Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 12/06/2021
Muzică / Dialoguri fără note

Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă Share Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

Rezumat


Pe supertalentatul şi versatilul pianist Raul Kuşak îl vom reîntâlni şi asculta ca membru în BluesCore, power-trioul de blues pe care îl alcătuieşte împreună cu Hanno Höfer şi Liviu Pop, în cadrul turneului naţional pe care acesta îl susţine până pe 29 iunie şi care include Tusnad Gastro Blues Fest (18-20 iunie), apoi în iulie ca performer solo la Gărâna Jazz Festival, şi, mai mult, odată cu ridicarea restricțiilor, ca parte a distribuției spectacolelor teatrale pentru care nu doar a compus sau aranjat muzica ci şi performează live, precum Carousel-ul de la Bulandra ori Femeia, Eterna Poveste de la Teatrul Stela Popescu din Capitală… este deci un bun prilej pentru a răsfoi câteva file din povestea sa de viață care se construieşte în jurul ataşamentului născut încă din copilărie pentru instrumentele cu clape. Căci formidabila pasiune pentru pian a lui Raul Kuşak ar merita poate un Biopic, date fiind multiplele incursiuni şi căutări ale versatilului muzician pe parcursul anilor în diversele arii stilistice, de la folk şi pop, trecând prin rock, jazz şi clasică, spre blues şi muzica de teatru sau film. Despre rolurile jucate de Ştefan Bănică, Vlaicu Golcea, Dinu Olăraşu, Vama Veche, Paula Seling, Vali Răcilă, Direcţia 5, Andrei Şerban, Nicu Alifantis sau Ştefan Hruşcă în acest peren love story dintre Raul Kuşak şi muzică, am aflat mai multe amănunte chiar de la protagonistul acesteia. Şi totul a început cu… un film.

FB Raul Kusak

Foto credit: Facebook Raul Kuşak

Raul, ce-ţi mai aminteşti de primele tale contacte cu pianul? Mi-e greu să cred că era atât de popular în Zalău încât să aibă fiecare în casă un asemenea instrument.

Mama stătea, juca cărți şi povestea cu o babetă, care terminase studiile la Budapesta şi avea pian… şi în timp ce își beau cafelele, eu mă puneam și mă jucam la pian. Efectiv, mă jucam. Aveam 5 ani jumate, încercam şi eu clapele. Și aia s-a prins că o fac într-un fel special, i-am atras atenția, şi i-a zis maică-mii: ‚Dragă, ar trebui să vină la pian când mai crește.’. ‚Păi da’ de ce nu-i bine acum?’ ‚Nu dragă că-nebunesc, eu nu am răbdare cu d’ăștia mici, nu pot.’ ‚Haide dragă… un pic.’ Și bineînțeles că a mai durat apoi câteva luni, că eu am zis ‚Doamne ferește! Nu-mi trebuie pian, să nu-l văd!’. Dar după un an jumate, cred, pe la 7 ani, ne uitam cu mama la un film. „Anchors Aweigh” se cheamă filmul [comedia muzicală din 1945 cu Frank Sinatra şi Gene Kelly – n.r.] și acolo e un personaj principal care, bineînțeles, îşi joacă propriul rol, José Iturbi, un mare pianist… absolut fabulos. A doua zi i-am spus: ‚Pe mine mă duci la pian! În momentul ăsta gata, s-a terminat, vreau pian!’ A doua zi! Și maica mea a zis: ‚Băi, ăsta a înnnebunit! OK, du-te la pian.’ Și din momentul ăla m-am lipit de pian.

Şi nu te-ai mai desprins de el…

Sigur, am avut momente în care n-am avut chef, bineînțeles, ca orice copil normal. Că nu am fost deloc special. Am fost un copil obişnuit care, din când în când, mai sunam ușor la sonerie la profesoara de pian, pentru că știam că e mai surdă, doar cât să… cât să nu mint eu, să punctez că am sunat şi că ea nu mi-a deschis și eu atunci m-am întors acasă. Doar că după 15 minute mă mama trimitea înapoi că sătea foarte aproape de noi. ‚Ce naiba? Sunt acasă. N-a sunat!’ În fine, deci au fost şi d-astea când n-am vrut să studiez, că mă plictisisem, dar asta era foarte șmecheră… la finalul orei îmi dădea un premiu muzical, adică aveam 10 minute timp de un soi de improvizație, că se pricepea gagica la asta. Și aicea m-a agățat. Am făcut și lucrurile impuse pe care oricum trebuia să le parcurg, ca orice copil care face un instrument, dar, la final, aveam și premiul ăsta de joacă, și a fost extraordinar. Ea a speculat și a văzut că eu tot timpul caut ceva.

Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

Foto credit: Radu Birişteică

Trebuia să existe un punct ‚zero’ al apetitului tău pentru improvizație și ce mi-ai povestit explică și capacitatea ta remarcabilă de adaptare la diverse genuri şi proiecte… deci de la acest „premiu” a plecat totul.

Da, da, da! Deci aceste 10 minute la finalul fiecărei ore au fost cârligele… e o secvență foarte mișto în acel film, cu José Iturbi cântând „Rapsodia maghiară” [„Rapsodia Ungară Nr. 2” de Franz Liszt – n.r.] într-un amfiteatru, un teatru de vară mare, splendid, imens, cu 17 sau 18 copii de diferite vârste la pian, asta e secvența fabuloasă care mi-a rămas de fapt în minte, ăsta a fost momentul în care am zis: ‚De mâine vreau la pian!’. Mi s-a părut extraordinară secvența aia cu toată simfonia transcrisă la piane… cântate partiturile la diverse registre și diverse mâini de copii și de piane, foarte mișto. În fine…

Ai început deci prin a fi atras de pian prin intermediul muzicii culte. De ce love-story-ul tău cu instrumentul nu a continuat pe calea „clasică”?

Ca să faci pian clasic la modul cel mai serios îți trebuie o rigoare, o seriozitate, ori eu, cum să zic… din start deja începusem altfel cu jucatul. Muzica clasică nu se face cu jucatul, acolo e pe serios treaba şi ca să ajungi să poți face un soi de intenție de performanță, îți trebuie multe, multe, multe sacrificii, altele decât cele pe care, să zicem, eu le-am făcut total natural, inconștient. Eu deja gustasem alte lucruri. În paralel cu pianul am făcut și navomodelism, am fost campion național. Că mama a zis ‚Există și sportul, uite, gustă un pic de volei, un pic de judo… sau gustă şi din altfel de treburi creative’… că eu aveam mâinile bune, îmi plăcea să construiesc mașinuțe din alea de erau pe vremuri, din alea de montaj, cu plăci cu șuruburi, îmi plăceau. Casa Pionierilor a fost pentru mine a doua casă, abia așteptam să termin școala, aruncam ghiozdanul și fugeam repede… și am construit acolo ani de zile, am avut modele, am fost super talentat la d’astea, radiocomandă, îndemânare, viteză, veliere, concursuri, dar toate astea în paralel cu pianul. Că noi eram și cel mai dotat cerc de muzică din țară, Palatul Copiilor din Zalău avea super-scule, deci eram șmecheri. Noi, împreună cu Palatul Copiilor din București, făceam în taberele de la mare toate minunile la teatrul de vară. Delfinul, Lebăda 1, Lebăda 2, Cutezătorii erau tabere mișto, acolo am învățat să fumez, acolo am învățat să beau o bere, în Năvodari… Deci un al doilea personaj important din viața mea a fost profu’ de muzică care, după Revoluție, a ajuns directorul Casei Pionierilor, ulterior Palatul Copiilor din Zalău. El a fost un personaj-cheie pentru mine.

Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

Asta tot nu lămureşte cum te raportezi la muzica cultă şi de ce nu ai rămas la ea datorită pianului.

Ca să faci pian serios, pe bune, adică la modul la care mă întrebi tu, îți trebuie un context extrem de bine pus la punct, iar la noi la Zalău nu prea l-am avut. Mama n-a vrut să riște să mă ducă la Cluj din clasa a cincea, să mă dea la un liceu singur, la internat, și oarecum nici pe mine nu mă atrăgea atunci chiar atât de tare pianul încât să fac aceste sacrificii. Ea voia să mă facă medic stomatolog sau tehnician dentar, că asta cu muzica… ce meserie e asta, să fii profesor de muzică? Nici naiba nu se gândea că aş putea să fac și altceva cu muzica decât profesorat, mai ales pe vremea lui „Ceașcă”. Dar eu am prins după Revoluţie încă aia cu treapta a doua dintr-a zecea spre a unșpea și mi-am făcut o strategie după ce mama a zis să mă mut de la liceul teoretic – că nu-mi plăcea matematica și româna – la un altul care să aibă un soi de secție de chimie-biologie… şi am speculat asta și m-am dus la cel mai slab liceu. Cel mai slab dar cel mai potrivit pentru ce aveam să gândesc ca plan. Sub cartea de chimie sau biologie, aveam tratatul de teorie a muzicii al lui [Victor] Giuleanu, galben, mare, așa, are câteva sute de pagini, din care citeam. Doi ani am păcălit-o pe mama că eu mă pregătesc să fiu tehnician dentar şi la finalul clasei a 12-a i-am zis ‚Îmi pare rău, te-am păcălit, eu vreau să fac muzică.’. ‚Ești nebun? Nici nu știu dacă poți să intri la Conservator fără să fii făcut liceul de muzică.’. Ne-am interesat și asta nu era o problemă, trebuia doar sa dau examenul, doar că eu nu m-am simțit pregătit şi mi-am luat un an de pauză în care m-am pregătit cu o profesoară, fiindcă acolo sunt de dat niște probe serioase, nu… glumă. Noroc că aveam, hai să zic, un talent intuitiv, extrem de bine pus la punct. Dar culmea e că nu m-am simțit pregătit nici după anul ăla…

Amânarea asta sugerează că în doar câteva luni ceva s-a schimbat în aspiraţiile sau motivaţia ta de a deveni „conservatorist”. Ce mutaţie s-a produs şi de ce?

Vroiam să dau la Timișoara şi să cânt cu Quo Vadis. Joe Gaspar [emigrat în Canada în 2004, Gáspár Zsolt, co-fondatorul în 1991 a trupei Quo Vadis, este născut ca şi Raul Kuşak în Zalău şi s-a format la Casa Pionierilor – n.r.] care era basist și solist vocal, împreună cu [Borbély] Szilárd și cu Laci [Farkas László], mi-au zis: ‚Hai la Timișoara și facem formație!’. Imprimasem eu cu ei două-trei piese pentru primul lor album și-am hotărât să dau examenul la Timișoara. Și m-am dus acolo la niște cursuri de pregătire, așa, înainte de examen, și când am văzut cam ce nivel au ăia m-am speriat şi-am zis să mai stau un an că, dacă nu intru, pentru mine ar fi o decepție îngrozitoare şi nu aș mai încerca niciodată. M-am întors acasă și m-am pregătit, am mâncat pianul, am mâncat solfegiile, dictatul, dar, între timp… m-am îndrăgostit de una din Carei, din trioul Castelanele de pe vremuri, format de fiicele unui mare profesor de muzică de acolo. Și alea m-au păcălit să mă duc să mă pregătesc la Carei pentru Conservator dar să dăm la Oradea, că este acolo o secțiune de la Cluj. Și am dat până la urmă la pian la Cluj iar la pedagogie muzicală la Oradea. Și-am intrat la Oradea. Frumos, supermișto, au fost unii dintre cei mai frumoşi 5 ani din viața mea, în care am înțeles ce înseamnă o familie de 8-10 oameni, căci eram o gașcă foarte, foarte unită.

Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

Foto: KORG (Romania)

Dar cu învăţatul cum a mers?

Aveam acolo 20-30 de profesori dar pentru mine vreo 4 contau. Era marele compozitor Tudor Jarda [1922-2007] la care mă uitam și învățam, un domn extraordinar, rigid, cu umor, pe care îl mai luam de la gară că el venea de la Cluj sau mergeam eu la Cluj, depinde de ore… deci într-o săptămână eu făceam naveta așa: Zalău-Oradea-Cluj-Zalău. Din școala asta de 5 ani am învățat extrem de multe lucruri, mi-a fost perfectă, că n-a fost atât de rigidă ca o școală de clasică precum Bucureștiul sau Clujul, a fost mai pe lejer, am putut să mă strecor, adică sunt materii pe care n-aveam cum le învăț la nivelul la care trebuia şi luam acel 6 strict necesar ca să trec. De exemplu am urât estetica muzicală, am urât corul, am urât formele muzicale, chit că profesoara era mișto și la un moment dat am avut o poveste mică… de dragoste. Eu aveam 22 de ani, ea avea 29. Altfel, colegul meu Vlad s-a cuplat cu profesoara de teorie muzicală care avea 26 de ani, terminată cu 10, cu Magna cum laude la Cluj, şi încă sunt căsătoriți, au doi copii, deci să vezi… Da, a fost mișto că n-a fost foarte rigid, a fost lejer şi mi-am luat ce mi-a trebuit. Aici iar e o treabă, ca să știi să-ți iei. Au fost 5 ani în care am învățat să cresc cu gașcă, asta după ce am eu crescusem singur, deci n-am avut tată – nu mi-am cunoscut tatăl -, n-am avut surori, unchi, mătuși, cumnați, bunici, am fost doar două persoane, eu și mama. În rest profesori, prieteni și colegi de trupă. Deci e foarte greu să crezi că un copil singur la părinte poate să ajungă să se adapteze. M-au salvat aceste găști de la școală, de la Palatul Copiilor, de la Casa Pionierilor, am învățat să trăiesc cu oameni, să am frați de formație, să am colegi, să împărțim cârnatul și felia de pâine cu untură… și muzica.

Ce ţi s-a mai întâmplat muzical în paralel cu studiile în acei cinci ani?

Experimentam cu colegi de acolo, din Conservator, plus că în primul sau al doilea an de facultate încă mai aveam formația Forceps [componenţa în care trupa a înregistrat albumul Born with Forceps în 1996 era Călin Pop (voc.), Raul Kuşak (clape), Mihai Maja (ch.), Raul Chiş (bas) şi Marius Sălăjean (tobe) – n.r.]. Am ras festivalurile din țară prin [anii] 90 şi ceva, viața mea era trenul. Am mers pe la multe festivaluri, inclusiv la Top T la Buzău, după care s-a cam supt, că toți eram studenți undeva, ăla la ziaristică, ălălat la stomatologie, unul se apucase de poze de nunți, deci s-a dus, s-a fâsâit treaba… nici mie mie nu-mi mai plăcea, că dădusem cu nasul de partituri generale de orchestră din care eram foarte curios să văd ce pot să-mi extrag.

Mă refeream la fluctuaţiile pasiunii tale pentru intrument…

Am delimitat întotdeauna pianul de orice alt instrument. Nu o să uit niciodată când mama mi-a zis ‚Bă, tu du-te la cercul de muzică de la Palatul Copiilor’ și mă verifica la profesoara de pian dacă nu cumva instrumentele astea cu claviatură de plastic, de sintetizator, îmi strică mâna… și aia zicea ‚Nu văd nicio diferență, copilul e absolut OK’. Mă adaptam, înțelesesem că e chestie de mecanică, de lucru mecanic cu degetele, şi-n momentul ăla am făcut o diferență extrem de mare între pian și toate celelalte instrumente. Am descoperit muzica [Deep] Purple și bineînțeles că acolo am descoperit orga Hammond, la [Jon] Lord, ăla-i „tatăl” meu. Am fost fascinat de acel instrument și mi-am zis ‚Când o să mă fac mare și-o să am bani, o să-mi cumpăr și eu un Hammond’ și apoi, încet-încet, am descoperit Hammond-ul în alte contexte, de exemplu la muzica Country… se dădeau după Revoluție, de la 1 la 2 după masă, niște filmări din amfiteatre, din parcuri de vară, cu muzici Country și vedeam tot timpul orga Hammond acolo, și suna altfel decât la ăla de la Purple unde e cu overdrive, cu distors. După care l-am descoperit treptat pe Jimmy Smith [muzicianul de Jazz american devenit celebru pentru interpretările sale la orga Hammond B-3 – n.r.]… altă poveste. Am descoperit că orga Hammond are multe valențe și multe culori. Deci la mine sunt așa: pianul, orga și sintetizatoarele. Bine, la ‚pian’ mai intră și pianul electric Fender Rhodes, să zicem, în cadrul ‚orgii’ mai intră și clavinetul și alte lucruri din-astea… dar în esenţă există pianul, orga și sintetizatoarele, care sunt total diferite, absolut diferite.

Chiar dacă te pasionau, presupun că totuşi erai conștient ca student că există riscul unui contact limitat în cadrul Conservatorului cu această varietate de instrumente…

Pe orga Hammond am pus mâna prima oară, nici nu mai știu exact, acum vreo 13-14 ani. Aveam cred 30 de ani când am fost în Italia, undeva la Rimini, şi într-un mare festival de instrumente muzicale am pus mâna prima oară pe orga Hammond… aia pe care o visam. Dar eu, la Zalău, construiam deja… dintr-o orgă Vermona, că mai puneam pe ea încă o claviatură de Vermona pe ea și-mi făceam cu efecte rusești, cum puteam – mama lucra la poștă, la telecomunicații, şi ne dădea fișe, jack-uri, monturi, cabluri -, îmi făceam cumva un sunet de Purple. Încercam să imit, să obţin sunetul ăla cu ce aveam la îndemână. Până în 2000 mi-am luat informații și le-am pus în sertare, că asta fac eu cu capul meu, îmi pun în sertare tot felul de informații, că știam că mă așteaptă o poveste în care o să am nevoie de ele.

Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

Foto credit: Cristina Marin

Ai intrat în noul mileniu absolvent de Conservator. Un Raul Kuşak la vârsta de-atunci dar trăind în 2021 ar mai avea nevoie de acest tip de educație?

Obligatoriu! N-am dubii. Nu, nu, nu. Absolut! Autoeducare a fost și la noi atunci, să nu crezi că a venit cineva să mă învețe cum să trag de drawbar-urile de la orgă, eu făceam după ureche cumva, că nu știam, n-aveam cărți… tot autoeducație era. Sigur, acum este aparent mai simplu dar având atât de multă informație e mai greu să elimini şi să-ți extragi exact ce-ți trebuie. Este o diferență extrem de mare din punctul ăsta de vedere. Cumva, noi atunci plângeam că n-aveam informație și că mai furam o bandă cu Pink Floyd din biroul directorului, pe care nu ne-o dădea decât o dată pe săptămână că să n-o uzăm. Fugeam cu Kashtan-ul [magnetofonul] acasă și ascultam The Dark Side of the Moon pe bandă și ne plângeam că nu mai avem decât o bandă cu The Wall, și la Purple avem 3 albume și-atât. Și ce mai ascultăm? Niște casete. ‚Hai că am eu una cu Yngwie Malmsteen’… Woaa! Deci eram cumva tot autodidacți, dar și frustrați că n-avem informații. Acum la fel trebuie făcut, indubitabil, doar că acum este îngrozitor, fiindcă sunt atât de multe informații încât nu mai știi nici cine ești şi nici ce să-ți iei. E foarte greu să-ți găseşti un canal pe care să te duci, riscurile sunt mai mari acum, e mai mare pericolul acuma decât atunci. Aș prefera să n-ai informație atât de multă și cumva să o exploatezi pe aia mică pe care o ai, să te duci în profunzimea ei. Așa că răspunsul este ‚Da, procesul trebuie să fie acelaşi’, numai că acum îți trebuie mai mulți piloni, mai multe ajutoare, profesori sau instructori care să te canalizeze și să-ți explice.

Cum s-au conturat următorii pași după luarea diplomei?

Natural. Absolut firesc. Cei din fosta mea formație Forceps s-a dus pe fiecare pe drumul lui, iar cu colegii de facultate nu avusesem o formație şi doar ne distrasem în sălile de repetiție ori mergand prin diverse locuri, la Studentfest la Timişoara, la studiourile radio din Cluj la emisiunile în direct cu anul 4 de facultate al nostru, vai… deci trebuie să-ți povestesc una apropo de un recital în direct la Radio România Cluj. Aveam un prieten, un coleg care cânta la chitară extrem de mișto un soi de [Led] Zeppelin, cu ceva Paul McCartney, deci ceva britanic foarte frumos, şi un altul cu flautul, Laioş, prietenul meu cel mai bun din facultate – zălăoan de-al meu care acuma stă în Ungaria, face muzică și s-a căsătorit cu o tipă care face și ea muzică, deci e totul pe muzică -, iar eu cu un prieten extraordinar care era capul găștii, Sorin Ursei, am cântat la 4 mâini o piesă compusă de noi într-un moment de reală imaginație și creativitate când ne-am pus amândoi la pian, fără să știm ce cântăm, într-o seară de luni, acasă la o colegă care stătea singură şi avea pian acustic. El cu improvizația mai puţin, da-i dădeam eu la fileu şi-a ieșit o piesă absolut genială – ce John Cage sau din astea? – , o piesă absolut cu sens, pe care am zis că trebuie să o cântăm în direct. Dar a transpirat ăla tot, că una era s-o cântăm la Alina acasă şi alta la radio… şi am mai avut şi un coleg care ne dădea pagina la partitură dar noi n-aveam nici o partitură, că aia pusă era întoarsă la mișto. Nimic. Am regăsit cele două casete cu toată emisiunea imprimată acum câțiva ani, nu le-am ascultat… mi-e și frică.

Deci până la urmă ați cântat-o…

Cum să nu? A fost cea mai mișto zi! El a zis ‚Bă, e unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea la pian!’, el care cânta clasic, deci era pianist de clasic și profesor de pian serios, nu ce fac eu. Deci a fost absolut genial, m-am simțit pe de-o parte atât de liber și pe de altă parte am avut o frică imensă. Că așa e când vezi marea toată… zici: ‚Să vedem cum e!’. Da’ îmi plac sentimentele astea de aruncat în cap fără să ştiu adâncimea. Bun. Revenind la final, eu cochetam deja în ultimii ani de facultate cu Bucureștiul.

Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

Foto credit: Vladimir Gheorghiu

Bucureștiul? Zalău, Cluj, Oradea, Timişoara, Carei… din ce mi-ai spus până aici prezumţia firească era că te vei cantona în Ardeal sau Banat.

N-am vrut. Ora exactă este în București deci dacă vrei să faci muzică vii la București, e simplu, n-ai ce să cauți în alt oraș. În penultimul și ultimul an de facultate cântam deja cu Trans Express-ul [trupa înfiinţată de chitaristul şi cantautorul Rareş Totu, fost component sau colaborator al grupurilor Compact, Semnal M, Progresiv TM şi Rodion GA – n.r.] şi m-am dus cu Rareș la Cluj la concertul ‚In memoriam Merca’ [Iuliu Merca, fondatorul Semnal M, decedat în 1999 – n.r.]. Am cântat cu Rareș acolo, la Cluj, și-am venit apoi la București, şi pe tren m-am întâlnit – cântase şi AG Weinberger atunci cu formația lui de acompaniament, pe atunci nouă – cu Eddie Neumann [fondator în 1996 a Blazzaj-ului – n.r.], care facea parte din acea trupă. Eddie era un supermuzician cu care am cântasem la Timișoara la Studentfest, eu fiind acolo cu formația din Conservator. Am făcut atunci un soi de mic moment, el la saxofon, eu la pian, împreună cu „Râmă”, că așa îi spuneam noi lui Alex Man, care acum e profesor la Conservator, un extraodinar chitarist. Bun, deci mă întâlnesc cu Neumann pe trenul dinspre Cluj către București și îl felicit… pentru că formația de acompaniament nouă a lui Weinberger era de fapt Blazzaj, doar că fără „Vita” [Octavian Horvath], acum solistul vocal de la Implant pentru Refuz. Și zice: ‚Bă, nu vrei să vii să cânți la orgă la AG Weinberger? Că ne trebuie clăpar.’. N-aveau clăpar, erau doi suflători, el cu Petrică Ionuțescu, deci saxofon şi trompetă, [Vali] Potra era toboșarul, Florin Barbu, basist extraordinar care după aia a cântat la Proconsul şi la Cargo, și Horia Crișovan chitară, și asta era formația de acompaniament a lui AG Weinberger. Splendid suna, a fost prima oară când am auzit o formație românească sunând atât de bine, cu suflători pe Blues, frumos, era ca-n America. Cum să nu vreau să cânt cu ei? La Bucureşti eu aveam concert cu Rareș la Lăptărie [Lăptăria lui Enache] cu Trans Express și dup-aia am stat pe la unul pe la altul până când m-a sunat Eddie Neumann să-mi spună că mi-a rezolvat o audiție… că așa se face, așa e normal să se facă. ‚Vii la sală la noi, avem repetiție de la ora două, la liceul maghiar „Ady Endre”.’ Şi acolo ne-am văzut. Am cântat două-trei ore fără întrerupere, AG Weinberger a fost fericit şi a zis ‚Welcome to my band!’. Şi-am intrat în formația lui AG dar, între timp, am fost și în Blazzaj că ăstora le-a plăcut de mine, mie de ei, și ne-am lipit. Eram în penultimul an de facultate al meu. AG s-a dus în America, eu am rămas cu Blazzaj-ul, şi am mai cântat cred că juma de an, mai făcut niște emisiuni, niște filmări mișto – le făcea Mugurel Vrabete la ARCUB, acolo era o sală splendidă -, am fost la câteva festivaluri… am zis toate astea ca să înţelegi cum de ajunsesem să cochetez cu Bucureştiul încă din facultate.

Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

 Foto credit: Radu Birişteică

În regulă, dar acum aştept cu interes să văd cum s-au întâmplat lucrurile după ce ai fost pe cont propriu…

Între timp i-am făcut un album lui [Vasile] Șeicaru prin telefon. Îl cunoscusem la o sindrofie la Poiana Brașov și mi-a zis ‚Băi, ești un tip mișto, cânți bine dar să văd cum orchestrezi.’, ori eu nu orchestrasem decât în Zalău la niște fătuțe și, eventual, la niște gingle-uri de radio, pe-acolo… dar îmi plăcea. Și i-am făcut lui Șeicaru un album, Viaţa-i viaţă, banu-i ban. Cum să zic, mi-am făcut mâna cumva pe ceva simplu, curat, clar… experienţa a fost foarte mișto pentru mine. Între timp, eu mai făceam și workshop-uri la Roland România, era la Romexpo pe vremuri, dacă îți aduci aminte, o mare expoziție cu muzică, cu chestii, cu utilaje… acolo am mai cunoscut muzicieni foarte mulți, l-am cunoscut pe [Adi] Manolovici, l-am cunoscut pe Kiba Daci, l-am cunoscut pe [Adi] Tetrade… pe Călin Ilie de la Korg, cu care ulterior aveam să fac echipă. Că eu sunt Korg acum, de mult timp, dar am început cu Roland-ul şi prin șeful ungur de la Roland am ajuns la București.

Bun. Termin facultatea, sună telefonul. Adi Manolovici: ,Ai chef să vii la București să facem formație şi să cântăm, că am manager, Paul Nancă îl cheamă?’ ‚Păi… dă-mi detalii, eu trebuie să știu, să am ceva în mână, dă-mi o desfășurare să văd ce fac în trei luni, adică dă-mi un planning.’ Trebuia să știu pentru ce vin, nu? Și mă sună Nancă… era vorba despre Rafael, un tip din Tulcea cred, cu părul lung, care câștigase Mamaia atunci cu o piesă rock, căruia Nancă a zis să-i facem formație. I-am zis că eu sunt un copil sărac, nu am cum să plătesc trei chirii dintr-o dată, eu am un instrument şi niște bănuți cât să-mi plătesc drumul la dus, pe ăla mi-l pot plăti eu, dar eu nu am şi de chirie, deci trebuie să știu cât repetăm, care-i prima cântare și când pot să iau ceva bani. Atunci a zis că îmi plăteşte el trei luni de chirie… ori eu n-am fost obișnuit niciodată să-mi facă sau să-mi dea cineva ceva şi-atunci pentru mine asta înseamnă un stres mare, o obligație. Adică eu mă duceam dator deja pe un nisip total mișcător. Dar mi-am zis ‚OK, de ce nu?’ Terminasem şcoala în iunie, eram în septembrie, perfect, exact cum trebuie… și-am venit direct la București. A doua zi la ora 11 eram cu Adi Manolovici, un tip extrordinar, la repetiții, la Preoteasa [Casa de cultură a studenţilor „Grigore Preoteasa” – n.r.]. După o lună de repetat mi-am dat seama că ăla n-o să poată să cânte nimic cap-coadă, e un bullshit, un neserios, întârzie la repetiții, d’alea… şi l-am sunat pe Paul, eu panicat că n-o să pot să-i dau banii din concertele pe care el crede că o să le facem dar eu știam deja că n-o să fie. Și-a venit Nancă la repetiții, a înnebunit bineînțeles și a fost perfect de acord cu mine. Ce, cum… mai putem să lucrăm noi? El având în management artiști ca Paula Seling, Narcisa Suciu, Dinu Olărașu, i-am propus să orchestrez. ‚Super-tare, perfect, poftim caseta asta, e o piesă pe ea, prima de pe fața B, e un tip cu chitara, orchestrează-o Pop-Rock.’ M-am dus acasă, am făcut un duș și-am băgat piesa în priză. M-am apucat de ea seara pe la 10, dimineața la 5 era gata, am dormit câteva ore şi la ora 10 l-am sunat pe Nancă. ‚E gata piesa.’ ‚Care piesă?’ ‚Piesa pe care mi-ați dat-o ieri.’ ‚Ce piesă?’ ‚Aia pe care mi-ați dat-o s-o fac.’ ‚Cum adică e gata?’ ‚Păi‚ am terminat-o.’ ‚Ești nebun?’ I-am dat-o lui Bobiță de la Voltaj și n-a terminat-o în trei luni, n-a făcut nimic vorbea el cu sine. ‚Vin la birou să o ascultăm!’. Mă duc la birou, îi pun piesa şi Nancă pune mâna pe telefon: ‚Dane, hai pe la mine te rog frumos că e gata piesa.’… şi apare Dan Teodorescu de la Taxi, despre care aveam un mare respect și continui să am, bineînțeles, un supermuzician și un supertip. Deci el era pe bandă şi eu nu știam… nu m-am prins! Așa am început să orchestrez.

Te-ai eliberat în felul ăsta măcar de stresul acoperirii costurilor din viaţa ta de zi cu zi…

Luam 40 de dolari pe piesă și chiria era 120 pe lună. Mă şi gândeam bucuros: ‚Mamăăă, păi da’ eu din trei piese, adică din trei nopți, am rezolvat chiria!’ M-am simțit salvat. Nancă mi-a dat o pungă de casete și-am început să lucrez. Între timp, am întâlnit o formație la Hotel Hilton, să mergem în Dubai, la Burj Al Arab, la nu știu ce, vis din ăla… de restaurant, doar că Paula Seling deja voia să cânte cu mine, şi eu cu ea. Sorin Voinea nu mai vroia, avea job-uri cu Nicu Alifantis, și-am zis mă bag eu. Mai erau atunci şi „Monday Music”, le făceau basistul Liviu Mănescu cu Lapi [Răzvan Lupu], bateristul de la Vama Veche, jam session-uri de luni ţinute de fiecare dată în altă locație. Participam uneori la aceste session-uri şi acolo l-am cunoscut pe [Ştefan] Bănică. Aveam două piane și ne-am pus la pian, eu și Bănică pe scenă, adică nu l-am cunoscut ci am cântat… am interacționat. Mie mi-a plăcut extrem de tare. Numai Rock’n’Roll am cântat… deci am intrat în București direct în pâne.

Chiar voiam să te întreb cum ai ajuns în band-ul lui Ştefan Bănică.

El a venit la mine și mi-a cerut numărul de telefon pentru că îşi făcuse formație, inclusiv cu suflători, şi căuta pianist. Ne-am văzut noi doi la cârciumă, la „Șarpele Roșu”… atunci încă exista, cu lăutari, cu nu știu ce. Era undeva în aprilie și-și pregătea recitalul de la Cerbul de Aur din vară-toamnă şi îi trebuia pianist. Îți dai seama, cum să nu mă duc să cânt Rock and Roll cu Ștefan? Visul meu… eu cu Rock and Roll-ul am crescut, îmi trebuie. Și s-au legat. Pe de altă parte [Dinu] Olărașu voia să facem band. Olărașu mi se părea un Sting de România iar eu l-am adorat întotdeauna pe Sting și muzica lui și… lucram deja pe mai multe fronturi și înnebuneam, picam de oboseală. Şi-am renunțat mai întâi la crâșmă, că aveam în fiecare seară program la crâșmă, plus că mai cântam și la câte o nuntă pe la Hilton. Și prima dată am renunțat la crâșmă, că orice ai cânta acolo tot paharul, tot tacâmul se aude, și-ți face șeful de sală semn să cânți mai încet, că e cam tare, e deranjant… şi-am zis ‚La revedere!’. Dar în formația de crâșmă eu am învățat enorm de mult, era super-band, Kiba Daci, Alex Simu, câţiva care sunt acum în band-ul lui Brenciu. Între timp mi-am făcut mâna şi cu orchestrațiile și-am învățat să lucrez curat… mi-a bătut Hrușcă la ușă și mi-a zis că are vreo douăzeci de piese de orchestrat la vreo 120 de dolari bucata. I-am făcut lui Hrușcă album. Ne-am dus în munți noi doi, am stat undeva, şi i-am făcut albumul ăla, 20 de ani se cheamă [apărut în 2001 – n.r.]. A înnebunit Nancă, că n-o să mai vreau să fac doar pe 40 de dolari, dar, până la urmă, am selectat și mi-am zis că nu pot să mă duc mai departe și cu Bănică și cu Paula Seling și cu Nancă și cu toate celelalte…

Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

Foto credit: Radu Birişteică

De fapt, aşa cum s-au aşezat lucrurile, tu nu a trebuit prea multi să cauţi pentru că ai început să fii tu cel căutat…

Da. Pentru că am fost și sunt un tip serios, extrem de punctual… totul la timp, adică produs extrem de bun livrat la timp. Dar am şi avut acest foarte mare noroc că am întâlnit numai oameni mișto, deci totul a fost absolut natural… că altfel toată lumea de pe la noi îmi zicea: ‚Te duci la București între „Mitici”, te fac ăia, vezi că o să fie nasol!’. Eu le spuneam că sunt cel mai fericit om din lume dar ăștia nu înțelegeau când ajungeam pe-acasă, că mergeam des, odată la două-trei săptămâni, şi mai stăteam la masă inclusiv cu foștii mei elevi… că eu am fost și profesor acei doi ani în care m-am pregătit pentru Conservator, mă angajaseră pe post de corepetitor pe la Casa Pionierilor. Și aveam acolo o gașcă… creșteam niște copii – unul dintre ei este basist la Vama deja de vreo 10 ani – şi le povesteam cum e Bucureștiul, le duceam cadouri, perechi de bețe, corzi pentru chitară, pene, din astea, că era cam sărăcie la Zalău, şi stăteam la masă cu vreo opt oameni și le spuneam ce fac la București…

… şi cum era Bucureștiul lui Raul Kuşak?

Cum era Bucureștiul meu? E ca și cum aș veni de la New Orleans, cumva, aici la București, și v-aș povesti cum e la New Orleans. Sau la New York. Deci exact aia era şi senzația lor. Nu înțelegeau cum naiba mă bucur așa de București, că ei aveau senzația că Bucureștiul este ceva îngrozitor. Încă o dată zic, am avut noroc. Dar știi cum e cu norocul? Cumva… ți-l cam construiești.

Vorbeşte-mi însă de celelalte filtre pe care le-ai aplicat apoi gradual astfel încât să poţi materializa şi proiectele tale personale.

Am descoperit un principiu simplu. Sigur, mi-a plăcut să cânt cu Ștefan [Bănică] şi câștigam bine dar, pe măsură ce trecea timpul, Ștefan și-a schimbat cumva drumul muzical, abordarea stilistică, mai pe radio așa, şi mi-am dat seama că fac bani din ceva care nu mă reprezintă 100%, ceva care nu e al meu… dar că pot să investesc ca să mă duc la Green Hours să cânt, şi cu Vlaicu Golcea, [Sorin] Romanescu, cu Vlad Popescu și Marta Hristea, cu Electric Brother, să ne facem noi formaţie. Aşa s-a născut Aievea care, la ceva vreme după aceea, a devenit East Village. Vlaicu era căpetenia și creierul ei. Și a fost cumva, după Forceps, a doua senzație pe care am avut-o în raport cu o formație, adică îmi doream formația aia despre care știam eu că trebuie să existe, cu care să împarți totul. În imaginația și în viziunea mea o formație trebuie să fie extem de prietenoasă, o relație socială extrem de bună și perfectă muzical… e foarte greu în zilele astea dar am simțit asta cu Aievea. Deci a fost, cum să zic, wow! A fost o perioadă în care mi-am reamintit despre ce înseamnă să ai o formație. A fost foarte mișto. S-a spart că noi trebuia să cântăm fiindcă primisem nu știu ce premiu și-am zis că îmi bag picioarele în premiul ăla că eu sunt în turneu cu Ștefan. ‚Deci alegi să mergi cu Ștefan Bănică și cu Paula Seling?’ ‚Ce să fac? Mergeți şi cântați fără mine.’ S-au cam supărat pe mine și i-am înțeles perfect. Și s-a cam rupt filmul…

Pentru tine, ca muzician, nu contează premiile?

Depinde. Dacă-mi dă cineva mie personal un premiu nu mă interesează, sincer îți spun. Apreciez dar nu contează în sens profesional, nu valorează nimic pentru mine profesional. Nici nu știu dacă mă cunosc ăia care-mi dau premiul, dacă știu cine sunt și ce fac. Eu nu-s de premiu… premiu iau Bănică, Andra, de-ăștia. Eu cu premiile n-am treabă. Adică nu contează. Deloc.

Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

Vlaicu Golcea, Raul Kuşak, Sorin Romanescu şi Electric Brother – Vama Veche, 2005

Paranteză închisă. Mi se pare interesant că în anii următori şi tu şi Vlaicu Golcea, independent unul de altul, aţi păşit în spaţiul muzicii de teatru…

Mi se pare extrem de drăguţă potriveala, mai bine zis întâmplarea, că Vlaicu face muzică de teatru – bineînțeles, de mult timp – și că am ajuns şi eu să fac, dar după mai mulți ani. Vlaicu circulă și face muzici de teatru serioase, și multe, adică nu ca și mine așa, tatatam, tatatam. Dar, la un moment dat, și sar oarecum în prezent, adică sărim peste vreo 10 ani, am primit un telefon de la Tudor Chirilă. Eu, apropo, am fost cu Vama Veche pe ultima lor sută de metri, co-producător muzical la ultimul lor album, Fericire în rate [din 2006] şi mi-a plăcut foarte mult povestea mea cu ei. Dar nu s-a putut, că erau în momentul în care se destrămau și nu știau direcția muzicală. Lucram cu Tudor seara iar a doua zi dimineață veneau ceilalți şi ștergeau tot. ‚Nu te mai lua după Tudor, te rugăm, noi facem.’ Lucram cu ăștia în timpul zilei, seara venea Tudor. ‚Ești nebun? Ce-i cu asta? E muzică de anii ’80.’ Gusturi muzicale total diferite. Ăla cu pianul asculta Pink Floyd și Zeppelin, ăla cu toba asculta Dream Theater, ăla cu basul Toto, și nu ieșea nimic. Și-am zis: ‚Băieți, facem în felul următor: eu mă duc acasă și-mi bag picioarele în albumul vostru, şi abia când o să vă fie clară direcția muzicală îmi dați un semn.’ M-am cărat acasă și juma de an basta. A venit telefonul: ‚Gata, suntem OK, hai să terminăm naibii albumul ăla odată!’. Bun, l-am terminat şi am cântat vreun an jumate cu Vama, inclusiv la Sala Palatului. În fine, bineînțeles că am făcut tot ce puteam să nu se despartă ăștia dar era clar că nu mai e nicio sanșă, fiecare, Tudor şi restul, având piticii lui. Până la urmă la chitară a venit [Eugen] Caminschi în formație, și-am zis ne mai trebuie toboșar și basist, și-am dat casting. Bun. Și-a venit „Clopo”, Lucian Cioargă, ca și baterist, iar ca basist i-am propus unuia de la Cluj [Dan Opriş], fost elev de al meu, să vină și el la probe. I-am dat piesele, a stat la mine, i-am spus la ce să fie atent, absolut fără niciun favorizare – urăsc chestia asta -, a cântat de departe cel mai mișto, și așa am făcut Vama. Și am fost co-producător muzical împreună cu Tudor Chirilă la primul album Vama [2008], tras în Budapesta.

Dialoguri fără note | RAUL KUŞAK: Scene din filmul unei iubiri de-o viaţă

VAMA

De ce tocmai la Budapesta?

Pentru că am urât să stăm aici în București, să sune telefonul… ‚Mami, ai luat lapte pentru copil?’ La Budapesta, fără telefon, fără nimic… ‚La revedere!’. Și-am stat două luni acolo, cu on & off. Și-am făcut albumul într-un studio foarte mișto, cu niște oameni extraordinari, dar apoi am terminat cu Vama… am hotărât asta pentru că următorul album Vama avea din, punctul meu de vedere, o direcție muzicală absolut greșită în raport cu cine eram noi sau cu cine este Tudor, mai ales că el e frontliner. Și am considerat că nu se potrivește… așa am considerat atunci și consider în continuare. Deci nu mă reprezenta direcția muzicală pe care Tudor și colegii mei o propuneau iar la mine e simplu… dacă nu îmi place ce fac, basta! Şi mi-am băgat picioarele în formație, amiabil. Revenind la ce începusem să zic, primesc deci un telefon de la Tudor Chirilă, cu care am rămas în relații absolut perfecte de amiciție, de prietenie, pot să spun. Tudor: ‚Fii atent! Vrei să faci muzică de teatru?’… că de aici plecaserăm. ‚Ai chef, te bagi la o chestie cu un super-regizor? Cred că tu ești cel potrivit pentru asta.’, asta mi-a rămas mie în memorie, știi? Zic: ‚Perfect.’ ‚O să te sune asistenta lui și o să-ți spună despre ce e vorba.’ Și-mi dă telefon fata, care-mi explică ce trebuie să fac pentru întâlnirea cu acel regizor. Ajung acasă și-i spun lui nevastă-mea: ‚M-a sunat Tudor să-mi zică să fac muzică de teatru cu unu’ Andrei Şerban’…

…aici am pus punct dialogului fiindcă începea un alt capitol din perenul love-story dintre RAUL KUŞAK şi MUZICĂ, cea a incursiunilor sale în spaţiul teatral (pe care îl puteţi citi aici). A pune punct nu înseamnă însă „The End” ci „Va urma” întrucât povestea aventurilor amoroase din tinereţe ale lui Raul cu feluritele muzici îşi va găsi happy-end-ul abia în relaţia sa actuală cu o muzică cu totul specială, Blues-ul, despre care vom vorbi într-un alt ‚dialog fără note’, prin toamnă, după lansarea albumului BLUESCORE conţinând compoziţii originale semnate de Raul Kuşak împreună cu bunii săi prieteni şi colegi de formaţie Hanno Höfer şi Liviu Pop.

  • Interviu de Ioan Big.

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută