Uneori îmi vine să-mi iubesc orașul cum îi iubea Hans Christian Andersen pe cei pentru care scrisese povești. Simțind că se duce, scriitorul ar fi chemat un compozitor, pentru a discuta despre cum ar trebui să sune marșul său funebru. „În urma mea, veni-vor mulți copii, așa că fii cu băgare de seamă ca ritmul să ia aminte la pașii lor mici”, ar fi zis Andersen.
Și toate astea, de la un portmoneu. Pe care l-am pierdut. De trei ori.
Prima dată, la metrou, acum vreo zece ani. Noroc că m-am prins repede. Urmăriți-mă pe Facebook pentru mai multe rețete de găsire a propriului portofel, dar până atunci, luați vă rog aminte la ce am a vă spune: dacă sunteți căscați ca mine, dar nu chiar aiuriți de tot, refaceți iute traseul. Eu mi-am dat seama aproape imediat și, în pofida panicii, m-am dus la doamnele de la casă, să le întreb dacă nu auziseră de vreun portofel rătăcit. N-auziseră, dar m-au îndrumat la secția de Poliție de la metrou – nici nu știam că există una. Ei bine, acolo era portofelul, îl adusese un cetățean.
A doua oară a picat pe 15 aprilie 2018, în jurul orei 12.00. Să vedeți cum s-a întâmplat de știu atât de precis. Stăteam eu liniștit într-o sfântă zi de duminică și mă jucam cu cățelușele, iar soția mea a apărut în sufragerie cu un surâs suav și m-a întrebat: unde ți-e portofelul? Am înghețat subit și am bâiguit: în geantă, la locul lui… Firește, nu era acolo. Carmenuța, care era administrator pe pagina mea de like-uri, văzuse următorul mesaj: „Buna ziua, am gasit un portmoneu care contine cartea dv de identitate; va rog sa ma contactati 07…”. M-am întâlnit cu doamna Nicuța și cu soțul dumneaei, mi-au restituit portofelul ad integrum, cum ar veni, și nici n-au acceptat mica mea tentativă de a mă revanșa.
A trei oară a fost sâmbătă, 22 mai a.c. Mă tunsesem lângă Timpuri Noi și, în drum spre casă, m-am oprit la Piața Volantă de pe Unirii (vă recomand altădată, la rubrica de Food, porcăriile de mangaliță de la Băcănia Urbană). Vorbeam la telefon ca apucatul, în cealalată mână țineam sacoșa cu cartofi noi, ceapă verde, căpșune, mă rog, ce luasem și eu… și m-am prins acasă că nu mai aveam portofelul. M-am întors, am întrebat pe la tarabe, o tanti mi-a zis să vorbesc cu nenea de la pază, când m-a văzut, a râs cu gura până la urechi: ce treabă ați avut la Praga? Era clar, îmi văzuse buletinul. M-am luminat la față: un domn găsise portofelul, îl predase agentului, agentul s-a dus pe jos până la secția 11 și l-a lăsat acolo. A mai și venit cu mine, pe drum m-a ținut numai în pilde, ăștia cumsecade sunt și sfătoși.
Când i-am zis socrului meu toară tărășenia și că mai sunt și oameni cinstiți, m-a corectat: oamenii sunt cinstiți, doar că mai sunt și unii care nu sunt. Socrii au întotdeauna dreptate.
- Text de Horia Ghibuțiu.
