Gânduri despre profesoara mea, caracatiţa

Oscarul pentru documentar mergea în 2011 către Inside Job, film despre corupţia sistemică din US care a contribuit la criza financiară globală, în defavoarea lui Exit Through a Gift Shop, povestea reală a unui imigrant obsedat de Street Art, regizată foarte artistic de Banksy. După 10 ani, Colectiv, documentarul cel puţin la fel de valoros despre corupţia sistemică din sănătate şi consecinţele sale tragice a pierdut acelaşi premiu în favoarea lui My Octopus Teacher, o poveste, la fel ca Exit Through..., concepută şi pusă în scenă astfel încât să înduioşeze. O schimbare majoră a perspectivei asupra importanţei şi relevanţei la nivel de masă a tematicii produsului cultural într-un gen menit să reflecte în mod obiectiv realitatea.

Ce s-a întâmplat într-un deceniu care anunţa mai degrabă un shift cultural înspre realism şi realitate? Fiindcă am ajuns să trăim azi într-o epocă a ficţiunii în care o caracatiţă învinge colectivul nu doar la Oscar ci în viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. În care realitatea trebuie regizată ca un spectacol (cu aparenţă de documentar) pentru a fi înghiţită de cetăţeni in corpore. Diriguitorii, tentacule ale cefalopodului politic, ne oferă zilnic atâtea adevăruri alterate încât Big Brother s-ar înroşi de invidie. Reţelele sociale au devenit medii de dezinformare iar oamenii s-au transformat, mulţi dintre ei, în troli sau omboţi, în condiţiile în care cultura ce conferă identitate unei comunităţi se sufocă ignorată în realitatea politicienilor iar industriile Pop culture supravieţuiesc doar alimentând ipocrit corectitudinea politică conjuncturală. Pandemia ne arată cât de mult ficţiunea a acaparat realitatea. Super-eroii se numesc acum “eroi din linia întâi”, magia e curentă în manipularea cifrelor, faptelor şi intenţiilor, iar gestionarea crizei ţine de SF.

Cu 10 ani în urmă, zidul de la frontiera între realitate şi ficţiune părea că se va ranforsa într-un mod radical şi că se anunţă un shift cultural spre realul nefiltrat. Potenţialul de entertainment al realităţii era definit atunci de noi show-uri TV, Românii au talent şi X Factor, centrate pe calitate frustă şi nu pe prefabricat, escapismul era satisfăcut de ficţiuni clar delimitate de realitate (începea Game of Thrones, se încheia Harry Potter), competiţia dintre posturile de ştiri, doar două, nu includea fabricarea de breaking news, iar oamenii îşi împărtăşeau cu relativă onestitate, fără make-up asistat tehnologic, gânduri şi imagini personale pe MySpace sau Facebook. Cu trecerea timpului însă mulţi dintre ei au devenit prizonierii propriilor ficţiuni, s-au transformat în personaje, iar scrisul lor a dobândit caracter eseistic. Paradoxal, prin inflaţia de canale de comunicare şi de comunicatori în spaţiul public, foamea şi nevoia de realitate a început să transforme tocmai realitatea în ficţiune. Problema constă în faptul că nu ne putem plănui real viitorul în baza autoficţiunii atâta vreme cât vom accepta fără să chestionăm lecţiile date de “profesoara” noastră, caracatiţa, şi, mai mult, vom pleca în construcţia realităţii noastre prezente din frânturi colectate haotic de post-uri, tweet-uri şi clip-uri ale “realităţii” altora.  

Foto source: Octopi

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter