Masca digitală. O altă faţă. O altă viaţă?

Două decenii de Social Web, din care unul cu Instagram, ne-au obişnuit deja cu purtatul de mască în interacţiunile virtuale, trecerea de la identitatea digitală prefabricată ca avatar imaginar în Second Life spre cea care ne expune adevăratul ‘eu’ în reţelele Web 2.0 fiind accelerată de îmbunătăţirea constantă a modului în care ne putem retuşa ‘faţa publică’. Tindem să acordăm o importanţă crescândă imaginii noastre digitale iar posibilitatea de a ne corecta imperfecţiunile fizice folosind tool-uri de tipul enhance my appearance se constituie într-o tentaţie deseori irezistibilă, mai ales în pandemie, când interacţiunile video în timp real, altădată rezervate menţinerii conexiunii cu cei dragi aflaţi fizic la depărtare, au devenit o componentă curentă a job-urilor multora dintre noi.



Dacă în comunicarea online cu prietenii ori în selfie-urile postate pe social media, nevoia de “mască” menită să nuanţeze modul în care suntem percepuţi nu era, poate, atât de pregnantă dat fiind caracterul lor privat, situaţia s-a schimbat semnificativ odată cu asumarea telemuncii ca parte a existenţei cotidiene întrucât absenţa contactului uman intermediat de propriile simţuri ne împinge să aspirăm involuntar la ceea ce Jia Tolentino numea - în eseul ei The Age of Instagram Face - “cyborgian face”, o faţă ce arată ca “o sculptură nerealistă. Volum pe volum. O faţă despre care poţi zice că-i din lut.” O faţă căreia, detaşat emoţional, îi aplici un make-up adecvat scopului formal, pe care o cosmetizezi digital şi o asortezi apoi cu întreg cadrul vizibil pe ecran, atent la vestimentaţie (de la talie în sus) şi la detaliile perceptibile în fundalul tău. Sigur, autoarea bestseller-ului Trick Mirror se referea atunci la Insta, dar tendinţa de improvement a propriilor trăsaturi faciale până la a deveni fiinţe “nepământeşti” ale Internetului a devenit deja comună în interacţiunile video generate de contextul pandemic.

Odată cu adoptarea măştilor digitale, indiferent că motivaţiile sunt de ordin ludic ori pragmatic, ‘eul’ nostru dobândeşte felurite reprezentări în mediul virtual iar acestea sunt rezultatul unui proces (încă) ciudat de autocunoaştere şi redefinire personală ca imagine. “Oglindirea” pe ecran ne creează o percepţie a sinelui diferită de cea născută prin reflectarea noastră literală în banala oglindă pe care şi-a întemeiat psihanalistul Jacques Lacan teoria despre stadiul oglinzii dar, în esenţă, relaţionarea viitorului ‘eu’ cu realitatea reflectată continuă să reprezinte o alienare prin îndepărtarea de realitatea resimţită iar cunoaşterea este, la fel, una falsă, de tip paranoiac. Într-o eră digitală în care virusul ne-a forţat la nivel colectiv să consumăm timp şi energie pentru a ne replica pe noi înşine în alt mediu, e important să nu uităm că viitorul depinde de cât de autentici rămânem dincolo de măşti în viaţa noastră din realitatea fizică pentru care Internetul nu va fi niciodată un surogat.

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter