Jurnal de bucureștean | O poveste cu Marius Manole

Am văzut o poveste cu Marius Manole și mi-a plăcut. Am văzut-o din pat, condiția mea de spectator de teatru de peste un an încoace – cu scurtele perioade de „hai la noi, că s-a deschis” – „nu mai veni, că iar am închis” – la laptop. Deși se putea și pe telefon sau tabletă, dar mie-mi plac close-up-urile și se văd mai bine pe un ecran mai mare. Povestea a fost ultimul episod al Hektomeron-ului, un remarcabil proiect care a fost inspirat din „Decameronul” lui Boccaccio și a adus împreună online, 100 de regizori din 100 de țări și aproape 1 milion de spectatori din întreaga lume.

Vestea bună e că, după ultimul episod, proiectul continuă: în următoarele săptămâni, sute de artiști din cele 100 de țări participante la proiect vor povesti despre cultura țării lor, pentru ca în ultima parte, să fie reunite toate cele 100 de episoade ale Hektomeron-ului într-un maraton teatral de 25 de ore, undeva la jumătatea lunii iunie

Marius Manole a apărut în Ziua 10. Povestea 10, regia Radu Afrim. Practic, a fost prima apariție a lui Marius Manole pe scena Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova. Marius și Radu au colaborat la opt spectacole, pe cele anterioare, excepționale, le-am văzut și eu: Pădurea spânzuraților după Liviu Rebreanu (2018), Trei surori - un scenariu (ne) firesc de liber după Cehov (2019), Între noi e totul bine de Dorota Masłowska, toate făcute la Teatrul Național “I.L. Caragiale” din București. După cum consemnează comunicatul oficial, îngăduiți-mi să mă fudulesc cu asta, „la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, Radu Afrim a montat până acum 3 producții: Dacă am gândi cu voce tare de Adnan Lugonić (2017), Casa cu suricate de David Drábek (2019) și, în octombrie anul trecut - Inimă și alte preparate din carne de Dan Coman, despre care jurnaliștii culturali au scris că este „cea mai bună cronică a pandemiei” - Horia Ghibuțiu.”. Întâmplător, la acel spectacol l-am și văzut ultima oară pe Marius în carne și oase – ne-am întâlnit întâmplător în Centrul vechi din Craiova, venise ca și noi, jurnaliștii culturali, să vadă spectacolul lui Radu.

Povestea cu Manole e un performance pe care vă invit să nu-l ratați. Am regăsit în puterea de expresie a celui mai de succes actor român al momentului ceva mai mult decât inspirațional. Marius joacă precum respiră. Când l-am văzut în „Regele Lear”, am fugit acasă și am așternut pe nerăsuflate: „râzi în toate felurile cu putință de modul în care glăsuiește, se gudură, cade acrobatic, se bălăcește, se tupilează, se arcuiește, țopăie, se contorsionează Bufonul. Dar când, îmbrăcat în zdrențe și ud până la piele, escaladează scaunele din sală, printre spectatorii înmărmuriți, recitând nemuritoare sonete, Marius întruchipează, solemn și zguduitor, tragedia ultimă”.

Mai pe scurt, Marius Manole joacă, nene. E cam actor.

  • Text de Horia Ghibuțiu.

Horia Ghibutiu

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter