ARTE VIZUALE | XAVIER ROBLES DE MEDINA: “Foarte rar mă apuc de o lucrare cu un gând clar, nu asta e abordarea mea”

Tânărul artist surinamez Xavier Robles de Medina a intrat în atenţia publicului interesat de arta contemporană anul trecut prin instalaţia Ţi-a ieşit iepurele în cale, expusă sub egida Another Mobile Gallery în grădina Cafe Verona şi revine acum prin participarea cu două lucrări de factură complet diferită în expoziţia colectivă Dreams Made Flesh de la Catinca Tabacaru Gallery, deschisă până pe 26 iunie.

Aici, Robles de Medina prelucrează imagini şi le integrează în propriul vocabular prin eliminarea culorii şi modificarea compoziţiei, formei şi texturii, indiferent că e vorba de un portret al unei dive Pop precum Shakira sau o combinaţie de spaţii comune în care obiectele domestice comunică în absenţa oamenilor. Oameni şi spaţii, identităţi şi definirea acestora abstractă ca temporalitate în raport cu mediul, reprezintă teme prezente constant în creaţia diasporeanului Xavier Robles de Medina, artist şcolit în US şi UK, premiat în Olanda şi rezident în Berlin, încă de la prima sa expunere publică din 2014, It Begins on Paper, de la CT Gallery din New York.

Expoziţia de grup Dreams Made Flesh este concepută plecând de la ‘how our identities are shaped by the objects we desire through the lens of a queer perspective’. Ce anume te-a atras la această temă?

Titlul a fost ales de curatorul ei, Luís [Manuel Araújo]. L-am abordat pe Luís pe când locuiam la Londra, iar el lucra la o galerie, Greengrassi, care îmi plăcea foarte mult. Am fost la o expoziţie curatoriată de el şi mi s-a părut impecabilă, apoi am aflat că şi el studiase tot la Goldsmiths University, ca şi mine. Cred că tematica a izvorât din artiştii pe care i-a adunat Luís. Eu n-am simţit neapărat că mi-am adaptat eu lucrările cumva sau că am creat după o temă dată. Cred că modul în care operează Luís este mai degrabă să pornească de la artist şi să găsească un fir narativ care să lege toate operele în cauză. Eu sunt queer, perspectiva mea a fost dintotdeauna queer, şi cred că el a luat şi asta în considerare în toate discuţiile pe care le-am avut în cele opt luni de pregătire. Nu ştiu care a fost situaţia celorlalţi artişti dar aşa simt eu, că el a găsit această linie comună care uneşte lucrările. Mie îmi vine greu în general să gândesc după o temă dată şi, dacă vrei, asta este o trăsătură importantă a expoziţiei, această non-linearitate, cred că publicul simte că lucrările nu au un scop comun declarat, n-a zis nimeni ‘Asta trebuie să obţinem, iată tema de urmat’, e mai degrabă vorba de o suprapunere de idei, cuvântul românesc care descrie asta cel mai bine este “strat”, ideile sunt suprapuse una peste alta şi aşa se naşte şi perspectiva periferică, o abordare pe turnantă, dacă vrei…

Asta se vede în cazul tău mai ales în lucrarea construită plecând de la imaginea camerei de hotel anodine. Ce vizualuri îţi ‘vorbesc’ într-atât încât să le integrezi în propria creaţie?

Cred că trebuie să reflectez asupra fiecăreia din cele patru surse individual. Prima imagine, pentru tabloul fără titlu am găsit-o online… aici trebuie să-ţi spun că procesul meu creativ se bazează mult pe imaginile pe care le descopăr prin diverse locuri, mereu sunt atent la ce găsesc prin ziare, reviste sau online, de multe ori pe Instagram, sau prin căutarile pe Google Images. Mi-am făcut obiceiul de a salva imaginile care-mi spun ceva, care-mi trezesc o emoţie. Foarte rar mă apuc de o lucrare cu un gând clar, gen ‘tabloul ăsta va fi despre vise, deci trebuie să găsesc o imagine cu cineva dormind’, nu asta e abordarea mea. Am o arhivă personală de imagini care nu sunt neapărat catalogate sau organizate după vreun criteriu anume, sunt pur şi simplu o grămadă de imagini care mi-au vorbit într-un fel sau altul. Referitor la acest tablou…

Întrebarea mea are un caracter general, nu aplicat strict la acesta. Mă interesează cum ajungi să concepi în arta ta un anume spaţiu. Ce vedem într-o galerie este la tine rezultatul unui proces de căutare sau o reacţie intuitivă?

Răspunsul e puţin straniu. Cred că e totuşi ciudat să spun că intuiţia are un rol atat de mare în procesul meu creativ fiindcă tablourile mele nu par intuitive, sunt încadrate în caroiaje, calculate, măsurate, sunt cumva “inginerite”, proiectate… lucrul la asamblarea tablourilor este în mare măsură ne-intuitiv. Asta este aproape de fiecare dată abordarea mea, chiar şi cu sculpturile: selecţia imaginilor e intuitivă, asta şi pentru că de cele mai multe ori dacă plec cu un gând anume în căutarea unei imagini nu obţin un rezultat la fel de bun ca atunci când reacţionez instinctiv la ele şi le arhivez fără un scop imediat în minte, fără a şti precis unde voi folosi imaginea respectivă, o arhivez doar pentru că-mi place… Pe urmă însă, tot procesul de asamblare a tablourilor presupune multe proceduri exacte, măsurători, e nevoie de o tehnică precisă, şi de-aici vine contradicţia, greu de descifrat pentru mulţi oameni… Am senzaţia că publicului îi vine de multe ori greu să înţeleagă structura operei mele, lipsa previzibilităţii, a linearităţii, ar vrea să vadă de exemplu o serie de lucrări cu Shakira gen ‘Aah, ai pictat-o pe Shakira, deci următorul tablou va fi Shakira din alt concert’, adică ar trebui să fac o serie de tablouri pe o temă dată, ori asta nu e deloc felul în care gândesc eu. Eu mă dedic fiecărei lucrări, rând pe rând, imagine după imagine, şi nu cred că pot să descriu cu exactitate cum ajung imaginile brute să devină o lucrare artistică.

Cu alte cuvinte, cum îţi dai seama ca autor al unei opere că ceea ce ai obţinut în final te reprezintă, că o anume lucrare ţi-a reuşit şi o poţi considera încheiată?

Pentru mine procesul de creaţie implică mai multe versiuni ale unei lucrări... în cazul imaginilor, le editez, le lucrez în Photoshop, uneori chiar le postez pe Instagram, mă joc cu ele să văd cum arată postate, apoi arhivez diversele versiuni, decupate, editate, sucite, învârtite, şi de obicei îmi ia ceva timp până îmi fixez imaginea cu care merg mai departe. De multe ori trimit apoi imaginile câtorva prieteni să văd ce spun ei despre ele - unii au legătură cu arta, alţii nu -, să-mi îmi fac o idee dacă imaginea respectivă le vorbeşte în vreun fel. Astfel dezvolt un fel de infrastructură, dacă vrei, în jurul unei imagini, prin discuţiile pe marginea ei, şi îmi dau seama dacă imaginea are îndeajuns de multă relevanţă ca să merg cu ea mai departe. De exemplu în cazul pozei cu Shakira n-am fost multă vreme hotărât să continui s-o prelucrez pentru că pare banală, neimportantă, e doar o referinţă din Pop culture… cred că dacă m-aş apuca să creez tematic sau dacă aş merge doar pe ce este relevant în momentul respectiv, atunci aş crea lucrări despre pandemie, sau despre vaccin sau blockchain, NFT, sau despre ce-o mai fi relevant în media, ori poza cu Shakira e exact opusul unui subiect interesant de conversaţie, e o fotografie banală cu un star Pop.

Iar subiectul poate pune în umbră lucrarea în sine...

Da, exact.

Ceea ce îmi spui sugerează că îţi asumi o anume disciplină în procesul creativ. Foloseşti cuvintele “inginerie” şi “matematică” în asociere cu arta. Cât de mult contează ştiinţa şi tehnologia în ceea ce faci? A avut vreo influenţă artistul Christopher Arabadjis, inginer de software ca formaţie, în definirea algoritmului tău de lucru?

Chris mi-a scris comunicatul de presă pentru show-ul de la galeria Catincăi [CT Gallery din N.Y. – n.r.] de acum câţiva ani şi este un foarte bun prieten de-al meu. L-am cunoscut în New York, în 2012... am făcut nişte internship-uri acolo în perioada aceea şi ne-am întâlnit întâmplător la un vernisaj după ce ne rătăcisem amândoi căutând locul. Am început să vorbim despre expoziţie iar el este un tip foarte curios, mi-a pus o grămadă de întrebări şi, dintr-una în alta, am devenit foarte buni prieteni. Procesul lui creativ este de asemenea mai deosebit dar cred că ne şi asemănăm totuşi pe undeva, în aceea că şi el este o persoană analitică, a studiat fizica. Arta lui se axează mai cu seamă pe desen, el desenează mult în metrou, în drum înspre şi dinspre serviciu, iar desenele îi sunt puternic influenţate de înţelegerea profundă a matematicii şi fizicii. Conceptele lui se transformă în desene ce exprimă fluxul conştiinţei şi apoi devin lucrări care reflectă modele algoritmice incredibile. Limbajul său de interpretare artistică este fenomenal, este extraordinar de profund, de incisiv… nu ne-am mai văzut de ani buni dar tot îi mai trimit imagini pe care mă gândesc să le folosesc în lucrările mele, în picturi sau în sculpturi, pentru că perspectiva lui este deosebită, nu doar în ce priveşte imaginile însele dar şi în ce priveşte relaţia lor cu creaţia mea. Am o conexiune foarte personală cu Chris…

Întrebarea mea avea un caracter mai general decât cazul particular al amiciţiei cu Chris, fiind axată pe modul în care reuşeşti să îţi impui o anume disciplină în modul tău de a aborda şi a persevera în ducerea la bun sfârşit a unei lucrări...

Cred că experienţa mea creativă are o mare influenţă asupra aspectului “ingineresc”, dacă vrei, al meşteşugului artei mele. După ce am absolvit facultatea m-am mutat la New York, unde am şi cunoscut-o pe Catinca, de altfel, şi acolo am început să lucrez pentru Takashi Murakami [artistul contemporan fondator a mişcării postmoderne inspirate din Manga şi Anime, ‘Superflat’ – n.r.] ca asistent de studio. Acolo am trecut printr-un proces de reeducare, ca să zic aşa. Fusesem la Şcoala de Arte, nu-i vorbă, dar nu participasem niciodată până atunci la procesul creativ propriuzis şi a trebuit să învăţ totul despre metoda lui, de la mixarea vopselurilor la organizarea arhivei de culori, la imprimarea acestora, la serigrafie, in fine, absolut tot ce înseamnă o “fabrică de artă”, cum s-ar spune. În tot timpul cât am lucrat acolo nici măcar nu l-am întâlnit pe Takashi, fiindcă locuia în Japonia şi a stat acolo toată perioada cât am lucrat eu la studioul lui, adică un an de zile. Am învăţat în atelierul său metodele de a crea un obiect de artă extrem de valoros. Primul lucru pe care mi l-a spus managerul studioului a fost ‘Să nu cumva să atingi vreodată cu mâna vreun tablou. Pictura asta costă 800,000 de dolari... poartă-te cu ea cum te-ai purta cu cel mai valoros obiect pe care o să-l vezi vreodată!’. E şi o contradicţie aici pentru că tu tot pui mâna pe suprafeţe, le şlefuieşti, aplici culorile… e un fel de “du-te-ncolo, vino-ncoace” între obiectul în sine şi ceea ce faci tu ca meşteşugar care lucrează la obiectul respectiv. Experienţa asta a avut o influenţă uriaşă asupra procesului meu creativ inclusiv pentru faptul că nu mai lucrasem cu vopsea acrilică până atunci. Deloc. Şi fiindcă toate lucrările lui Takashi sunt cu acrilice, pentru mine aceea a fost prima şi unica experienţă de lucru cu ele până la expoziţia de-acum [Dreams Made Flesh]. Mi-am amintit cu uşurinţă metoda, meşteşugirea paletei de culori, tot ce-am acumulat în anul acela a iesit la suprafaţă în tablourile pe care le expun la Bucureşti.

Mi-ai vorbit de experienţa newyorkeză însă ea trebuie încadrată în contextul parcursului tău eclectic: te-ai născut în Surinam, ai studiat în SUA şi UK, ca artist vizual ai fost nominalizat la premii în Olanda, ai creat ca rezident în Zimbabwe, acum eşti stabilit în Berlin. Ce înseamnă pentru tine “acasă” ca spaţiu virtual, spiritual sau fizic?

Poate părea ciudat însă în mare parte, pentru mine, conceptul de “acasă” este definit prin... mâncare, prin gătit. De câte ori îmi e dor de acasă, de mama mea, care a fost foarte aproape de mine când eram mic şi este o bucătăreasă incredibilă - găteşte nişte mâncăruri tradiţionale surinameze grozave -, deci de câte ori îmi e dor de spaţiul acela de acasă las totul la o parte şi mă apuc de gătit o mâncare din copilărie... şi când fac asta o sun pe mama s-o întreb cum se face una sau alta iar ea mă ceartă, îmi zice că nu fac bine sau că n-am cumpărat ce trebuie, şi toate astea mă transportă înapoi acasă. Oriunde-aş fi pot să fac pui Masala şi mă simt acasă, ştii ce vreau să zic… pe urmă mai e şi experienţa de a mă întoarce acasă la propriu. Acasă pentru mine este Paramaribo, în Surinam, iar revenirea acolo îmi dă, de cele mai multe ori, o senzaţie dulce-amară pentru că niciun loc nu rămâne cum era, totul se transformă. În sufletul meu “acasă” e Surinamul sau familia mea cum erau ele când eu aveam 15-16 ani, când am plecat de acolo şi când mă întorc mi se pare că revin la cel care eram când am plecat... dar locul se schimbă, oamenii nu mai sunt aceiaşi şi pare că e o călătorie în timp, pendulez între trecut şi viitor, cumva.

Unul dintre bunicii tăi, Theo, era olandez iar celălalt, reputatul artist Stuart Robles de Medina, un luptător pentru independenţa Surinamului. Această ascendenţă ţi-a conferit în mod inevitabil o perspectivă aparte asupra conceptului de diaspora...

Ca surinamez, sau oricare om care-a crescut în Caraibe de altfel, sunt foarte conştient de ce înseamnă diaspora. În Surinam indienii formează cel mai mare grup etnic şi este evident că ei sunt surinamezi dar, în acelaşi timp, originea lor este în India. Acolo înveţi istoria comerţului cu sclavi încă de mic copil, de pe la 7-8 ani, noţiunile acestea fiind predate încă de la şcoala elementară... aşa este în sistemul de educaţie surinamez, lucrurile acestea se învaţă pentru că ele au jucat un rol important în formarea societăţii noastre. Pentru mine a fost mai greu să mă adaptez la o societate monoculturală, ideea de “alţii”, de “outsider” sau cea de “creolizare”, de cultură a aproprierii, îmi sunt mai îndepărtate decât cea de diaspora, care pentru mine e ceva firesc… intuitiv eu nu presupun că cineva aparţine unui loc, întotdeauna pornesc de la ideea de diaspora.

Cu Stuart Robles de Medina, un bunic celebru pentru picturile şi sculpturile sale, cu exerciţiile la desen din copilărie după carţile medicale ale tatălui tău, din exterior pare acum firească opţiunea ta de a păşi pe calea artei...

Lucrurile nu stau chiar aşa. Cred că şansa a jucat un rol important în alegerea drumului meu în viaţă şi că la fel de bine aş fi putut să fiu economist... ba chiar am fost foarte aproape de a urma această cale. A fost vorba de o întâmplare, de norocul de a întâlni un profesor care m-a încurajat să o iau pe drumul acesta, al artei. Mi-a luat totuşi mult timp să mă hotărăsc şi asta deşi familia m-a susţinut, la fel şi profesorii... toţi îmi spuneau clar să mă îndrept către arte pentru că am talent şi înţeleg arta şi cu toate astea am avut nevoie de mult timp să iau o decizie în sensul ăsta. Chiar şi în perioada de înscrieri la facultate, jumătate din şcolile pe care le-am luat în considerare au fost colegii economice şi doar o parte şcoli de arte. Până la urmă am ales Colegiul de Artă şi Design din Savannah pentru că mi-a oferit o bursă... să nu uităm că era anul 2008, în plină criză economică, şi singura bursă oferită a venit de aici. Tatăl meu a spus atunci ‘N-ai ce pierde dacă alegi să încerci Artele’, iar el vorbea din perspectiva fiului unui artist, a bunicului meu, aşa că vorbim de noroc, de şansă, de talent şi de cunoştinţe moştenite care s-au acumulat încet-încet şi mi-au dat încredere. Chiar şi când am ajuns la facultate, nu am ales artele plastice unde aş fi avut o largă paletă de specializări, ci am ales să studiez filmul, animaţia mai precis, pentru că îmi plăcea să desenez şi m-am gândit că o carieră în animaţie mi-ar putea garanta un loc de muncă. Deci da, am ales arta, dar am vrut şi să am un viitor sigur, aşa că primii mei paşi spre o carieră artistică au fost un pic diferiţi decât şi-ar putea imagina cineva. Altfel, când mă gândesc la bunicul meu, Stuart, îl văd doar prin prisma mea de nepot pentru că el nu locuia în Surinam când eram eu copil ci în Olanda, la Eindhoven, aşa că pentru mine era mai degrabă un turist ce venea în vizită în Surinam. Era foarte elegant şi stilat, picta când venea aici, şi toţi sperau că le va face portretul fiindcă avea mereu hârtie şi cărbune la îndemână…

Te întrerup pentru că aş vrea să îmi dau seama totuşi în ce măsură a avut vreo influenţă asupra dezvoltării tale ca artist...

Influenţa lui a fost uriaşă, greu de cuprins în cuvinte. Şi nu doar influenţa lui ca artist ci şi privilegiul de a face parte din această familie… în familia mea eu nu fac parte din prima generaţie care a studiat la universitate, nu sunt nici măcar din a doua generaţie. Străbunicul meu a fost primul profesor de limba germană din Surinam, pe vremea când ţara era colonie olandeză, deci el deja avusese parte de o educaţie aleasă. Fiul lui a fost la universitate şi a studiat pictura şi sculptura, tatăl meu a făcut stomatologia, deci eu sunt a patra generaţie cu studii superioare… e mai mult decât influenţa artistică, e familia în sine - cu cea din partea mamei mai degrabă orientată spre business - care mi-a oferit un mediu încurajator pentru educaţie. E nevoie de susţinere ca să dobândeşti curajul să devii artist.

Continuând să vorbim de originile tale, scriai în urmă cu ceva vreme că ‘Decoloniality endorses interculturality’. Ambivalenţa, binaritatea, par să fie cuvinte-cheie pentru arta ta.

Ştiu la ce parte din text te referi... cred că are mult de-a face cu relaţia binară dintre insideri şi outsideri. A fost un mare exod al populaţiei surinameze înainte de câştigarea independenţei, în 1975 - cum s-a întâmplat şi cu românii în anii ’90 -, mulţi oameni au plecat din Surinam în Olanda. Şi eu sunt cumva într-o situaţie similară fiindcă am crescut în Surinam dar acum locuiesc şi lucrez în altă parte, deci când mă întorc sunt doar o persoană care locuieşte în Europa şi care n-are treabă cu ce se întâmplă zi de zi în Surinam. Toată situaţia asta, tot ce-nseamnă emigrare sau imigrare, creează o dinamică stranie, destul de stânjenitoare, pentru că e vorba de cei “din afară”, şi eu, de exemplu, pot fi considerat ca fiind “din afară” de către oamenii care locuiesc în Surinam. Uneori nici nu sunt considerat nativ, nu contează faptul că am copilărit acolo, pentru că jumătate din viaţa mea am trăit-o în altă parte… cred că asta li se întâmplă celor care şi-au părăsit locul în care s-au născut şi care se mai întorc acolo doar din când în când, poate în vacanţă…

Dar de ce persistă la tine dorinţa de a face trimiteri subtextuale în creaţia ta la problematica socială şi politică a trecutului şi prezentului Surinamului, cum se leagă aceste verigi într-o înlănţuire coerentă?

Din punctul meu de vedere legătura este mai ales cu familia, în mod direct, dar mă fascinează felul în care istoriile se suprapun, istoria naţională, care îţi dă o vedere de aproape a ţării, şi istoriile personale, relaţiile cu membrii familiei. Eu consider că ele se împletesc şi sunt atras de această dinamică dintre ce se întâmplă în familie şi ce are loc pe plan general în ţară. Vorbim de un arc de o jumătate de mileniu care, de fapt, nu înseamnă foarte mult dar aceşti ultimi 500 de ani sunt anii formativi pentru Surinam. Nu ştiu dacă reuşesc să cuprind toate astea de fiecare dată în lucrările mele dar sunt interesat de acest aspect, de ideea că aş vrea să pot reflecta în mod precis şi specific câte ceva din propriile mele trăiri. Mă preocupă aceste relaţii binare în arta mea, e vorba de faptul că lucrările mele înglobează atât experienţele mele personale cât şi experienţe extinse, la un nivel mai mare... nu ştiu dacă mă exprim clar dar cred că atunci cand găsesc o imagine care îmi trezeşte curiozitatea interesul vine de... dincolo de aspectul personal. Aşa mă exprim eu creativ. De exemplu, când aleg o fotografie, spun ‘Sigur, da, e Shakira, dar în ea o văd şi pe verişoara mea’. Verişoara mea nu e din Columbia dar mi-o amintesc când o imita pe Shakira, când încerca să danseze ca ea, şi apoi îmi vine în minte colega de apartament din Londra, care e din Brazilia şi care zicea la rândul ei: ‘Da, ştiu ce spui, şi eu am aceeasi reacţie faţă de Shakira, când aveam 8 ani voiam să fiu ca ea.’. Iar asta spune multe despre faptul că suntem cetăţeni ai lumii întregi, spune ceva şi despre globalizare, şi despre capitalism, totul de la felul cum ne influenţează Shakira… Shakira care e din America de Sud, ca şi mine şi ca şi colega mea de apartament, dar pe care am descoperit-o la MTV deci, cum să spun, relaţiile astea dinamice, sentimentale şi personale, toate sunt parte a unei ţesături uriaşe, care cuprinde foarte mulţi oameni şi care este generală dar şi personală în acelaşi timp.

Dacă la început aminteai de inginerie în procesul tău creativ, să discutăm şi despre poezia infuzată în acest proces. Titlul expoziţiei tale solo de debut, If you dream of your tongue, beware, din 2017, de la Catinca Tabacaru Gallery din New York, vine de la An Elemental Thing, antologia lui Eliot Weinberger, notoriu pentru inovaţiile aduse în scrierea eseurilor lui, de la juxtapuneri la structuri paralele. Spune-mi câte ceva despre apetenţele tale culturale.

E complicat, pentru că de multe ori nu îmi dau seama dacă anumite elemente care îmi influenţează percepţia asupra realităţii sau perspectiva faţă de viaţă sunt realmente elemente culturale ori, în unele cazuri, sunt simple curiozităţi. De exemplu, când eram la facultate, am ieşit o dată la masă cu un coleg care, în momentul în care ne-am aşezat, şi-a pus geanta pe jos. Pentru mine asta e pur şi simplu ceva ce nu faci niciodată. În ţara mea se spune că-ţi aduce ghinion şi că o să-ţi pierzi banii, iar pentru mine e un reflex, e intuitiv... pur şi simplu nu fac aşa ceva pentru că am crescut cu zicerea asta: dacă pui geanta pe jos o să pierzi tot ce ai. E înţelepciunea populară, am crescut cu multe proverbe şi zicători de felul asta, şi probabil că o mare parte din cultura surinameză are de-a face cu superstiţiile, ca să zic aşa, sau uneori cu religia ori cu relaţia noastră cu natura. Alt exemplu: în Surinam, dacă un şarpe intră într-o locuinţă, se spune că o persoană din familie aşteaptă un copil. Nu există o explicaţie ştiinţifică pentru asta dar e de foarte multe ori adevărat, s-a întâmplat chiar aşa, a intrat şarpele-n casă, nu se ştie de ce, iar persoana din interiorul ei s-a dovedit apoi a fi însărcinată. Sau altul... în Surinam nu mergi niciodată la culcare cu hainele pe care le porţi peste zi, sau nu culegi niciodată fructe noaptea, e tabu... probabil regula asta te fereşte de şerpi dar în popor se zice că dacă faci asta trezeşti spiritele rele. Sau nu mături prin casă după ce apune soarele. Sunt lucruri pe care le faci ziua şi lucruri pe care le faci noaptea... cum ar fi, de exemplu, dacă ajungi acasă după miezul nopţii trebuie să intri cu spatele ca să poţi vedea dacă vor să-ţi pătrundă demonii în casă. Nu există raţiune pentru toate astea, sunt intuitive, dar îmi sunt cumva înrădăcinate în minte. De-aici a venit titlul acesta, pentru că m-a impresionat foarte tare eseul lui Eliot Weinberger despre tribul acela mexican care interpretează vise, mi se părea că citesc despre superstiţiile din Surinam. ‘Dacă-ţi visezi limba, ia aminte’ e abstractă dar multe alte superstiţii sunt chiar specifice, de exemplu ‘Dacă visezi coarne de cerb o să-ţi intre un străin în casă’.

Apropo de If you dream of your tongue, beware, scriai că ‘I’d be mostly interested in the poetic transformation that happens when reconsidering factual information’. Tradu-mi te rog ce voiai să zici.

M-au influenţat mult eseurile lui Eliot Weinberger, nu ştiu dacă ai citit cartea An Elemental Thing. M-a fascinat felul obiectiv, precis, în care livrează informaţia, felul în care printr-o naraţiune lineară de fapt aduce la lumină aspecte inedite. Felul cum expui informaţia influenţează realitatea. Dacă enunţul enumeră anumite informaţii succesiv atunci interpretarea se face într-un anumit fel dar dacă le suprapui dintr-o dată viziunea asupra realităţii se schimbă, se lărgeşte. Nu-mi mai amintesc acum numele unui fotograf german - am văzut o expoziţie de-a lui la Tate -, care avea felul său special de a expune fapte banale într-un mod care distorsiona percepţia curentă pe care-o avem despre timp, şi care zicea că ‘Noi acum trăim într-un moment în timp care este la aceeaşi distanţă de Cleopatra ca vremea Cleopatrei faţă de primul faraon egiptean’. Iată o informaţie seacă dar care te face să înţelegi magnitudinea perioadei Egiptului antic şi îţi arată cât de insignifiantă e perioada pe care-o trăim acum în comparaţie cu ce-a fost. Îmi place genul acesta de informaţii, ele sunt şi nu sunt doar informaţii, doar fapte, pentru că poartă în ele o magie, aşa interpretez eu realismul magic - când ceva e un fapt sec, real, dar în acelaşi timp este de necuprins cu mintea.

Doar că cele trei expuneri de anul trecut, de la Paris, Savannah şi Bucureşti, par să nu caute atât “magia” în realism cât să reflecte poetic un fundament explicit sociopolitic. Şi mă refer inclusiv la instalaţia Ţi-a ieşit iepurele-n cale pe care ai expus-o la Grădina Verona.

Ştiu şi eu? Cred totuşi că e ceva suprarealist în toate, din punctul meu de vedere. Uite, expresia ‘ţi-a ieşit iepurele-n cale’, eu nu sunt de-aici, n-am crescut cu ea, dar din câte-am înţeles în România înseamnă ceva de genul ‘dacă vezi un iepure e semn rău’… o fi adevărat? Nu ştiu, doar că eu o interpretez în aceeaşi linie cu expresiile pe care le cunosc din tradiţiile surinameze, superstiţii care nu se bazează neapărat pe fapte dar uite, dacă îţi iese un iepure în cale, cu toate că treaba asta n-are nicio legătură cu nimic altceva din viaţa ta, din punct de vedere analitic, totuşi, pe baza experienţelor ancestrale, dacă vezi un iepure pe stradă sunt şanse să ai ceva ghinion…

Asta a fost una. Expoziţia ta Faya Lobi de la Praz-Dellavallade a avut ca inspiraţie finalul tragic al celor 15 opozanţi a dictaturii din Surinam din 1982 deci lucrurile sunt ceva mai limpezi. Ce-mi spui însă de seria picturală Wan Destination Wanhoop de la SCAD Museum of Art? Căci are un posibil dublu înţeles, pe de-o parte e un slogan politic surinamez iar pe de altă parte poate trimite la sensul de ‘disperare’ din neerlandeză.

Wan Destination Wanhoop este o expresie jumătate surinameză, jumătate olandeză. Wanhoop este un cuvânt olandez, dar Wan Destination este o abreviere a unui slogan politic al lui Jopie Pengel, a cărui statuie uriaşă a fost sculptată de bunicul meu. Mă întorc cumva la istoria familiei mele în felul ăsta. Jopie Pengel a fost dintâiul prim-ministru de culoare din Surinam, asta încă în anii ’60, înainte ca Surinamul să-şi câştige independenţa. Pe atunci expansiunea capitalistă nu avea conotaţiile de-acum. În zilele noastre aproape considerăm capitalismul şi neo-liberalismul sinonime cu expansiunea colonială dar în anii aceia… sigur, nu am trăit atunci ca să pot spune care era atitudinea publicului dar în 1964 sloganul premierului era ‘Un popor, o naţiune, o destinaţie!’. În expresia asta, dacă te gândeşti, primele noţiuni sunt sinonime, dar “o destinaţie” îi dă o puternică conotaţie naţionalistă şi, în acelaşi timp, sugerează o accelerare a transformărilor capitaliste... în frenezia cărora s-a construit, de exemplu, un baraj enorm pentru o hidrocentrală ce urma să alimenteze cu energie o fabrică de aluminiu venită din SUA, Alcoa, iar în timpul construcţiei acestui baraj foarte multe localităţi unde trăiau comunităţi afro-indigene au fost inundate. Acum barajul ăsta e aproape inutil, este unul din cele mai puţin productive din lume, nu produce energie electrică mai deloc, şi uite-aşa ajungi să te gândeşti la rasismul din perioada colonială pentru că acele comunităţi afro-indigene erau formate din rebeli, descendenţi ai sclavilor fugiţi, asta era comunitatea din afara Surinamului colonial, din afara industriei plantaţiilor. Ei chiar încheiaseră un acord cu coloniştii olandezi de formare a unui stat separat, pentru că olandezii pur şi simplu nu îi puteau înfrânge pe afro-indigeni, atât de bine erau ei organizaţi încât ameninţau întreaga economie a Surinamului colonial.

Dar semnificaţia termenului Wanhoop?

Wanhoop înseamnă ‘lipsit de speranţă’, asta e traducerea literală, iar sloganul întreg duce cumva la ideea de a merge spre o destinaţie fără speranţă… Semnificaţia asta o simt legată foarte concret de tablourile care surprind construcţia barajului şi care arată satele afro-indigene inundate. Se leagă şi de filmuleţul de cinci minute pe care l-am făcut şi care descrie sarcastic sărbătorirea independenţei Surinamului cu o atitudine capitalistă, arogantă. Mi se pare că suntem cumva în punctul în care trebuie să ne întrebăm cât mai putem împinge industrializarea înainte să se dărâme planeta… probabil că aici realismul magic a fost la nivel minim, când vorbesc despre prăbuşirea unei mari părţi a istoriei moderne. Nu ştiu dacă ai văzut filmul dar pentru mine exprimă cumva colapsul şi expansiunea timpului, simultan, combinate cu o perspectivă politică.

Lipsă de speranţă, colaps, am ajuns într-o zonă sumbră. Atunci n-o să te întreb în încheiere ce îţi aduce zâmbetul pe buze dar care sunt fricile care te macină.

De ce mi-e cel mai frică… asta e o întrebare foarte grea. Mi-e frică de multe lucruri, dar cred că fricile mele evoluează, se schimbă. Am de exemplu frici mărunte, de zi cu zi, care vin din teama că nu voi fi înţeles. Pentru prima dată în viaţa mea locuiesc într-o ţară unde nu vorbesc limba oficială. Încerc să învăţ germana şi fac progrese dar chiar de curând mi-am dat seama că e prima oară când sunt în situaţia de a naviga printr-un loc anume cu handicapul ăsta. Cel mai des mi-e teamă că o să mă întâlnesc cu un străin şi n-o să ştiu dacă înţelege ce vreau să-i spun şi, la fel, n-o să-l înţeleg eu pe el, deşi sigur că aş putea improviza… asta e o frică a mea cotidiană, dacă vrei, o teamă minoră, nu e frica de moarte sau mai ştiu eu ce. Ştiu şi eu, pare destul de patetică teama asta, aşa că vreau să-ţi spun şi una mai adâncă, mai profundă… mi-e frică de şerpi, da.

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter