Taxidermia = împăierea animalelor moarte în scopul de a fi prezentate public. În ceea ce priveşte prezervarea oamenilor defuncţi, în funcţie de gradul de sofisticare a tehnicilor utilizate, termenii sunt ceva mai diverşi, de la mumificare la îmbălsămare, dar asta numai dacă pleci de la prezumţia că omul reprezintă o creaţie superioară a divinităţii sau a Mamei-Natură (depinde de convingerile personale) şi nu doar un animal ceva mai evoluat a cărui existenţă este fundamental determinată de impulsurile viscerale. Reprezintă omul o operă de artă a naturii ce ar merita, prin intermediul unor exemplare selectate, conservată şi expusă publicului în muzee? De ce Venus din Milo sau David al lui Michelangelo, burghezii din Calais ai lui Rodin sau femeia aşezată a lui Henry Moore trebuie să fie din marmură, bronz, lut sau alamă, de ce artistul n-ar folosi mai adecvat direct materialele naturale… organice, furnizate chiar de către modelul care îl inspiră?
Prin esenţa sa profund deranjantă, îndrăzneala de a aborda cinematografia de artă din perspectiva Body Horror a fost şi rămâne extrem de rară – doar David Cronenberg şi David Lynch pot fi menţionaţi ca precursori notorii -, mai ales în atmosfera rarefiată a noi ‘corectitudini politice’ post-2000, când experimentele relevante de acest gen pot fi numărate pe degetele de la o mană (trilogia lui Tom Six “The Human Centipede”, strălucitoarea speculaţie estetică a surorilor Soska “American Mary”, apoi “Excision” al lui Richard Bates Jr., “Antiviral”-ul lui Brandon Cronenberg (deh, fiul lui taică-său), precum şi patru-cinci segmente din antologia “The ABCs of Death”). Aş vrea să clarific în prealabil câteva aspecte menite a vă uşura decizia… dacă merită să încercaţi să vizionaţi propunerea vecinilor noştri pentru premiul Oscar în 2007: 1.) “Taxidermia” este un film de artă ce nu se adresează consumatorului uzual de Pop culture (includ aici şi filmele “de groază” create pe bandă rulantă pentru a genera încasări rapide în multiplexuri); 2.) Nu este lung (doar 90’) însă, incontestabil, va solicita intens atenţia spectatorului întrucât naşte în mintea şi în… subconştientul acestuia foarte multe întrebări pentru care nu există răspunsuri decât la nivel subiectiv; 3.) Deşi sau… mai ales pentru că este splendid pus în scenă (nu neapărat că asta ar avea relevanţă dar bugetul alocat s-a apropiat de cinci sute de milioane de forinţi) şi susţinut de muzica brazilianului Amon Tobin, nu trebuie omis că aparţine nişei cinematografiei extreme (cred că Takashi “Ichi the Killer” Miike l-ar simpatiza fără rezerve pe Pálfi) care îl face înfiorător de greu de consumat în lipsa unui “antrenament” prealabil în acest spaţiu cultural.
Modul şocant în care este tratat ansamblul narativ poate umbri, la o parcurgere superficială, ceea ce reprezintă “Taxidermia” în fond: o metaforă în trei acte/parabole a istoriei Ungariei începând cu WWII, un omnibus inedit în care, prin intermediul episoadelor/experienţelor din viaţa unor bărbaţi uniţi indisolubil prin fondul genetic, relatate într-un mod minimalist, fără emfază şi cu o ambiguitate căutată, suntem expuşi ororilor generate de evoluţia alienantă a individului în societatea est-europeană a secolului XX. Să facem o scurtă trecere în revistă înainte de a adăuga alte comentarii (poate, de prisos). Actul 1. Al Doilea Război Mondial (localizare spaţio-temporală nedefinită… să zicem anii ‘40). Soldatul Vendel Morosgoványi, ordonanţă a unui locotenent ce are şansa să privească războiul de acasă (o locuinţă complet izolată în pust(ă)ietate), alături de nevasta casnică şi de fiicele sale necioplite, nu este altceva decât un tânăr neprihănit, abia ieşit din adolescenţă, căruia natura îi tot dă, firesc, imbolduri de natură sexuală. Comportamentul său social este impecabil: ‘profesional’ vorbind, poate fi caracterizat de Öreg Balatony Kálmán, superiorul satisit, drept un ins ascultător, ce îndeplineşte fără crâcnire ordinele (taie lemnele exact la dimensiunile cerute, îngraşă porcul în mod conştiincios, se asigură că apa din cada de lemn are temperatura corectă pentru îmbăierea fetelor), nu se plânge că doarme într-un şopron îngheţat (am omis să menţionez că povestea se întâmplă în timpul unei ierni crunte), plasat între coteţul porcului şi budele din fundul curţii şi… nu face mare pagubă la casa omului.
Natura animalică a lui Vendel îşi cere însă drepturile iar acesta, din lipsa de oportunităţi de satisfacere sexuală, se rezumă timid la fi, în plan raţional, un “Peeping Tom” onanist, şi, în cel al fanteziei, “Fetiţa cu chibrituri” al lui H.C. Andersen (rugăminte adresată celor care vor vedea filmul: recitiţi după aceea povestea lui Andersen… parabola va deveni mai mult decât evidentă… “vrei ca pentru tine să presar cerul cu stele?”). Descătuşarea se consumă pe frontiera dintre realitate şi imaginar (izul zoo/necrofiliac nu poate fi ignorat) prin actul sexual violent consumat în cada de lemn în care sunt depozitate şuncile porcului tăiat de sărbători, între tânărul obsedat de “căldură” şi “scroafa” de nevastă a ofiţerului, în urma căruia primul primeşte un glonte în ţeastă iar cea de-a doua dă naştere unui băieţel exagerat de dolofan al cărui cordon ombilical este tăiat cu un cleşte de cuie.
Actul 2 (anii ’60-’70, cei ai Războiului Rece şi izolaţionismului). Atmosfera de comedie neagră dusă la absurd dincolo de Ionesco şi Kafka se accentuează. Bastardul adoptat odinioară de locotenent, supraponderalul Balatony Kálmán, a devenit o mare speranţă a sportului. Cum… care sport? Mâncatul sportiv! Principiul de bază? “Să ai un volum mai mare decât propria măsură.”. Mănânci, vomiţi, iar mănânci, iar dai afară… cât mai repede, contra cronometru. Simplu, tot înainte spre performanţa absolută! În ciuda unui accident petrecut în timpul Spartachiadei armatelor prietene (la care asistă ca invitate speciale medaliata cu aur la categoria “Ouă tari” şi câştigătoarea la proba de “Cârnăciori cu fasole” de la Întâlnirea Mondială a Tineretului Comunist) care îl scoate în afara lotului, nutrind încă speranţa că mâncatul va deveni în viitor sport olimpic, Kálmán continuă să se antreneze benefiicind de susţinerea nevestei sale Gizi (deja vedetă consacrată a îndopatului comunist), alături de care, pentru a face pe plac tovarăşilor ruşi, înfulecă dintr-o tavă de tablă în formă de stea sovietică 45 de kilograme de caviar… roşu (la un chef de celebrare a două decenii de la înăbuşirea Revoluţiei din 1956). La maternitate, deschide ochii firavul băieţel a cuplului ce pare a avea de la început retincenţe în a suge proteine de la sânul dădacei.
Actul 3. Timpul prezent. Balatony Lajoska, un blond filiform, timid şi asocial, îşi împarte timpul între profesia de taxidermist şi îngrijirea tatălui, Kálmán, ajuns un monstru grotesc (monument închinat consumerismului ce aduce cu Jabba the Hutt), imobil din cauza obezităţii, obsedat de a-şi antrena pisicile în a îngurgita cantităţi industriale de unt. Părăsit de Gizi (ajunsă antrenoare a lotului american de mâncat la Olimpiada de la Los Angeles… constatarea “românii cu siguranţă au fost acolo” aminteşte că Ungaria s-a numărat printre naţiunile care au boicotat acea ediţie), măcinat de frustrări, îşi terorizează progenitura dincolo de limita suportabilului. Evadate accidental din celulă, felinele uriaşe, înebunite de perspectiva de a consuma carne, îl atacă iar, într-una din seri, Lajoska îl descoperă eviscerat, cu animalele molfăindu-i organele interne. Fără vreun chef de a-şi continua viaţa lipsită de sens, tânărul împăiază atât pisicile cât şi pe taică-său, după care sfârşeşte prin a se automutila şi a deveni la rândul lui o statuie împăiată într-o galerie de muzeu (pentru localizare, în cadru apare faţada de bazalt a MUMOK din Viena).
Premiat pentru regie la TIFF în 2006, “Taxidermia” este un exerciţiu impresionant de estetică a urâtului în care György Pálfi dovedeşte abilitatea rară de a jongla simultan în mod inspirat şi original cu un număr substanţial de ingrediente a Horror-ului: singurătate, alienare, visceralitate, lăcomie, perversitate, cruzime, revulsie.
