Cu gândul la MULHOLLAND DRIVE

Cu 20 de ani în urmă, pe 16 mai, Mulholland Drive, noul film al singularului David Lynch, nominalizat la Palme d’Or, era proiectat în premieră în cadrul Festivalului de la Cannes. Timpul s-a scurs dar puterea de fascinaţie a acestui “thriller psihologic”, aşa cum este etichetat formal în enciclopedii, nu dă absolut niciun semn de erodare, ba dimpotrivă, este considerat de un număr tot mai mare de analişti şi critici de specialitate drept cel mai bun film al secolului 21.

La festivalul de film de la Cannes din 2001, David Lynch a primit premiul pentru “Cel mai bun regizor”

În aparenţă povestea uneia dintre numeroasele tinere naive atrase de mirajul hollywoodian, spusă de autorul lui Eraserhead, Twin Peaks şi Blue Velvet cu ajutorul codurilor şi al esteticii Film Noir-ului, Mulholland Drive îşi relevă însă repede caracterul înşelător de puzzle enigmatic pentru care David Lynch a refuzat cu obstinaţie timp de două decenii să ofere vreo cheie pentru desluşire, lăsând privitorul să îşi creeze propriul traseu labirintic într-o galerie de artă cu picturi în mişcare, pe care tot el, lipsit de ghidare narativă, îl modifică apoi visceral şi impulsiv cu fiecare vizionare.

Naomi Watts, David Lynch, Laura Harring

Pentru că asta e depotrivă frustrant şi fascinant la David Lynch, refuză să lase oamenii să se comporte... normal. Atât pe ecran cât şi în faţa acestuia. Nimic nu e sigur, indicii evidente sunt ignorate, mesaje rămân nepercepute sau transmise, explicaţiile posibile sunt alterate de următorul twist. Nu anormalitatea se defineşte în functie de normalitate ci invers, firescul ajunge chestionabil în absenţa unei echităţi sugerate de autor, iar discrepanţele accentuate de simbolismul lui David Lynch dintre chipul social a unei persoane şi concoctul sumbru de trăiri care o macină în interior generează un efect hipnotic de atracţie superior nevoii de înţelegere raţională. Şi atunci, privind Mulholland Drive, trebuie să accepţi că ai în faţă o operă de artă chiar fără să-ţi dai seama ce se petrece în poveste, a cărei structură narativă nu-şi are originea în literatură ci în... pictură. Ori în pictură timpul nu-şi conservă acea liniaritate care să permită obţinerea unei rezoluţii uşor decelabile.

A scrie despre relevanţa actuală a filmului din perspectiva militantismului feminist, despre influenţa modernismului european asupra viziunii estetice a lui David Lynch, ori a specula pe marginea inciziei pe care cineastul o face în măruntaiele coruptului şi heteronormatului Hollywood este absolut irelevant la 20 de ani de la premiera filmului întrucât e limpede că pe Mulholland Drive nu poţi păşi decât de unul singur, aşa cum a făcut-o şi David Lynch, şi apoi fiecare dintre cinefili. Şi singur vei experimenta Mulholland Drive ca pe o viziune de coşmar, o fantezie născătoare de emoţii, sau poate doar ca pe o galerie de artă contemporană cu lucrări ce-ţi “vorbesc” frumos dar fără noimă. Depinde de traseul de vizitare pe care ţi-l fixezi de la început în minte.

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter