLreadymade, organele de simţ sunt foarte prezente în compoziţii: urechea, ochiul, gura, nasul...

La ele m-am dus tot din figurativ... am tot segmentat din personaj, am tot vrut să reduc, şi din cauza asta am recurs la fragment. Eu şi înainte nu făceam personaje întregi până la capăt, ele erau violentate, le lipsea un picior sau nu aveau mâini, adică nu făceam în sensul clasic un personaj întreg, mai ales că eram tânăr, sub comunişti, şi era şi un fel de protest la adresa culturii oficiale. Am avut şi un conflict cu o lucrare dintr-o expoziţie de grup la [Galeriile] Orizont - nu-i mai ştiu titlul dar ştiu că se-ntâmpla în ’88 şi curator era Dan Hăulică -, că m-am pomenit că nu mai era în expoziţie fiindcă au dus-o jos la Atelier 35, sala de la subsol. După ani de zile am aflat că a trecut prin faţă cuplul prezidenţial, li s-a părut că [personajul] arată cu mâna spre CC, dimineaţa a fost sunat Preşedintele Uniunii [Artiştilor Plastici], au scos-o şi au băgat-o în beci.

În expoziţie aveţi totuşi o lucrare ce are un personaj, al cărui ureche... sare în ochi. Mă refer, evident, la portretul lui Van Gogh.

În ultimul an am început să învăţ să lucrez pe tabletă şi a început să-mi placă. Nu sunt mare specialist dar îmi e foarte utilă pentru că sunt pasionat de fotografie şi asta m-a ajutat fiindcă pot să folosesc imaginea fotografică. Procesul meu e la modul ăsta: de multe ori fac o lucrare, o fotografiez, o procesez după aia în digital, apoi revin peste ea şi o transform din nou... aproape  e un proces care din ronde-bosse trece în digital şi înapoi. Portretul ăla aşa s-a născut. Am facut din plastic un portret, l-am fotografiat, l-am reluat în digital, am intervenit pe el cu desen şi culoare, ca după aia să-l pun pe pânză să-l şi pictez. Nu-mi propusesem asta dar la un moment dat i-am mutat urechea şi am transformat-o de fapt în gură, în buze. Asta mi-a plăcut, că i-am dat de fapt un alt sens. Am zis ‘Van Gogh’ dar puteam să zic altceva... în general nu-mi place să pun titluri la lucrări, mă încurcă, fiindcă eu mă gândesc la mai multe lucruri când fac o lucrare. Dar, apropo de asta, era un pictor celebru - am văzut la Viena în muzeu câteva picturi de-ale lui - care făcea portrete din legume şi fructe şi n-a fost luat în epocă prea în serios dar văd că acum, în perioada contemporană, chiar e repus în pagină. Şi puţin m-am gândit la el [pictorul renascentist Giuseppe Arcimboldo – n.r.], fiindcă îşi construia portretul din alte elemente.

Lăsaţi complet la latitudinea privitorului să interpreteze lucrarea, fără a-i oferi indicii despre cheia de descifrare. Prin această poziţionare artistică deliberat “neutră” nu există însă riscul ca receptorul să nu perceapă ideea pe care, totuşi, vreţi să o transmiteţi?

Da, se întâmplă asta. M-am gândit însă şi la faptul că un om care vizitează o expoziţie se duce  acolo pregătit să vadă ceva şi asta-i foarte rău pentru că, de fapt, se duce ca să vadă... ce ştie că trebuie să vadă. Asta vine şi din cauză că el nu este eliberat interior. Ca să ai acces la arta contemporană trebuie să fii foarte deschis şi să cauţi să ai, cât de cât, o cultură plastică, în sensul în care să ai informaţie despre artă, să vezi expoziţii foarte des, să ai un program de mers la galerii, câte or fi ele, ceea ce la noi e foarte greu. Lumea nu se duce să vadă artă contemporană ci se duce să vadă artă clasică, Grigorescu, Luchian... dacă se duce şi acolo. Că dacă am face un sondaj pe stradă nu ştiu câţi au fost într-un muzeu de artă să vadă un tablou de Luchian. Ceea ce nu se întâmplă în Occident. Marea bucurie a bursei de la Cité a fost că am putut să merg la Palais de Tokyo, la Muzeul de Artă Modernă [cel mai mare muzeu francez dedicat expoziţiilor temporare de artă contemporană – n.r.], unde am văzut, de exemplu, oameni de diferite vârste, de la copii de grădiniţă care mergeau cu educatoarea până la bătrâni de peste 80 de ani, care se uitau cu toţii la o expoziţie Keith Haring, a cărui artă e puţin legată de graffiti, de arta de stradă, şi semnele lui influenţate de arta africană a tatuajului, care se repetă pe mii de pânze, sunt uneori destul de dure. Toţi oamenii aceia căutau să vadă, să se informeze... la un moment dat nici nu mai contează ce vrea să spună lucrul ăla, te duci să vezi dacă-ţi place sau nu-ţi place. Şi dacă nu-ţi place e la fel de important pentru că rămâne o nedumerire şi dacă eşti un om de bună condiţie, sau eşti într-o relaţie normală cu tine, a nu-ţi place nu te revoltă... nu eşti supărat pe ăla că nu-ţi place, cauţi tu să fii supărat pe tine că nu-nţelegi.

Pe de altă parte, este uşor să te rătăceşti într-un peisaj artistic luxuriant în care varietatea speciilor este uriaşă. În fond, arta se tratează la singular şi nu prea mai vorbim în contemporaneitate de mişcări, de grupuri, de consecvenţă, fie ea şi individuală, în exprimare...

Nu ca grup, dar oamenii ar trebui să se preocupe mai mult de spiritul lor, de sufletul lor. Faptul că nu înţelegi un lucru dar el îţi transmite totuşi o emoţie, chiar dacă-i de neplăcere sau neînţelegere, poate să te pună pe gânduri. Eu, de exemplu, făcând o şcoală tradiţională... cred că terminasem deja facultatea când am văzut prima dată [Joseph] Beuys şi pentru mine a fost o surpriză. Ştiam de el, citisem câte ceva, dar când i-am văzut prima dată pianele învelite în pâslă, sigur, am rămas nedumerit. A durat o perioadă până m-am putut apropia de el şi până am simţit cât de mare poet a fost... aproape că a fost unul dintre părinţii artei contemporane. Deci şi mie care făceam artă mi-a fost greu până am început să îl înţeleg şi să ajungă să-mi placă. Au trecut câţiva ani până s-a întâmplat asta şi cred că fiecare om ar trebui să o ia încet, din aproape în aproape, să caute să-nţeleagă lucruri fiindcă sigur că... ajungi cumva să vezi de fapt ce ştii. Foarte greu vedem ce nu ştim. Exerciţiul pe care îl fac cu copiii la şcoală, cel de a desena după natură, este de a vedea ce nu ştii pentru că şi-n desen faci de fapt tot ce ştii, tu faci un obiect aşa cum l-ai văzut odată sau l-ai învăţat. Creierul nostru funcţionează ca un computer. Dacă ştii o oală, o poţi desena dar nu vezi dincolo de ea, şi exerciţiul ăsta de a vedea un lucru ca şi cum s-ar întâmpla prima oară se simte la marii artişti. Hokusai spunea că abia spre bătrâneţe simte că învaţă să deseneze... deci asta o spunea un om care a desenat toată viaţa lui. Că abia atunci a început să vadă. Iar lumea e infinită, orice lucru e nesfârşit. 

Înţeleg că eu, ca simplu consumator, nu trebuie să caut neapărat să îmi placă arta din zilele noastre...

Omul trebuie să se apropie încet, uşor... şi de arta contemporană, care e diferită, care poate uneori stârneşte nedumerire sau uneori e displăcută. A place e o formulă care nu are nicio legătură cu arta. Arta nu-i făcută ca să te alinte, ea trebuie să te stârnească, să mute ceva în sufleţelul tău şi să-ţi creeze o realitate care poate să fie diferită de realitatea pe care o ştii, dar care este ceva mai profundă şi cu o latură pe care tu n-ai văzut-o înainte. Pentru asta trebuie puţin efort interior şi puţină toleranţă şi îngăduinţă, pentru că arta contemporană are legătură cu viaţa pe care o trăieşti în clipa de faţă, e un organism viu în mişcare permanentă. Arta nu e un lucru mort pe care îl pui în ramă, l-ai pus pe perete, l-ai băgat în muzeu şi, gata, a murit, arta e permanent în mişcare, apar mereu artişti care vin tot timpul cu lucruri noi. Tocmai asta e frumuseţea, că e foarte variată şi e legată de viaţa noastră de acum. Mesajul artei contemporane e total diferit chiar şi de cel al artei care se făcea cu numai 20 de ani în urmă. Trăim o epocă de o viteză infernală. Totul se întâmplă mult mai repede ca înainte. Având tehnologia şi informaţie foarte rapidă vezi tot ce se întâmplă pe pământ şi pe pământ se face artă peste tot. Nu mai poţi să te limitezi la un limbaj şi la o formulă regională lăsată în urmă. Artiştii nu se duc spre arta contemporană ca să epateze ci o fac dintr-o necesitate, pentru a-şi găsi mijloacele şi temele care sunt actuale. Ca artist, sigur că dacă trăieşti într-o zonă foarte culturală atunci lucrurile evoluează foarte repede, adică începi deja să ai o comunicare şi să participi la un lucru care e în mişcare, dar dacă eşti într-o zonă în care lucrurile sunt aşa... molâi, îţi pui întrebarea ce rost ai, dacă nu cumva eşti desuet, încep să apară probleme de altă natură când publicul e împotriva ta. Fiindcă artistul crează totuşi pentru public, el vrea să arate, şi atunci când nu ai receptor simţi că eşti inutil. Oricum, sentimentul inutilităţii artistului în perioada asta la noi e clar.

Ca să încheiem într-o notă ludică apropo de viteza infernală, cum credeţi că ar arăta peste 10 ani în cazul dumneavoastră... Sărutul Evei?

În cazul meu? Nu ştiu. De fapt mi-e greu să mă gândesc şi la ce voi face în zilele următoare. Chiar dacă am un proiect şi ştiu ce fac, mereu ajung cu el în altă parte. Eu sunt şi un om care distrug foarte mult din ce fac, adică sunt nemulţumit de mine de foarte multe ori şi puţine lucruri rămân de fapt din tot ce-am lucrat. Dar aş vrea să fie un lucru nou şi proaspăt şi pentru mine, asta-i clar. Să mă surprindă şi să fie mai aproape de ceea ce simt. 

  • Editorial de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

Foto: Adi Bulboacă (Courtesy of Strata Gallery)

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter