PERFORMING ARTS | SIMONA DABIJA: „Mișcarea vine ca un infinit... din corp”

În vara asta o puteți vedea online pe Simona Dabija în cadrul ambițiosului proiect Danstopic, creat de coregrafa Alexandra Bălășoiu (Indie Box), unde susține performativ practicile de dans contemporan analizate în dialogurile din seria Danstopic Vlog. Sau poate v-aţi numărat deja printre cei înscriși la atelierele creative de actorie și dans pe care SIMONA DABIJA le-a susținut la Sibiu până pe 7 iulie și care se vor încheia cu un performance coordonat de Bobi Pricop, ce va fi prezentat în august în FITS. Parte a colectivului AREAL-spaţiu pentru dezvoltare coregrafică, interpretă în proiecte și producții Tangaj Dance, Linotip-Centru Coregrafic Independent, Teatrelli, CNDB, Delazero şi Odeon, printre care memorabilele Daughters, Kafka. 5 vise, Birdville sau Urban GIF Show, „pusă în scenă” de-a lungul timpului de reputați coregrafi și regizori precum Simona Deaconescu, Dragoș Galgoțiu, Florin Fieroiu sau Ioana Marchidan, coregrafă și autoare de film de dans, Simona Dabija reprezintă o personalitate fascinantă a scenei performative românești printr-o expresivitate cu totul aparte și prin absoluta naturalețe pe care o degajă, indiferent de limbajul la care apelează în comunicare, corporal, gestual sau verbal.

 

De fapt_, premiatul tău spectacol din 2018, pleacă de la ideea că ‚de fapt’ lăsăm urme pe unde trecem. Ce urme lasă dansul, fiindcă emoția pe care o transmite este efemeră? Cu ce rămâi tu după un performance?

Sunt ok cu mine după un spectacol, în primul rând, când înțeleg foarte bine ce fac în acel spectacol... când știu foarte bine ce fac. Doi, să știu că are sens ce fac. Trei, să știu că omul din față poate empatiza sau relaționa măcar într-o proporție minimă cu ce i se poate întâmpla lui în viață sau i s-a întâmplat deja. Apoi... faptul că vezi printr-o exprimare corporală niște lucruri care nu se exprimă în mod normal corporal te fascinează și în sensul ăsta lași urme, căci, până la urmă, noi arătăm prin corp niște teme, niște idei, niște lucruri care poate ne obsedează pe fiecare în parte, și le exprimăm corporal. Eu sunt convinsă că spectatorii au o apropiere mai aparte față de dans pentru că implică corpul pe care și ei îl au, și există un soi de empatie... m-am referit la urme în sensul ăsta. Că e fascinant ce poate face corpul uman ca să exprime o idee pe care o înțelegi mai bine uneori dintr-un limbaj non-verbal decât dacă ți-aș explica-o prin cuvinte la o cafea.

Dar când știi dacă publicul a înțeles sau nu ce ai vrut tu să îi transmiți?

Uneori se simte din feedback-ul în timpul spectacolului, un feedback invizibil, când simți un exchange de energie... dar nu neapărat. Poți să nu știi dacă a înțeles sau nu dar în schimb tu știi că ți-ai făcut bine treaba, adică tu simți când ți-ai făcut bine treaba. Nu poți să ai neapărat o statistică: ”OK, 10 oameni au înțeles, 20 au plecat derutați”. Poate nu știi această statistică dar simți și tu că e bine când simt și ei că e bine. Nu știu, e o chestie comună, se întâlnesc la mijloc cele două. Eu așa simt. Ca performer simți când e plictisit, simți când e foarte atent, simți când e implicat, simți când e emoționat, că te uiți la spectatori uneori și poate îi vezi că se gândesc la ale lor și se emoționează.... adică uneori canalul de comunicare între noi și public e foarte direct și transparent.

Urban GIF Show (regie şi coregrafie: Florin Fieroiu) Foto: Andrei Gîndac

Cu alte cuvinte, pe noi, spectatorii, dansul privit ca artă în general trebuie să ne facă mai mult să simțim decât să înțelegem?

Ambele trebuie, ambele. Dar uneori trebuie să ai un impact, indiferent ce natură are. Poate să fie un impact fizic, corporal, adică să îl impactezi pe spectator să spună ”Uau, ce corpuri minunate! Cum se mișcă!” sau poți să îl impactezi emoțional, ”Uau, ce idee mi-ai transmis!”  sau „cum mi-ai transmis-o!”. Poate nu te-ai mișcat ca la o performanță imensă dar emoția pe care mi-ai transmis-o este foarte puternică, ești foarte prezent în corpul tău. Mai poate fi un impact ‚dramaturgic’, în care ai satisfacția ca spectator că înțelegi: ”Aah, ce mișto ai livrat ideea de final, am înțeles-o, am prins povestea”. Un impact de un fel sau altul trebuie să existe. Pentru mine, ideal ar fi să existe toate dar e foarte greu să le îmbini pe toate, clar. 

Dar tu, ca dansator și coregraf, în viața ta de zi cu zi, când încetezi să dansezi și te mulțumești doar să te miști?

Fix între perioadele de repetiții... să zicem. Cât am perioade de repetiții dansez și între ele, într-un fel sau altul, mintea îmi obosește un pic, corpul îmi obosește un pic, în sensul de a mă concentra și a observa lucruri sau detalii... în restul zilei respective corpul meu doar vrea să fie dezlânat, liber, să nu se mai gândească la nimic.

Stabat Mater (coregrafie: Ioana Marchidan) Foto: Alina Uşurelu

Corpul, poate... dar mintea? Există momente în care se oprește complet din a fi atentă la ce te înconjoară?

Mintea cumva merge, merge încontinuu pe ideea asta de mișcare. Pur și simplu îți atrag atenția lucruri chiar dacă, poate, corpul nu e pus în situație. Uite, te plimbi așa, prin parc, cum facem noi acum, și observi mai multe sunete care fac laolaltă un soi de ritm și începi să pocnești din degete, ceva se activează în corp, rațional și după aceea și fizic. Sau urci niște trepte mai speciale și cumva le simți un pic altfel față de un om normal, adică le dai mai multă importanță. Asta câteodată, nu tot timpul... dar sunt anumite medii sau arhitecturi care îți atrag atenția și le observi poate un pic mai mult decât un om care nu e neapărat obișnuit să dea atenție acestor lucruri legate de mișcare. Mi se întâmplă asta... uneori chiar închid ochii și îmi închipui pentru câteva secunde cum corpul meu merge sau mai pun mâinile la urechi pentru scurt timp și aud sunetul altfel, cum pășesc sau cum se mișcă hainele pe mine. Tot felul de ciudățenii. 

Trailer Counterbody (Tangaj Dance Collective)

 

Dar din toate observațiile pe care le faci vrând-nevrând, nu neapărat conștient, cum trebuie să îți ‚vorbească’ una sau alta dintre ele astfel încât tu să simți nevoia să o înglobezi reinterpretată într-o coregrafie și să o transmiți mai departe publicului?

Nu știu. Pentru mine este foarte important să existe contextul, adică pot fi inspirată de tot felul de lucruri dar nu le pot pune în aplicare sau nu îmi vine să le pun în aplicare dacă nu simt că am un context în care să mă exprim, în care să livrez produsul respectiv. Poate mă inspiră 50 de oameni care merg pe bicicletă și poate aș vrea să fac un film de dans din chestia asta, să zicem, dar dacă nu există un context, un frame în care să pot face un film de dans și să-l livrez publicului, cumva inspirația rămâne undeva în spatele minții și se activează doar când sunt pusă în situație. Adică lucrurile astea îmi ‚vorbesc’ doar când mă pun eu singură în situație. Sigur, dacă vreau să fac un nou spectacol încep să mă gândesc la ce am observat în ultimul timp, ce mi-a atras atenția, că poate m-am dus la un casting și, cine știe, cumva folosesc ceva ce m-a inspirat în acel casting dar într-un context, sau dansez la cineva într-un spectacol si, la fel, vin cu informația mea corporală sau cu o idee, cu un aport de mișcare, tot prin ceva ce m-a inspirat, poate se leagă cu spectacolul omului. Deci inspirația îți vorbește uneori dar dacă nu o poți pune în aplicare și nu ai spațiul ca să livrezi rămâne ascunsă undeva acolo. Singur poți să faci o vreme, stai o săptămână în casă și scrii poezii sau faci scenarii coregrafice sau faci experimente, dar cât poți să faci chestia asta? Ai nevoie de context.

E pandemie, stai în casă și asculți Ceaikovski. Visezi o altfel de mișcare pentru lebedele lui...

Asculți dar, după aceea, cum îl folosești pe Ceaikovski? Visul, sigur, e OK, dar rămâne doar visul tău... cum îl transmiți omului? Îți trebuie contextul.

Performance INT./EXT. (Teatrelli & Galateca, 2021) Foto: Alberto Grosescu

Vorbește-mi de lupta pentru a-ți crea contextul. A fost tema pe care ai abordat-o în recentul performance colectiv INT./EXT., produs de Teatrelli, pe care l-ati prezentat ca work in progress în vitrinele Galateca în luna mai. Cum ai traversat această perioadă și ai rămas funcțională, în sensul că pasiunea și drive-ul ți-au rămas neerodate?

M-am apucat să fac un film de dans. Nu aveam buget... hai să întreb în stânga și în dreapta cine are chef. Mulți aveau pentru că în momentul ăla nimeni nu făcea nimic și toți au fost: „Da, hai să facem!”. Filmul s-a realizat ca un experiment în condițiile date, însă știam pentru ce îl fac, știam că există un festival [Bucharest International Dance Film Festival, care se va desfăşura anul acesta între 1 şi 5 septembrie – n.r.], știam că îl voi prezenta într-un context și cumva, pentru că exista un fel de miză, îți vine să-l faci. Pentru mine asta cu online-ul nu prea a funcționat, workshop-uri sau mai știu eu ce... am ținut un workshop online dar a fost într-un context de turneu. Cumva lucrurile care erau plănuite live și-au găsit o formă sau alta, știi? Și de asta am rămas activă, pentru că nu s-au anulat. Am avut de făcut un workshop, OK. Trebuia să îl fac în Cluj, nu l-am făcut în Cluj pentru că nu se putea, hai să-l fac online, bine! Dar hai să-l gândim un pic dacă îl facem online... cum îl facem online? Cum faci un workshop de dans online? Este ceva înfricoșător! Sau vrei să faci un experiment pe film... pentru că nu ai nevoie de o scenă, de public, știi? Ai nevoie de un spațiu, e adevărat, dar poate fi ceva mai intim și poți să te desfășori dacă ai aparatura și, până la urmă, dacă ai și contextul... cum ziceam.

Ce emoții poate transmite un film de dans? Dansul este o artă performativă şi dacă interpui un ecran între performer şi public e probabil ca spectatorul să nu mai rezoneze la fel de puternic.

Sunt la început, nu sunt foarte experimentată în domeniu, dar cred că atunci când faci un film de dans îl gândești altfel decât un dans de scenă. Una este când faci un dans pentru public live, performativ adică, îl gândești într-un fel, iar dacă îl faci pentru cameră îl gândești în alt fel și reușești să scoți din el niște emoții pe care pe scenă nu le-ai scoate și viceversa. Filmul are niște atuuri, niște apropieri, niște intimități pe care uneori pe scenă poate nu le vezi, că nu îți permiți să vii atât de aproape de corpul uman. Deci, cumva trebuie gândită și mișcarea camerei iar coregrafia nu e ca într-un spectacol de dans filmat... că atunci, da, ar fi plictisitor. Eu mă plictisesc să mă uit la spectacole de dans filmate, chiar nu mai pot. Sunt așa... „Of, Doamne, de ce nu l-aș vedea live?” Dar când faci, efectiv, un film de dans [scurtmetrajul OPIA, coregrafiat şi regizat de Simona Dabija, a fost premiat cu Dance Cinema Award în cadrul Frostbite International Indie Fest – n.r.], gândești mișcarea complet altfel și e fain, e captivant să vezi dans într-un film care e conceput ca un film de dans.

OPIA (film de dans, regie şi coregrafie: Simona Dabija)

Dar în momentul în care dansezi având camera prinsă în algoritmul creativ, dansul nu își pierde din autenticitate ? Că, până la urmă, tu pui camera pe ce vrei tu să văd și nu mai am libertatea ca spectator să-mi aleg detaliul pe care vreau să îl urmăresc...  

De acord! Poți să alegi ce vrei tu să filmezi sau ce crezi tu că pică bine, ce alegi tu să transmiți privitorului dar, pe de altă parte, camera este neiertătoare, îți vede toate mini-expresiile, mini-ezitările, pe care nu le vezi cu ochiul liber pe scenă. Dacă unul a clipit sau s-a uitat un pic altfel, pe scenă poate nu observi că vezi ansamblul, te uiți la alte lucruri, dar dacă vine omul cu camera și îți filmează chiar fața și tu ai impresia că ai o față normală dar tu de fapt miști, ce știu eu, poate mușchii gurii, imediat îți dai seama: „Băi, e încordat, e tensionat, e inconfortabil omul. Ce se întâmplă?”. Camera captează imediat aceste mici lucruri. Deci eu nu cred că își pierde din autenticitate dansul pentru că alegi să transmiți ce vrei tu tocmai fiindcă aceste lucruri sunt amplificate și capătă o frumusețe mult mai mare decât atunci când le vezi live. Dar clar trebuie gândite și filmate ca atare, știi? Adică poate să iasă sau poate să nu iasă. Poate fi un eșec sau poate fi ceva foarte fain pe care live nu ai cum să-l vezi.

Trailer film Sonder (regie şi coregrafie: Simona Deaconescu)

Tocmai mi-ai sugerat o întrebare dar care nu mă gândisem... care e rolul feței în dansul contemporan? În mod normal, dansul e mișcare, corp, iar fața pare secundară într-un performance, cel puţin pentru un spectator neantrenat. 

Stai un pic să mă gândesc... mă gândesc că poate natura spectacolului este de așa fel încât fața e anulată, nu neapărat că nu există. Faptul că interpretezi sau gândeşti neutru un anume lucru nu înseamnă neapărat că ești gol, că nu gândești deloc. Că și neutralitatea asta e într-un fel sau altul... poți să ai o privire în gol dar tu să știi că te gândești la ceva şi nu faci decât să livrezi neutru o informație pentru că așa ți s-a cerut. Sau poți să o interpretezi. Depinde de ce vrea coregraful. Acum, da, sunt spectacole și spectacole, însă mie mi se pare că fața vine și încălzește mult dansul. Dacă e alegerea coregrafului să fie fața neutră, la fel de bine poate funcționa însă în raport cu corpul și cu mișcarea lui, că poate corpul e atât de expresiv în contextul acela încât dacă ai mai pune și față s-ar anula una pe cealaltă. Uneori poate corpul e ceva mai grafic, mai liniar, mai așezat, nu știu, mai neutru, şi atunci fața clar trebuie să vină un pic și să complementeze chestia asta, știi? Tu nu explici dansatorului ce față să pună, nu îi spui „Aici trebuie să pui o față tristă.”, dar îi spui gândul pe care trebuie să îl aibă în mișcarea respectivă și dacă este profesionist i se citește pe față... gândul vine și îi învăluie și fața într-un sentiment.

Și dacă nu crede destul în gând, dacă fața nu îi exprimă gândul suficient de convingător, ce faci?

De multe ori este încurajat să se ducă mai mult... mai mult. Pentru că noi suntem timizi deseori și ne oprim anumite instincte. Din frica de a nu cădea poate într-o chestie patetică ne anulăm mult din interpretare dar tu poți să vii și să spui „Nu-ți fie teamă! Du-te mai mult pentru că nu ajunge la mine, e prea puțin ce livrezi acum.”, și după aia, dacă e prea mult, mai tai. Trebuie să îl ghidezi fiindcă omul care dansează îți face acel gând, îți gândește ce-i propui tu dar poate nu ajunge la public în doza în care tu îți imaginezi... căci tu vrei mai mult, vrei mai puțin, vrei mai neutru, vrei mai direct, mai activ, mai ce știu eu, sunt fel și fel de spectacole. Eu, de regulă, sunt neutră, dar când contextul e altul mă joc foarte mult cu fața.

 

Performance INT./EXT. Foto: Alex Tudose

În cazul INT./EXT., manifestul colectiv despre condiția artistului în pandemie, alături de Eduard Gabia, Kinga Ötvös, István Téglás, Bobi Pricop şi Mihai Păcurar, te-ai jucat însă mai puţin cu faţa şi te-ai exprimat prin cuvinte în vitrina Galateca. Cum ai conceput mesajele pe care le-ai transmis publicului din stradă?

Mi-a luat ceva să îmi antrenez scrisul invers. Teona Galgoțiu ne-a ajutat să scriem cuvintele și ne-a întrebat pe fiecare în parte dintre cei patru care au fost în instalație care au fost obstacolele sau problemele noastre în pandemie și fiecare avea o perceptie diferită. Eu am zis de faptul că m-a afectat să dansez online, să fac un sincron online, și cumva m-am legat de lucrul ăsta, că asta m-a deranjat sau n-am crezut în emoția online. Și atunci cuvintele erau legate de asta... și, da, acolo nu simțeam că trebuie să vin cu o interpretare facială pentru că aveai la ce să te raportezi, aveai multe informații, imaginea, cuvântul, mișcarea corpului, plus că era și vitrina care ne intermedia. Chiar simțeam la un moment dat că parcă s-a înțepenit fața mea - eram poate prea concentrată la cuvinte sau la ce făceam acolo -, după care am spus: „Hai să mă relaxez un pic și să implic și fața”. Nu știu cât, neapărat, a ajutat sau a transmis mai mult dar mi-a plăcut să o dezmorțesc un pic și s-o implic si pe ea. Dar în unele contexte nu e nevoie, pur și simplu, că e mai instalaționist, e mai muzeal, e mai sculptural, nu îți vine să implici expresiile faciale.

Trailer Birdville (POINT & Tangaj Collective)

 

Fiindcă raportarea la context revine constant în discuţie, să ne referim la unul specific, orașul, ca parte din contextul tău cotidian. Două spectacole memorabile în care performezi, Birdville al Simonei Deaconescu și Urban GIF Show-ul lui Florin Fieroiu, ne vorbesc despre omul urban. Cum ai perceput tu viziunea diferită a celor două orașe?

Bună întrebare! Stai să mă gândesc puțin. În Birdville, unde eu am înlocuit o fată, deci nu am fost de la începutul procesului, e mai mult - așa cum simt eu - genul ăla de informație care vine peste tine și care, uneori, nu are nicio legătură cu nimic, ca atunci când dai pe Google o căutare la ceva și toate informațiile care îți apar în continuarea acestei propoziții scrise de tine sunt atât de multe și infinite. Cumva spectacolul a preluat ideea asta de bombardament de informații la care te expui, care vin unele peste altele dar nu sunt repetitive neapărat, pe când în Urban GIF este o chestie legată tocmai de caracterul ăsta de rutină a vieţii, repetitiv, de focus doar pe un anumit frame... du-te vino, du-te vino. Adică, eu în Urban GIF, simt că sunt într-un loop continuu, pe mici secvențe care se dau înainte–înapoi și se tot repetă dar nu neapărat cu aceleași emoții. Le poți repeta dar sunt diferite. Ca mișcare e la fel dar tu o poți dezvolta și o poți lua de la zero în diverse moduri... dar se vede că e aceeași mișcare. Pe când Birdville era mai mult o autoironie despre cum percep oamenii în ziua de astăzi informația, cum caută, cum găsesc răspunsuri și e foarte faină propunerea asta în care chiar sunt niște texte luate din căutările oamenilor de pe Internet, care sunt endless, nu se repetă niciuna, fiindcă toți au curiozități multiple și infinite.

Trailer Urban GIF Show (Teatrelli)

  

Coregrafa Simona Deaconescu te-a definit într-un mod foarte interesant: ”Simona Dabija este dansatoarea alături de care lucrez de foarte mult timp și tot timpul îi spun că este de o imperfecțiune perfectă. Tradu-mi, te rog.

Spune că nu am la bază un pattern, un șablon. Eu, corporal, am multe defecte fizice, deci am multe probleme cu spatele, osoase, efectiv se vede că sunt un pic deformată, dar într-un fel paradoxal am niște skill-uri care vin în completă opoziție cu aceste defecte și le amplifică... dar într-un fel foarte artistic. Eu n-am balet la bază, nu am un anumit tip de dans la bază, deci corpul meu a fost ca un fel de hartă goală pe care s-au imprimat tot felul de informații, am preluat de la unul sau altul din cei cu care am mai lucrat, ce-am mai văzut, ce-am încercat, ce-am simțit și eu să fac... ceva intuitiv este în corpul meu doar că n-am știut să mi-l dezvolt. Adică eu nu știu de unde vine mișcarea mea, pentru că n-am antrenat-o făcând atâția ani de cutare dans ca să pot spune că de acolo vine, nu, pur și simplu se naşte dintr-o chestie instinctivă... cum vezi la dansatorii ăia pe stradă care se mișcă într-un fel fascinant, într-un fel se numește experimental când nu poți încadra dansul lui într-un stil sau altul și spui că este experimental pentru că îmbină diverse, câte puțin, câte puțin, și mixează toată chestia asta într-un tip de mișcare fabuloasă care nu te plictisește. Bine, eu cred că deja am plictisit niște oameni cu mișcarea mea, că deja mă cunosc și zic ”OK, Dabija se mișcă așa!” dar nu am antrenat-o și vine tot timpul ca un infinit... din corp. Pot să lucrez așa, la infinit, ca mișcări.

Festivalul de Dans Contemporan Connect

Simona Dabija în Festivalul de Dans Contemporan Connect Craiova (17-20 iunie 2021) Foto: Marius Rădulescu

 Asta a fost vizibil la tine de la bun început?

Păi... cred că din anul I. Da, din anul I de facultate, când intrasem în anumite examene de disertație ale colegilor mai mari și ușor-ușor m-au remarcat: „Măi, asta e ciudățică!”, „Fata asta era un corp...”. Cred că asta e la mine, că oamenii nu mă pot categorisi undeva, nu pot spune ”OK, ea face așa sau face așa”... pur și simplu mă mișc ciudat.

Povestește-mi cum te-ai apropiat de Simona Deaconescu şi de colectivul Tangaj Dance. Colaborarea voastră a dat de-a lungul timpului rezultate remarcabile, dacă ne gândim la performance-urile Aftertaste, Birdville, Counterbody sau, evident, Daughters.

E foarte drăgălașă povestea asta. M-a văzut în anul II într-un examen şi m-a luat într-un spectacol prin casting. Eu niciodată n-am avut pile dar chiar niciodată. Adică tot timpul am dat tot ce am putut eu pentru un proiect, am tras cu dinții și am făcut cât am putut eu de bine... și cumva asta poate intimida, nu știu. Dar eu, oricum, nu o cunoșteam atunci în 2015, când a fost prima noastră colaborare la Aftertaste. Ce să zic, eram mică, nu știam să mă port cu corpul meu, şi ea a văzut niște elemente recurente care se întâmplau în corpul meu și a marșat pe ele. Şi pentru că a marșat pe ele am început și eu să le văd un pic și să îmi dau seama cum funcționează, cum aș puteau să le reiau, că și asta ține de profesionalism... într-o zi faci ceva, a doua zi trebuie să fii capabil să reiei ce ai făcut în ziua anterioară, să nu fie doar de feeling pe moment. Deci ea a găsit niște elemente recurente în tipul meu de a mă mișca, a încercat să le desfacă și a încercat să le explice, și pentru că împreună ni le explicam am început să le și înțelegem pe parcurs iar ulterior, tot lucrând, ne-am focusat mult pe tipul ăsta de limbaj, ușor contradictoriu, ușor fragmentat, ușor robotizat să zicem. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fii adaptabil oricărui context. Bine, sigur că nu ești perfect. Dacă pe mine mă ia cineva într-un spectacol de balet nu o să fiu bună, nu o să fiu, pentru că ai nevoie acolo de niște ani, de o tehnică, de o linie, ori eu nu am aceste lucruri.

Aftertaste (coregrafie: Simona Deaconescu) Foto: Ionuţ Rusu

Trailer Aftertaste (Tangaj Dance Collective)

Din punctul ăsta de vedere cât de greu a fost să lucrezi cu ea la Aftertaste, care nu-i un performance deloc simplu?

Da... n-am înțeles nimic atunci. Acum înțeleg mult mai bine dar am și crescut un pic în mentalitate, am și văzut și alte lucruri. Atunci eram mică și tot ce voiam era să dansez mai mult, iar tipul ei de abordare m-a maturizat foarte mult pentru că era una în care puțini trec peste chestia asta... poți să cedezi foarte ușor. Adică să ajungi să zici: ”Băi, nu e pentru mine chestia asta. Lăsați-mă în pace. Eu plec. Eu vreau să dansez.”. Pentru mine însă era ”Sigur e o chestie care mă îmbunătățește. Simt că e o chestie care îmi adaugă, nu îmi ia.”... și de asta am ținut. Şi acum am un tip de comportament foarte detașat la repetiții, nu o iau personal, chiar dacă omul din fața mea poate e mai strict sau nemulțumit de ceea ce fac, dar încerc să trec peste asta și să zic ”Ok, hai să mai încercăm o dată!, ”Nu-i nimic! Mai încercăm o dată”, și tot așa...

Deci n-ai mari emoții la repetiții?

Nu prea. Bine, siguranța asta mi s-a construit în timp. Știu că aș putea să obțin ceea ce îţi propui, așa că încerc, încerc mai mult, mai mult. Sunt de destul de ambițioasă și am și un spirit competitiv și chiar vreau să fac până îmi leșină corpul acolo... până iese cum trebuie. Dacă nu se poate, recunosc, sunt cinstită și zic: ”Băi, mă depășește situația, nu pot să fac ceea ce îți dorești. Hai să găsim altă soluție!”.


Daughters (regie şi coregrafie: Simona Deaconescu) Foto: Alina Uşurelu 

Ambiţia te-a făcut să ajungi să performezi şi la Circul Metropolitan?

Eu încerc de toate, domnule! :) Eu am venit din provincie complet fără așteptări şi am încercat tot felul de contexte. Mie îmi place să încerc contexte noi, mai ales când văd o miză în contextul respectiv. La circ de ce? Foarte simplu! Eram ‚ciudățică’! Să știi că și acolo a fost tot asta :) Adevărul e că am un corp mai aparte. La circ m-am antrenat mult fizic, mi-a plăcut. La spectacolul Reveria. Cumva a contat şi faptul că era o echipă de traineri din afară care au lucrat cu cei de la Cirque du Soleil și asta ne-a gâdilat pe toți. Lucrau într-un fel oamenii ăia, lucrau pe un soi de structură, pe un soi de antrenament, un program... adică erau lucruri care se împărțeau foarte bine și oamenii erau fiecare pe rolul lor: unul lucra pe numere de circ, un al doilea lucra pe coregrafie, un al treilea lucra pe interpretare, ş.a.m.d. Nu era unul singur care făcea de toate cum facem noi și pentru mine a fost un aport fizic foarte bun la momentul ăla, m-am ‚împuternicit’ un pic. Plus că e o senzație aparte să fii în fața a sute de spectatori care aplaudă la final de îți vine să plângi... adică eu nu prea am avut genul ăsta de feedback pentru că la noi în dansul contemporan, fiind nișată treaba, te aplaudă cu noroc 150 de oameni dacă e sala mai mare. Dar când sunt așa de mulți și ești privit din toate părțile e foarte tare senzația. Trebuie să știi să faci și asta. Adică, cumva, pentru mine a fost să suport și presiunea asta, una imensă. Nu mai e o chestie intimă, e un alt tip de raport, trebuie să livrezi o chestie spectaculoasă. A fost faină experiența, ca să nu mai zic că ideea de circ, de 360°, ca așezare a publicului, e foarte bună pentru un dansator fiindcă ești privit din toate părțile... nu poți să își ridici tu bluza la spate sau să te uiți altfel că în spate nu s-ar vedea, nu, se vede din toate unghiurile și e fain să te proiectezi tu pe tine știind că omul din spate vede ceva, omul din stânga ta sau din dreapta vede altceva. Trebuie să fii expresiv 360... volumetric. E faină și senzația asta.

Trailer Reveria (Circul Metropolitan Bucureşti)

  

Dacă tot am ieşit pentru moment din sala de dans, să vorbim un pic de experienţele tale în teatru. Mă refer la montările lui Dragoş Galgoţiu de la Odeon,  Kafka. 5 vise şi Casanova.

Ce vremuri! S-au jucat un timp. Stai să mă gândesc cum am ajuns la Odeon. Cineva din teatru, se poate să fi fost István Téglás, i-a spus domnului Galgoțiu: ”Am văzut o fată la UNATC care se mișcă foarte bine și e foarte expresivă”. De fapt, asta era foarte important, nu că se mișcă ea bine ca dans, ci că e expresivă corporal, e... ciudățică. Din nou, ciudățică e cuvântul de bază. Cum ești un pic bizar, ești foarte bun! :) Ești și expresiv. Dacă ești bizar, este foarte bine în teatru! Și, pur și simplu, m-am întâlnit cu Dragoș și am avut o discuție iar după aia m-a chemat la o repetiție, m-a văzut așa cum mă mișc și i-a plăcut foarte mult. Asta a fost. 

Trailer Kafka. 5 vise (Teatrul Odeon)

 

Colaborarea cu Odeonul nu ți-a deschis apetitul şi pentru alte proiecte teatrale?

Mie îmi plac proiectele de teatru. Mi-ar plăcea chiar să reușesc să îmbin pe cât posibil și text și mișcare, adică să fie mai complet un pic, nu să fiu doar un personaj episodic, în care apar, mă mișc... cu toate că și asta e foarte puternic. Căci dacă ai un moment de două minute în care focusul e doar acolo și reprezinți ceva foarte important, funcționează foarte bine. Dar, da, mie îmi plac proiectele teatrale. Oricum s-au îmbinat acum foarte mult cele două și nu mai știi unde începe teatrul sau unde începe dansul. Cumva, dansul vine cu partea de fantezie și de expresie corporală puternică iar teatrul vine cu rațiunea, cu interpretarea, vine cu textul. Ai văzut câte spectacole de dans sunt acum care folosesc text? Foarte mult text se folosește în dans!

Da, însă nu se folosește și conceptul de dans-teatru ci doar cel de teatru-dans. Pentru moment dansul rămâne al doilea.

Ai dreptate, au fost întâi cu teatrul și după aia cu dansul. S-au apropiat din teatru spre dans. Din cauză că actorii simțeau nevoie să devină niște ființe mai complete, în sensul că nu vroiau doar să stea şi să spună replici ci simțeau nevoie să își folosească și canalul ăsta, şi anume corpul, ca să transmită, căci și-au dat seama că e mult mai vizibil, e primul instrument pe care îl vezi pe scenă. Și nu neapărat că trebuie să dansezi dar, pur și simplu, să ai conștiința corpului un pic. Totul a pornit de la nevoia de a conștientiza cum stai, ce postură să ai, cum să mergi dacă eşti personajul respectiv... de la chestii din astea, poate banale, simple, lucrurile au evoluat foarte mult încât acum se spune că un actor complet trebuie să danseze, să și interpreteze, să poată face de toate, numai că noi nu avem școala necesară aici. Adică știu că pentru oameni e o chestie apetisantă și îşi doresc să facă asta dar noi nu avem genul ăsta de educație... nu avem cursuri combinate la școală care să te pregătească nu doar ca actor ci să te pregătească și ca expresie corporală. În afară e foarte evoluată chestia asta dar noi nu avem educația asta, noi nu știm.

Simona Dabija, Zile si Nopti

 Birdville (coregrafie: Simona Deaconescu) Foto: Lavinia Pollak

De ce-am avea nevoie de educație dacă ne-a dat natura talent?

Da, numai că talentul se pierde dacă nu se antrenează în vreun fel. Talentul poate exista, știi, însă e rar ca să fie atât de complet și, dacă nu ți-l antrenezi, adică nu ți-l fructifici într-un fel prin niște mecanisme, se pierde. Și cei din afară poate sunt talentați dar ei au un întreg parcurs profesional prin care își antrenează chestia asta pentru ca, la final, când tu îi vezi, zici: „Wow! Ce bine stăpânește ambele lucruri! Oare ce ești: dansator sau ești actor? Sau ce ești?”. Aici se simte. Ori ești un actor care se mișcă foarte bine dar oamenii simt la o primă citire că ești totuşi doar un actor sau, invers, se vede că ești dansator și ai și niște skill-uri actoricești... dar se vede clar. Nu avem educația și antrenamentul necesar să îi păcălim pe oameni printr-o combinație 50-50, care să-l facă pe omul din fața ta să zică: ”Ești wow! Ce ai la bază? Ce ai făcut la bază? Că ești atât de bun în ambele și le stăpânești atât de bine că nu pot să îmi dau seama ce ai făcut.”.

SH O RA FOTO FB Simona DAbija

SH ɸ RA (coregrafie: Simona Dabija, Mariana Gavriciuc, Camelia Neagoe, Oana Zară) Foto: FB Simona Dabija

Simona, în final, ca să completăm cercul deschis cu spectacolul tău de masterat, De fapt_, ne întoarcem în timp tot pe când erai masterandă UNATC la Coregrafie şi ai conceput împreună cu trei colege spectacolul SH ɸ RA. Care a fost ideea?  

Să îți explic conceptul? E foarte simplu. A fost un spectacol colaj din examenele pe care le făcusem la facultate... ce ne-a plăcut cel mai mult din examenele respective, mai ales că aveau toate direcția de folclor, că ni s-a impus tema asta – folclor. Camelia Neagoe, care acum este președinta Asociației Delazero, colega noastră, a zis atunci: ”N-ați vrea să facem un spectacol întreg, un proiect AFCN, din aceste examene pe care noi le-am făcut și în care văd că ne-am simțit bine când le-am făcut?”. Problema a fost că eram patru persoane diferite care fiecare avea momentul ei de sine stătător și era greu de integrat într-un întreg, și pur și simplu am ales ideea de spectacol colaj în care pur și simplu să le îmbinăm. Toate având un pic de legătură cu folclorul, am fost în sate, am făcut research, am întrebat oameni, niște doamne foarte drăguțe, în vârstă, ne-au spus povești de viață foarte frumoase, ne-au cântat niște balade de-ale locului... adică, apropo de context, ne-am pus noi într-unul în care ne-am dus efectiv în sate. Și a fost până la urmă un spectacol care a ieșit cum a ieșit, un experiment foarte drăgălaș în care am încercat și noi să coordonăm primul nostru proiect AFCN... asta a fost tot. Ne-am dat o miză, am zis ”Hai! Reușim să coordonăm?”. Eu eram aia care eram mai înțepată la repetiții, că eram vreo 8-9 oameni în spectacol, poate chiar poate mai mulți, și trebuia să fie cineva să pună piciorul în prag că altfel era haos. Dar a fost un experiment foarte mișto de fapt ca prim experiment şi așa ne-am și coagulat... eu și câțiva dintre colegi am rămas împreună şi facem și-acum chestii cu Delazero pentru că ceva ne leagă. Poate nu neapărat un stil comun, că suntem tare diferiți și ne plac lucruri complet diferite, dar prietenia alimentează într-un fel cheful de a face... Delazero a pornit de la SH ɸ RA. Da, a pornit de la acel spectacol care a fost cum a fost el, un experiment, și ne-a închegat într-o asociație în care continuăm să facem proiecte împreună.

Foto ‚Humans-Bodies-Images

Humans | Bodies | Images (concept şi coregrafie: Ioana Marchidan) Foto: Linotip

 

Pe 24 iulie, la Linotip – Centru Coregrafic Independent, Simona Dabija performează alături de Teodora Velescu şi Mariana Gavriciuc în Humans | Bodies | Images, cel mai nou spectacol creat de Ioana Marchidan, avand ca subiect body shaming-ul.

 

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Credit foto header: Andrei Gîndac (premiera Urban GIF Show, Teatrelli)
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter