DIALOGURI FĂRĂ NOTE | MARCUS BONFANTI: Un rătăcitor fericit în lumea Blues-ului

Notorietatea dobândită ca frontman al legendarului grup Ten Years After, al cărui membru cu drepturi depline este din 2014, pune deseori în umbră consistentul aport pe care Marcus Bonfanti îl aduce în evoluţia Blues-ului european şi asta e nedrept faţă de un muzician dedicat trup şi suflet acestui gen muzical, care a cântat cu Ginger Baker, Eric Clapton sau Joe Louis Walker, a fost rezident timp de ani buni în faimosul club Ronnie Scott’s, a deschis pentru John Mayall, Jack Bruce, Beth Hart şi Robert Cray, şi, nu în ultimul rând, a fost premiat cu British Blues Award deopotrivă ca performer şi compozitor.

Deşi relativ tanăr, talentatul şi versatilul Marcus se dovedeşte a fi un bluesaholic veritabil, în paralel cu Ten Years After şi propria carieră solo reuşind să exploreze cu acribie vaste arii din peisajul muzicii tradiţionale americane prin intermediul participării lui în proiectele Jawbone şi The Delta Trio. Din această perspectivă, concertul lui Marcus Bonfanti din seara de 19 iunie, din cadrul celei de-a doua ediţii a Tusnad Gastro Blues Fest, în care va cânta susţinut de Matthew Waer (bas) şi Craig Connet (baterie), se anunţă ca unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care iubitorii Blues-ului de la noi le puteau primi... live!

Marcus

Marcus, pentru tine Blues-ul înseamnă “a great way to look at life”... sunt chiar cuvintele tale. Ce te face fericit şi ce te întristează în vremurile astea ciudate?

E straniu că mă întrebi fiindcă am vorbit mult în ultima vreme despre asta cu prietenii mei... se fac deja mai mult de 12 luni de când suntem practic în lockdown în ţara asta deci e o perioadă cu o relevanţă asemănătoare pentru toţi oamenii. Întotdeauna priveşti la ce a fost dar te uiţi şi la ce va veni şi mi se pare foarte trist că mulţi oameni au pierdut 12 luni din viaţă pentru că, practic, nu s-au putut întâlni fizic unii cu alţii iar pentru unii dintre noi irosirea acestui an a fost un lux pe care nu şi l-au putut permite. Am pierdut câţiva prieteni în acest an, au fost momente foarte triste dar, cum spuneam, după aceste 12 luni de-a dreptul negative nu ai ce face decât să extragi ceva pozitiv din tot ce s-a întâmplat, altminteri te laşi copleşit de tristeţe. Pentru mine, raza de fericire a fost faptul că am petrecut tot acest timp cu fiica mea. Eu practic am fost în turnee de când ea s-a născut, am intrat în Ten Years After când n-avea nici un an, aşa că nu am apucat să stau cu ea decât perioade scurte iar acum nu am mai avut presiunea asta a plecărilor, a fost fantastic. M-am simţit chiar norocos. Are deja 9 ani aşa că, în scurt timp, n-o să mai vrea ea să stea cu mine… din punctul ăsta de vedere a fost un an foarte bun.

MARCUS BONFANTI – Honey

Cineva a spus odată despre tine că eşti “the love child of Tom Waits and Van Morrison”. De ce oare o fi făcut alăturarea asta?

Habar n-am. Câteodată citesc ce scriu unii oameni şi nici nu ştiu ce sa zic. Înţeleg ce încearcă să spună dar mi se pare că formularea e cam ciudată. Cred că eticheta asta are mult de-a face cu stilul meu de a cânta. N-am ce zice, am ascultat foarte mult Tom Waits şi Van Morrison, probabil mai mult Tom Waits decat Van Morrison, şi de-aici vine totul… am fost foarte influenţat în felul în care mă raportez la muzică şi în felul în care încerc eu să fac muzică de faptul că el, practic, nu îşi setează limite, ceea ce mi se pare grozav, iar din punct de vedere al versurilor cred că e printre cei mai buni. Deci cred că cine îmi spune astfel o face pentru că îmi port “influencerii” la vedere şi, sincer, nu mă deranjează fiindcă sunt comparat cu oameni pentru care am un adânc respect.

Zilele astea înregistrezi în studio pentru noul album alături de colegii din trupa Jawbone. Îmi poţi da mai multe detalii cum s-a născut acest cvartet inedit?

Am pus bazele Jawbone împreună cu Paddy Milner care este, fără îndoială, unul din cei mai buni pianişti de pe planetă în clipa asta. Stilul său este excepţional, ca şi aprecierea pe care o arată faţă de Blues-ul originar din New Orleans sau cunoştinţele lui de teorie muzicală, şi cu toate astea reuşeşte să improvizeze fantastic, cu o uşurinţă care nu dă de înţeles că ar şti totul despre muzică, deşi el chiar ştie totul! Am lucrat mult amândoi la Londra, am şi locuit împreună la un moment dat şi am cântat alături de el cu mulţi artişti foarte diverşi, şi mereu când vorbeam ne propuneam să facem ceva împreună. A venit o vreme când am putut să compunem mai multe piese şi ne-am dat atunci seama că e ceva special în muzica pe care o facem. Am invitat alţi doi muzicieni extrem de talentaţi să ni se alăture ca secţie ritmică, pe Evan Jenkins, toboşar, şi pe Rex Horan, basist, fiindcă lucrasem cu ei de cateva ori şi ştiam că sunt foarte inventivi. Când ai nişte cântece pe care vrei să le duci la nivelul următor ai nevoie de tipi ca ei pentru că au idei şi privesc totul din unghiuri diferite faţă de altii. Aşa s-a născut trupa noastră. Am intrat imediat în studio şi am înregistrat primul nostru album şi apoi am plecat în turneu, cum se face de obicei, şi uite-aşa grupul a căpătat o identitate proprie pentru că, până atunci, nu realizasem că Rex are şi o voce foarte bună. Dintr-o dată am descoperit că avem trei voci în trupa noastră iar Jawbone a prins viaţă în clipa aceea. A venit apoi al doilea album şi am procedat la fel ca la primul: mai întâi eu şi Paddy am scris cântecele având grijă să fie unele pe care trupa noastră să le poata interpreta şi după aceea am petrecut o săptămână într-un studio nu departe de casa mea din Londra, toţi într-o încăpere, totul live, cât mai multă voce cu putinţă… Cel de-al doilea album e mult mai bun decât primul şi pentru noi a fost un bun prilej de a ne întoarce la lumea de-afară după atâta timp stat în izolare. Am putut să ieşim şi să facem muzică cu prietenii, a fost grozav!

JAWBONE – Leave No Traces

 

Asta tot nu explică cum de voi, britanici, v-aţi parteneriat cu doi australieni. Nu cred că e chiar simplu să ai o chimie cu un tandem venit de la Antipozi, practic, dintr-o altă cultură…

Faptul că ei locuiesc aici a ajutat cumva - Rex şi Evan stau în Londra de vreo 20 de ani -, dar înţeleg ce vrei să zici. Din punctul ăsta de vedere, scena muzicală londoneză e minunată pentru că se întâmplă foarte multe lucruri, muzicienii se întâlnesc şi lucrează împreună tot timpul. Chiar glumeam la un moment dat zicând că nu prea cred că este vreun muzician cu care eu să nu fi cântat deja măcar o dată în viaţă, pentru că eram foarte activ în lumea asta muzicală. Toată lumea are cântări şi se întâmplă adesea ca unii din cei cu care cântai de obicei într-o anume formulă să plece în turneu cu altcineva şi trebuie să îi găseşti înlocuitor, şi astfel cunoşti alţi muzicieni, şi prin ei cunoşti alţii, şi tot aşa. În fine, eu revenisem la Londra în 2008 iar în anii aceia scena muzicală era efervescentă şi pe Evan şi Rex aşa i-am cunoscut. Cânţi cu cineva, îţi place de felul său de interpretare, stai apoi de vorbă cu unul sau cu altul dintre ei şi începi să experimentezi diferite lucruri, ei te invită la rândul lor în proiectele lor… mereu întâlneşti câte-un muzician cu care ai vrea să lucrezi mai mult, să explorezi mai mult, dar nu ai întotdeauna ocazia s-o şi faci, şi pentru noi Jawbone a fost tocmai această oportunitate.

Venind vorba de cei cu care ai împărţit scena, într-adevăr, sunt nenumăraţi, de la John Mayall la Chuck Berry. Vorbeşte-mi măcar de unul dintre cei care ţi-au furnizat experienţe memorabile.

Absolut, aş putea să povestesc multe despre fiecare din ei… cred că una dintre experienţele care m-a marcat foarte tare a fost cea când am cântat în deschidere la Robert Cray, pentru că acela a fost primul meu turneu solo, cu propria mea muzică. Timp de ani buni fusesem în turneu cu alţi muzicieni şi ştiam ce înseamnă să fii pe o scenă sau să fii în turneu, dar până atunci fiind doar chitarist în trupa altcuiva nu simţisem presiunea cu adevărat. Era pentru prima dată când urma să fiu pe scenă pe cont propriu şi aveam să îmi interpretez melodiile mele unui public care nu venise acolo pentru mine, venise pentru Robert Cray. În cel mai bun caz urma să reprezint o jumătate de oră plăcută înaintea show-ului principal şi în cel mai rău caz aş fi fost protagonistul unui moment plictisitor care trebuia înghiţit de spectatori înainte să vină pe scenă cel pentru care publicul plătise biletul. Deci mă găseam într-o situaţie oarecum bizară fiindcă aveam la dispoziţie 30 de minute în care voiam să fac atât de multe, voiam să îi bucur pe oameni cu muzica mea dar, în acelaşi timp, pentru că slot-ul de deschidere este cumva de umplutură, deci nu se fac prea mulţi bani din asta, trebuia să vând şi ceva CD-uri ca să nu mă întorc cu mai puţini bani decât aveam la plecarea în turneu. În final, experienţa importantă a fost nu aceea că am cântat în deschidere la Robert Cray ci faptul că l-am putut vedea seară de seară pe scenă: a fost un adevărat masterclass, am învăţat atât de multe privindu-l şi ascultându-l, mi-am perfecţionat tehnica vocală, pentru că el făcea să pară totul atât de simplu, de uşor, iar eu aveam pe atunci impresia că e foarte greu să cânţi cu vocea... aşa credeam eu acum 20 de ani. Ori uitându-mă la el aveam impresia că a cânta e cel mai natural lucru din lume. Muzica pe care o năştea era atât de frumoasă şi o făcea fără niciun efort… îmi amintesc că mă uitam la el şi îmi spuneam ‘Trebuie să fiu mai relaxat, să fiu mai mult ca el!’. E greu totuşi să faci asta când ieşi pe o scenă şi ai doar 30 de minute ca să arăţi cine eşti, e o adevărată provocare dar, pentru mine, momentul a fost unul important pentru că, pentru prima dată, mi-am dat seama că muzica pe care o compusesem eu însumi şi felul cum cântam acele piese îi mişcă pe oameni, înseamnă ceva pentru ei. Felul cum am fost primit atunci a dat cumva tonul carierei mele de atunci încoace. Şi acum mai vin oameni la concertele mele şi îmi spun că îşi amintesc de mine în turneul acela şi asta înseamnă ceva, dacă le-am rămas atâta vreme în memorie. A fost turneul în care pot să spun că m-am maturizat… am învăţat foarte mult atunci, aveam doar 24 de ani, a fost o ocazie minunată pentru asta.

Primii tăi ani în muzică. Ai început în copilărie să cânţi la trompetă într-un brass band şi ai sfârşit prin a deveni chitarist de Blues în anii ’90 dominaţi de sonorităţi Indie Rock. Explică-mi această evoluţie în doar câteva cuvinte...

Înţeleg ce vrei să zici. Trompeta a însemnat mult pentru mine fiindcă este cea care m-a legat cumva de muzică, să zic aşa. În clipa în care mi-am dat seama că pot să cânt la un instrument, şi că acel instrument dă naştere într-un ansamblu unui sunet incredibil, atunci am ştiut că nu aveam să fac altceva. Muzica era totul pentru mine, doar că... nu ştiam prea bine ce anume vreau să fac în muzică. Apoi, pe la 16 ani, când, aşa cum spui tu, Indie Rock-ul şi Rock-ul american erau în floare, am vrut să fiu şi eu într-o trupă, să fiu împreună cu prietenii mei, ca toţi adolescenţii la vârsta aceea, aşa că m-am decis să învăţ să cânt la chitară... am învăţat ca şi ceilalţi să cânt doar ca să fiu în trupă, fiecare şi-a învăţat instrumentul cu acest scop precis. Momentul de cotitură a fost acela când am început să avem cântări... chiar dacă nu eram noi foarte buni în primele zile, sentimentul acela pe care-l ai cand cânţi pe scenă cu fraţii tăi - eram patru băieţi care formam de fapt o familie, eram cei mai buni prieteni -, euforia aceea care te cuprinde la final este fără egal. Şi atunci mi s-a cristalizat în minte că acel simţămant este ceea ce trebuie să caut să trăiesc şi în continuare. Ne-am dus apoi fiecare pe drumul lui, la o universitate sau alta, trupa s-a destrămat, iar eu am ajuns la Liverpool unde m-am trezit înconjurat de oameni ce cântau în felurite stiluri. Eu crescusem în Camden unde muzica era mai spre Indie Rock’n’Roll - era şi ceva Punk dar pe mine nu m-a atras foarte mult -, dar când am ajuns la Liverpool am descoperit oameni din toată lumea care aducea fiecare câte o idee, un stil muzical, şi atunci mi-am zis ‘Ei bine, asta-i ce-mi place cu adevărat!’. Acela a fost de fapt momentul meu de început. Ascultam deja trupe ca Led Zeppelin şi punându-mi întrebarea ‘Oare ce i-a făcut să cânte aşa?’ am descoperit Blues-ul, iar cât am stat în Liverpool am avut timp să explorez pe îndelete lumea aceea şi m-am pierdut în ea, şi am rămas rătăcit în ea până în ziua de azi fiindcă o iubesc.

MARCUS BONFANTI – Give Me Your Cash

Dar asta înseamnă să continui să înoţi împotriva curentului: priveşti mai degrabă în urmă când acum majoritatea muzicienilor par fascinaţi de noile gimmick-uri tehnologice. Chiar şi  Shake the Walls, remarcabilul tău disc din 2013, a fost înregistrat analog...

Fiecare performance, fiecare disc pe care l-am scos, toate sunt realizate cu un mixer analog, cu oameni adevăraţi şi cu instrumente clasice, “bătrâneşti”, să zic aşa. Cred că am fost dintotdeauna pe stil vechi fiindcă părinţii mei sunt din generaţia... aceea. Eu am crescut ascultând muzică la pick-up pentru că, în anii ’80, deşi nu mai erau mulţi care să aibă pick-up-uri, părinţii mei se numărau printre aceştia, fiind cantonaţi mai degrabă în anii ’60, şi le sunt recunoscător pentru asta. Ascultam mereu pe vinil muzica copilăriei lor care a devenit şi a mea... port cu mine mereu sunetul şi sentimentul acela şi vreau ca muzica mea să sune precum cea pe care o ascultam când eram mic şi mă făcea fericit.

Ten Years After (Foto Arnie Goodman)

Shake the Walls a intrat în Top 5 al albumelor de Blues din Classic Rock şi cam în aceeaşi perioadă ai câştigat două British Blues Award-uri consecutive pentru Best Acoustic Performer. Cât au contat toate astea în materializarea invitaţiei de a deveni membru în Ten Years After? De fapt, cum a început această aventură?

Cred că ai dreptate, lucrurile se leagă. Întrucât cariera mea solo creştea şi se îndrepta într-o direcţie foarte bună, cântam din ce în ce mai mult în Europa şi câştigam premii, cum ziceai, din ce în ce mai mulţi oameni ştiau cine sunt şi, de aici, lucrurile au stat relativ simplu. Ric [Ric Lee, bateristul şi co-fondator al grupului – n.r.] mi-a dat un mesaj din senin, pur şi simplu, zicându-mi ceva de genul ‘Salut, sunt Ric Lee din trupa Ten Years After, nu ştiu dacă ştii cine suntem...’, ce nebunie!, ‘... căutăm un chitarist-vocalist nou’. Mă recomandase cineva cu care colaborase la un alt proiect. Cred că era în căutarea unui chitarist-vocalist de ceva vreme, îi luase în considerare pe câţiva prieteni de-ai mei pentru asta, ştia ce vrea de la omul pe care urma să-l aducă în trupă şi m-am trezit dintr-odată cu mesajul ăsta într-o perioadă în care eram destul de disperat, nu prea aveam bani, fiica mea de-abia se născuse, din punct de vedere muzical eram între proiecte, nu ştiam prea bine ce voiam să fac şi tocmai mi se propusese să merg într-un turneu cu o hologramă a lui Elvis, ceea ce mă îngrijora pentru că mie îmi place Elvis dar eram sigur că la finalul turneului aş fi ajuns să-l detest. Eram deci într-o perioadă plină de griji şi mesajul ăsta m-a scos cumva din starea de depresie. Ric m-a întrebat unde-ar putea să vină să mă întâlnească şi, din întâmplare, cântam solo în deschiderea cuiva, nu mai ştiu a cui, destul de aproape de casă, aşa că i-am spus lui Ric să vină să mă vadă în Lichfield, în Midlands, şi după cântare bem o bere şi mai stăm de vorbă. A venit, m-a văzut, am băut o bere după spectacol şi după nici o săptămână, ce zic, cred că a doua zi, mi-a trimis un mesaj în care mi-a zis ‘Super, ce vreau acum de la tine este să înregistrezi versiunile tale la I’m Going Home şi Love Like a Man pentru că Chick [Chick Churchill, clăparul co-fondator al grupului Ten Years After – n.r.] se află la fiul lui în Australia şi nu poate să vină să te vadă cum cânţi, şi ar fi grozav dacă i-am putea trimite nişte înregistrări ale tale’. Imediat mi-am chemat basistul şi toboşarul, era o zi de pauză în turneul în care eram, şi le-am zis ‘Vă rog să-mi faceţi o imensă favoare şi să veniţi în studio cu mine fiindcă trebuie să învăţ în seara asta o piesă, trebuie să cânt I’m Going Home la fel de rapid ca Alvin Lee şi să o înregistrăm mâine seară, şi vă ofer o masă şi nişte beri, şi dacă iese bine şi primesc job-ul vă mai fac cinste cu încă nişte beri...’. Am tras piesele, i-au plăcut lui Chick şi după asta totul s-a întâmplat extrem de repede fiindcă ei aveau deja datele de turneu stabilite pentru luna mai şi ce ţi-am povestit eu se întâmpla în martie. După aceea n-am mai privit înapoi întrucât experienţa ce a urmat a fost grozavă. I-am cunoscut pe membrii trupei, am început să cânt cu ei, am avut mai puţin de o săptămână de repetiţii înainte de primul spectacol - cred că au fost vreo patru zile -, timp în care a trebuit să învăţ douăzeci de piese, am revenit la viaţă, e de-a dreptul incredibil să fac parte din fenomenul ăsta.

Ten Years After (w. Marcus Bonfanti) – Love Like A Man

Dar beneficiai deja de recunoaştere ca muzician independent. Nu ţi-a fost vreun moment teamă că celebritatea dobândită ca parte a grupului Ten Years After îţi va pune în umbră cariera solo?

Ştiu că pare ciudat dar nu mi-a fost teamă de asta întrucât chiar îmi doream să iau o pauză in cariera mea solo. Eram la finalul unei perioade în care avusesem extrem de multe turnee şi cred că eram cumva epuizat, performasem doar muzica mea în concerte şi aveam nevoie de o schimbare, care s-a dovedit binevenită. Am avut ceva emoţii însă, a existat în mine o singură altă teamă... cum să spun, avem noi o expresie în Anglia, ‘is this a hiding to nothing’, care zice ceva de genul ‘ce-am avut şi ce-am pierdut’, adică mi s-a părut că nu prea am nicio şansă, că o să cânt iar publicul va zice ceva de genul ‘Nu e nici pe departe Alvin Lee!’, şi mi-am dat seama că dacă imi propun să îl emulez pe Alvin Lee nu fac ce trebuie. Atunci i-am spus lui Ric ‘Ştii ce, eu n-o să-l imit pe Alvin Lee, nu pot face aşa ceva, nu mă interesează, pentru că există deja un Alvin Lee iar lumea îl iubeşte, fanii lui n-au nevoie de o copie ieftină, aşa că o să învăţ melodiile şi o să cânt piesele pe care vrea publicul să le audă dar o s-o fac în stilul meu.’, iar Ric m-a susţinut 100%. În mod straniu, am primit şi un sfat neaşteptat chiar în ziua în care Ric m-a întrebat dacă vreau să fac parte din Ten Years After. Aveam o cântare într-un club din South London pentru un prieten de-al meu, producător de succes încă din anii ’60 – ‘70, Chris Kimsey, care, culmea, lucrase la trei albume Ten Years After [ca inginer de sunet, în perioada 1970-1973 – n.r.], eram cu el şi cu sotia lui, care şi ea îi cunoştea pe Alvin şi pe ceilalţi băieţi de multă vreme, şi i-am întrebat pe amândoi ce să fac, să intru în povestea asta sau nu? Ambii au zis ‘Da, du-te, o să fie foarte bine, nu cred că există altcineva mai bun ca tine pentru treaba asta.’ iar asta mi-a dat imboldul final, pentru că aveam mare respect pentru ei amândoi, mă cunoşteau atât pe mine cât şi trupa, şi aşa că mi-am zis să merg înainte. Asta a fost deci singura mea rezervă, mi-era teamă că aş putea să nu fiu acceptat de fanii Ten Years After dar toată lumea cu care am stat de vorbă după concerte şi mai ales Ric, Chick and Colin [Hodgkinson], toţi mi-au spus că le place ce fac şi mie asta îmi e de ajuns.

Ten Years After (w. Marcus Bonfanti) – I’m Going Home

Întorcându-ne la propriile tale proiecte, care au fost circumstanţele în care ţi-ai dat seama că poţi fi şi un bun compozitor şi nu doar un performer dibaci? Fiindcă trebuie să crezi în tine ca să perseverezi în a compune.

Pentru mine e important faptul că trăiesc tot timpul cu sentimentul că pot fi mai bun... cred că e bine să gândeşti aşa. Mereu vreau să compun piese mai bune, nu vreau să recurg incontinuu la aceleasi clişee, vreau să împing în special Blues-ul dincolo de limitele pe care le-ar avea în viziunea unora. Pentru mine ele nu există dar oamenii au însă anumite aşteptări de la genul ăsta muzical. Eu am început treptat să compun, cumva când am pus bazele primei mele trupe aveam 16 ani şi aveam şi noi nevoie de câteva cântece ale noastre, aşa că ne-am apucat să compunem. Dacă nu te concentrezi neapărat pe compus îţi vin idei de cântece foarte interesante şi de-atunci în toate proiectele din care am făcut parte am adus câte ceva creativ... pot spune că mereu am compus câte ceva. Din punctul meu de vedere nici măcar nu a fost important să ştiu că sunt bun la compoziţie, ci mai degrabă ideea că am ceva de oferit. În colaborările mele am avut întotdeauna ceva de oferit. Poate că nu am fost eu mereu cel mai bun compozitor din încăpere însă am ştiut mereu că am ceva interesant de spus şi, mai cu seamă... de învăţat. Am avut de-a lungul carierei oportunitatea de a învăţa de la compozitori incredibili şi continui să lucrez cu muzicieni care au scris cântece minunate, care au şi câştigat bani buni din asta. Sunt tot timpul atent, ascult, observ, încerc să înţeleg dacă aş putea să gândesc la fel ca ei, ca să fiu un compozitor mai bun. Când eram student am avut un curs de compoziţie cu un tip care nu m-a plăcut deloc şi m-a picat, iar asta cred că mi-a dat un impuls şi mi-am zis ‘Las’ că-ţi arăt eu ţie cine poate să compună!’ …

Deci Institute of Performing Arts din Liverpool, chiar dacă ai renunţat să-ţi termini studiile, a avut un rol în formarea ta...

Da, da, sigur că da, cu bune şi cu rele.

Referitor la Blues, să vorbim un pic de faptul că în abordarea ta singulară, dincolo de pasiune este implicată şi multă cercetare. Blues-ul pare a fi pentru tine pretextul nu doar a unui proces emoţional ci şi a unuia de descoperire... deci faci eforturi sistematice să înţelegi Blues-ul.

Da, cu siguranţă, pentru mine e important şi în acelaşi timp foarte interesant. Chiar într-una din săptămânile trecute am făcut un live stream cu un grup londonez, Kansas Smitty’s House Band, pe canalul lor de YouTube [KSTV]. Ce-mi place la ei este că sunt foarte deschişi la colaborări, trupa cântă predominant Jazz, dar managerul lor, Giacomo [clarinetistul şi saxofonistul Giacomo Smith, liderul trupei din barul fondat în 2005 în zona Broadway Market – n.r.], e mare fan de Blues. M-au chemat pentru un tribute J.B. Lenoir şi Lightnin’ Hopkins, şi n-am vrut să învăţ doar pe de rost cântecele acestora pe care, altfel, le iubesc, am vrut să merg mai adânc, să înţeleg ce-i cu viaţa lor, asta mă interesează. Sunt atâţia muzicieni cu poveşti extrem de interesante, cu parcursuri deosebite, pur şi simplu n-ai ce pierde dacă le înţelegi poveştile. E cumva o misiune a mea să cercetez această lume, pentru că muzica lor mă influenţează foarte tare şi trebuie să pricep de ce, iar asta înseamnă că am nevoie să aflu mai multe despre lumea în care s-a născut această muzică. Poate că n-o să cunosc niciodată motivele adevărate pentru care există muzica asta dar cu cât aflu mai multe, cu atât îmi place mai mult. Câteodată cântecele mai vechi capătă sensuri noi după ce citesc ceva despre istoria lor sau despre viaţa celor care le-au creat, ascult uneori cântece ale unor artişti despre care am citit şi-mi dau seama că sună diferit odată ce ştiu mai multe despre ei.

Dar Jawbone înseamnă mult mai mult decât Blues...

Da, Jawbone are foarte multe influenţe, care vin din cele patru “colţuri” ale trupei. La început, când eram doar eu cu Paddy, voiam să fim Little Feat, ăsta era planul, trupa noastră să fie la fel de bună ca Little Feat, dacă se poate. Apoi ne-am dat seama că nu voiam de fapt să imităm pe nimeni şi că influenţele noastre sunt foarte diferite. Eu şi Paddy suntem foarte oneşti unul cu celălalt când compunem şi pentru că suntem prieteni foarte buni totul s-a dezvoltat, a ajuns mult mai mult decât ne-am imaginat. Chiar deunăzi am stat de vorbă după repetiţii şi ne-am dat seama că suntem un pic mai Prog decât credeam că vom fi - şi n-am avut niciunul o problemă cu asta - fiindcă noul nostru album are piese care sună mai straniu… pe undeva, asta e diferenţa între un proiect solo şi o trupă. Într-un proiect solo deciziile sunt la mine, eu compun, eu produc, e doar viziunea mea, pe când Jawbone înseamnă patru viziuni combinate, patru idei diferite aduse împreună, albumele sunt produse de toţi membrii trupei, toţi contribuim la compoziţii. De aceea cred că Jawbone e mai mult decât doar Blues şi nu e uşor să-i pun o etichetă singulară. Când mă întreabă cineva ‘Cum e trupa ta?’ îi spun ‘Aduce niţel cu Little Feat dar nu întocmai’.

JAWBONE – Family Man

Apropo de Jawbone, am o curiozitate personală. Poţi să îmi spui... povestea poveştii din The Story of Big Old Smoke pentru ca mă aştept să fie una aparte?

Omule, da, e chiar o poveste asta, Big Old Smoke… Eu şi Paddy ne apucasem de compus şi gândindu-ne despre ce să fie cântecele noastre, am plecat de la ideea să scriem despre ce ştim, adică de Londra, dar nu despre cât de grea e viaţa în Londra sau despre ‘bright lights, big city’, dar poveşti obişnuite, oneste, cu ce se întâmplă în Londra. De aceea refrenul în cazul de faţă spune că ‘nu contează pe unde merg, mereu mă întorc acasă, în locul ăsta... Big Old Smoke [= Londra]’, iar ideea cântecului vine de la faptul că amândoi am locuit în multe oraşe, am fost în turneu peste tot în lume, ne-am gândit în diferite momente ale vieţii să ne stabilim în alte locuri, dar Londra are un magnetism care ne aduce mereu înapoi, la nebunia ei, iar strofele cântecului sunt o colecţie de poveşti, unele le-am trăit chiar noi şi altele li s-au întâmplat prietenilor noştri care ne-au amuzat când ni le-au împărtăşit. Îmi amintesc că, la un moment dat, când scriam versurile, stăteam amândoi în bucătărie, beam o cafea, iar Paddy mi-a zis: ‘Mai ştii când prietenul nostru, bateristul, ne-a povestit când mergea spre casă şi o fată în faţa lui a început să danseze, el s-a lăsat prins în dansul ei, au dansat împreună, apoi ea a plecat, şi tot restul drumului el s-a gândit ce frumoasă şi prietenoasă e Londra iar când a ajuns acasă şi-a dat seama că nu mai avea cheile şi portofelul?’. Tot drumul el se gândise cat de frumoasă fusese experienţa aceea când, de fapt, era doar un mod original de a fura de la cineva. Asta-i Londra, cu bune, cu rele…

Nu uit că în Londra este Ronnie Scott’s, unul dintre locurile must-see pentru orice meloman, şi că Ronnie Scott’s Blues Explosion e un alt proiect în care tu ai fost implicat timp de câţiva ani ca rezident. De ce este esenţial acest club pentru amatorii de Jazz şi Blues?

Ronnie Scott e un loc iconic, poate şi pentru că există de atâta vreme [a fost fondat în 1959 – n.r.], a supravieţuit atâtor transformări sociale şi muzicale şi rezistă neschimbat şi acum, e la fel, e arhiplin în fiecare seară, şi a rămas locul în care mergi să vezi muzicieni tineri şi legende ale muzicii deopotrivă. Este unic, nu mai există altul la fel... nu e un teatru, nu e un club restaurant, nu e numai un loc pentru cântări, e toate astea la un loc. Acolo publicul este foarte aproape de muzicieni, de aici şi magia lui, plus că are şi o istorie bogată şi foarte diversă. De exemplu, dacă în anii ’60 au fost invitaţi să cânte acolo şi muzicieni de Rock şi Blues, şi apoi mereu s-a schimbat câte ceva, vedem că şi în zilele noastre, când Jazz-ul evoluează incontinuu, pe scenă performează trupe ultramoderne de Jazz mixat cu alte influenţe... pentru că Jazz-ul evoluează foarte interesant, iar la Ronnie Scott’s toate astea se văd live, pe scenă, e o nebunie. Ştii, la şcoala fiicei mele deseori mă abordează părinţi care mă întreabă curioşi ‘Am văzut că ai o chitară, eşti muzician? Ai cântat cu vreo celebritate?’ sau alte chestii de felul ăsta, ei neştiind trupele şi proiectele în care am cântat eu, şi dacă le spun, de exemplu, de Ten Years After, se întâmplă să ridice din umeri: ‘Oh, nu ştiu trupa.’. E în regulă, nu e nicio problemă... dar dacă le spun că o dată pe lună cânt la Ronnie Scott’s se luminează şi zic fie ‘Mereu am vrut să ajung şi eu acolo’, fie ‘Am fost şi eu o dată şi mi-a plăcut extrem de mult’. Cam aşa e acolo.

GINGER BAKER w. MARCUS BONFANTI & LYNNE JACKAMAN – Can’t Find My Way Home

Cu Ginger Baker ce ai cântat în seria lui de concerte... Jazz sau Blues?

Nu la Ronnie’s am făcut cunoştinţă cu Ginger Baker dar da... perioada aceea în care am cântat cu Ginger a fost o nebunie, a fost frumoasă, şi stranie, şi anormală, mi-a plăcut mult săptămâna aceea. A fost vorba de un proiect cu band-ul Jazz Confusion Band în care era celebrată viaţa lui în muzică şi pentru că trupa nu are vocalist sau chitarist am venit eu să cânt piese de pe albumele Blind Faith, Cream şi Air Force pe care el nu mai vroia să le reia, căci el vroia să performeze doar muzica din vremea când cânta cu Fela Kuti şi făcea Jazz. Dar fiindcă proiectul era o retrospectivă a întregii lui cariere, a fost nevoit să cânte şi alte piese împreună cu mine şi a fost chiar foarte bine, ne-am simţit excelent, iar el m-a copleşit cu sudălmi două zile incontinuu J. Mai târziu am văzut cum vorbea cu alţi oameni şi mi-am dat seama că de mine chiar îi plăcea.

O altă formulă interesantă în care performezi este Delta Trio, în a cărui muzică regăsim deopotrivă Blues, Americana, aromele New Orleans-ului şi a muzicii de acum 100 de ani…

Asta e o trupă care s-a format cumva accidental. Eu şi cu Jay [Darwish], omul de la contrabas, cântasem împreună cu diferiţi alţi artişti dar nu mai vorbisem cu el timp de vreo doi ani după un turneu ce a durat un an întreg... se întâmplă, mai pierzi contactul cu oamenii. La un moment dat m-a sunat şi mi-a zis că urma să cânte la petrecerea de lansare a unei mărci de whiskey şi s-a gândit la mine, şi-a zis... ‘Whiskey-Blues-Marcus’ şi m-a invitat să cânt cu el. A fost nemaipomenit, am conlucrat grozav şi am cântat o grămadă de piese vechi de Blues, ceea ce nu prea puteam să cânt cu cei cu care colaboram curent şi de obicei le interpretam singur, mai ales că nu aveam un dublu-basist cu care să pot cânta Delta Blues. Jay vine din lumea Jazz-ului, deci nu mai abordase muzica asta până atunci dar s-a descurcat grozav şi de la cântarea aceea cu whiskey-ul am ajuns să avem gig-uri regulate în câteva baruri din Londra. Apoi l-am cooptat pe Bubu DJT, tobarul, care e mare fan al muzicii din New Orleans şi al Jazz-ului şi, dintr-o dată, am devenit acest trio cu care am putut să cânt stilul acesta de muzică atât de autentic. Este o întoarcere la originea acestui stil, la rădăcinile lui. De multe ori când cântăm în formula aceasta nici nu avem un setlist prestabilit, se întâmplă mai mereu să le dau eu tonul, să cânt o secvenţă, iar ei se pliază imediat pe fraza mea muzicală şi de-aici iese ceva spontan, creativ, foarte interesant. Delta Trio e pentru mine o descărcare, dacă vrei, îmi potoleşte setea de muzica asta cu totul specială, iar anul care a trecut asta mi-a lipsit foarte tare, pentru că, înainte de lockdown, cântam chiar şi patru sau cinci seri pe săptămână în Londra, uneori aveam şi câte două spectacole pe seară, cred că doar cu basistul am avut peste 170 de cântări acum doi ani, şi n-a fost el singurul cu care am cântat.

THE DELTA TRIO – Way Down in the Hole

Dar spune-mi în ce formulă vei concerta la Tuşnad în festival.

Vin în România cu trio-ul meu, Matthew Waer va fi basist, iar Craig Connet la tobe. Craig e unul din cei mai vechi prieteni ai mei, e primul muzician cu care am fost vreodată în turneu. Am locuit împreună la Liverpool, de fapt acolo ne-am cunoscut şi am devenit prieteni pe loc. Craig a avut un rol foarte important în viaţa mea. Când am ajuns în Liverpool, cam la o săptămână, deja nu mai vroiam să rămân acolo, nu-mi făcusem prieteni, locuiam cu studenţi de la alte facultăţi nu cu colegi de-ai mei, iar când a început şcoala eu nu cunoşteam pe nimeni pentru că nu stătusem în zilele acelea de pregătire cu colegii mei. Mă simţeam stingher, nu mi se părea că e locul meu acolo, şi cred că la finalul săptămânii aceleia l-am cunoscut pe Craig... eram într-un bar, ajunsesem acolo cu colegii, cumva organizat, m-am aşezat întâmplător lângă el şi i-am spus ceva despre muzica din bar, ceva de genul ‘Ce muzică de doi bani!’, iar el a zis ‘Mie-mi place mai mult Jazz-ul şi Funk-ul’, şi eu i-am răspuns ‘Şi mie la fel!’, şi de-aici am început să vorbim şi ne-am împrietenit şi, uite, peste ani, am ajuns să călătorim prin toată lumea cu diferiţi artişti, iar el e în trio-ul meu deja de mai mult de cinci sau şase ani. Matthew, basistul, e un alt muzician fenomenal, îl ştiu şi pe el foarte bine, cu toţii ne înţelegem excelent. Niciunul din ei doi nu ascultă foarte mult Blues, fiecare preferă stiluri diferite, şi de aceea când cântăm împreună totul e despre muzică şi despre emoţia pe care ţi-o stârneşte o melodie, nu vrem neapărat să cântăm într-un anume stil, nu zicem ‘Hai să facem un Stevie Ray Vaughan’ sau ‘Hai să cântăm ca The Fabulous Thunderbirds’, nu, noi cântăm pur şi simplu, ne duce muzica unde vrea ea. De-asta îmi place să cânt cu trio-ul meu, mereu se întâmplă ceva interesant.

Deci n-o să fii morocănos precum Ginger Baker.

Nicidecum! Nu cred c-aş putea vreodată să fiu la fel de ursuz ca Ginger Baker. Mai am timp să devin, mai am câţiva ani până acolo :).

Că am vorbit de trioul tău dar şi de Delta Trio, de Ten Years After dar şi de Jawbone, mă simt obligat să te întreb cum îţi vezi viaţa după încheierea lockdown-ului? Ce se va întâmpla cu relaţia cu fetiţa ta dacă iar ai să bântui prin turnee cu toate aceste proiecte?

E straniu că mă întrebi asta fiindcă am avut deja discuţii cu ea… înainte de lockdown asta era viaţa pe care o ştia ea, tata pleca în turneu, venea, pleca apoi iar, era acasă când şi când. Anul ăsta a descoperit că există o versiune a vieţii în care stau cu ea şi ne-a priit amândourora, ne-am simţit bine. Nu-i place să vorbească despre ce se va întâmpla când se vor ridica toate restricţiile, deşi am adus vorba de câteva ori, că nu mai e mult şi voi pleca iar pe drumuri, dar cu siguranţă nu va fi ca înainte, pentru că înainte de lockdown viaţa pe care o duceam nu prea era sustenabilă, munceam prea mult, beam prea mult, tot ce făceam era prea mult. Simţeam că viaţa nu are destui ani cât să-mi ajungă să fac tot ce vreau să fac. De-asta spun, dacă e să extrag ceva pozitiv din tot ce s-a întâmplat în ultimul timp, de când s-a pus frână anul trecut în martie, nu putea să se întâmple asta într-un moment mai potrivit, a fost exact ceea ce îmi trebuia ca să mă potolesc şi să chibzuiesc la tot ceea ce făceam. Ultimii zece, poate chiar douăzeci de ani, au fost ca un fel de cursă de viteză pentru mine, şi când ne vom întoarce la lumea dinainte cu certitudine că vor fi multe de făcut dar de data asta vreau să mă organizez, să nu mai fac atât de multe, să nu mă mai las copleşit. Înainte de pandemie nu păstram destul timp pentru familie şi cred că nu mi-am dat seama cât de important era, aşa că acum o să îmi împart mai bine timpul şi o să mai spun şi ‘nu’ câteodată, pentru că înainte nu spuneam ‘nu’ aproape niciodată, ăsta e un defect al meu. Chiar prietenii mei fac şi glume pe tema asta, toţi zic ‘Ai ceva de făcut, zi-i lui Marcus, el o să zică da’ şi cam aveau dreptate. Până acum.

Închidem dialogul cu o dezvăluire pe care sper să ne-o faci legată de concertul din 19 iunie din cadrul Tusnad Gastro Blues Fest. Spune-mi un bluesman favorit al tău, din repertoriul căruia cu siguranţă vei cânta cel puţin o piesă la Tuşnad?

Hmmm, lasă-mi o clipă... vreau să-ţi răspund la întrebare pentru că e una chiar bună şi nu vreau să o stric prin răspunsul meu. OK, am găsit, e cumva ciudat, pentru că nu prea vorbesc de tipul ăsta dar îmi dau seama că îl iubesc foarte tare... este vorba de Johnny Winter. Când se întâmplă să cânt piese de-ale lui, simt că mi se potrivesc şi simt că, probabil, am împrumutat mult mai mult din stilul lui decât îşi poate da cineva seama, dar n-am făcut asta intenţionat ci pentru că realmente îmi place foarte mult muzica lui. A fost un chitarist excepţional, colaborările lui cu Muddy Waters sunt grozave iar proiectele solo au mixul acela de Rock’n’Roll şi Delta Blues autentic. Răspunsul meu este Johnny Winter, voi cânta o piesă de-a lui în România, şi ştiu şi care va fi aceea. :)

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter