ROCK. BLUES. POP - Recomandările lui iulie

Deși începutul anului ne-a obișnuit cu muzici tributare esteticilor trecutului, iată că luna iulie ne oferă albume proaspete, produse impecabil și puternic ancorate în zeitgeist-ul lui 2021. De la rock-ul industrial al lui Gary Numan până la prelucrările actuale ale celor de la The Black Keys, noile materiale discografice merită ascultate atât pe platformele de streaming, cât și (de ce nu?) pe vinyl.

Gary Numan - Intruder

Poziționându-se în vârful new wave-ului britanic la începutul anilor ’80, cu melodii robotice și apariții bizare inspirate parcă din misticismul lui Bowie, Gary Numan se folosește de magia sintetizatorului pentru a introduce ascultătorul în peisajul dezolant al ritmurilor computerizare și al versurilor cu tentă science fiction. Astfel, noul material discografic al cantautorului dă naștere unui întunecat univers al muzicii repetitive, în care tobele scrise pe calculator se împletesc cu livrări vocale deprimante, însoțite de puternice inflexiuni orientale. De altel, nici că ne-am fi așteptat la altceva de la Numan, o prezență stranie în peisajul muzical global de peste patru decenii.

The Black Keys - Delta Kream

După ce a cucerit topurile cu hitul Lonely Boy, duo-ul format din Dan Auerbach și Patrick Carney (pe care îl cunoaștem și datorită genericului serialului Bojack Horseman) aduce un omagiu sincer muzicii blues, gen ce stă de aproape douăzeci de ani la baza sound-ului formației americane. Înregistrat în doar zece ore, crud și autenic, Delta Kream nu sună deloc învechit, ci din contră, folosindu-se de noi tehnici de producție, actualizează piese ‘’de modă veche’’, facându-le digerabile și pentru urechile noilor generații. Selecția cover-urilor este de-a dreptul oldschool, iar nouă nu ne rămâne decât să punem acul pe vinyl și să pătrundem în lumea Americii anilor ’70. 

Maroon 5 - Jordi

Deși am fi tentați să spunem că Maroon 5 rămâne una din puținele trupe ce încă stau pe poziții, adevărul este că cei cinci (aproape) necunoscuți colegi ai solistului Adam Levine nu par a fi decât instrumentiști executanți ai muzicii compuse alături de armate de producători. Totuși, îmbrăcat în sonorități moderne, noul LP al americanilor este proaspăt și plin de colaborări inedite (în mod surprinzător, Levine se ‘’duelează’’ în piesa Remedy cu Stevie Nicks, regina neîncoronată a rock-ului clasic). Cu siguranță această alăturare nu va schimba însă percepția fanilor ce încă visează la o reîntoarcere la originile heavy ale trupei, noua identitate Maroon 5 fiind în continuare controversată, dar mereu pe placul adepților curentului mainstream.1967, studiourile United Recording, Las Vegas, Nevada. În vârstă de 66 de ani, Louis Armstrong, unic maestru al trompetei și influent improvizator al jazz-ului, înregistrează What A Wonderful World, piesă scrisă special pentru el de către compozitorii George Weiss și Bob Theile. Deși marile hituri ale artiștilor nu sunt neapărat și cele mai inspirate din punct de vedere interpretativ-componistic, acestea îndeplinind mai degrabă criterii efemere ale industriei muzicale, single-ul înregistrat în grabă va pătrunde imediat în mentalul colectiv, oferindu-i lui Armstrong un puternic act final al carierei.

Cu câteva decenii în urmă, Satch (așa cum era adesea alintat de către public și prieteni) schimba pentru totdeauna felul în care publicul consumă jazz-ul, facându-se remarcat atât prin harul sau interpretativ, cât și prin abilitățile sale de showman. De altfel, puternic adept al curentului swing, Armstrong ajungea să fie mai mereu ridiculizat de noua generație de muzicienii bebop, un subgen al jazz-ului caracterizat  prin tempo-uri rapide și improvizații agresive, apărut în anii ’40 ca reacție împotriva “banalității’’ swing-ului.

Improvizațiile au fost însă punctul forte al lui Armstrong încă din momentul debutului. Astfel, în timp ce mai toți muzicienii improvizau colectiv, prelucrând linia melodică a piesei, Satch se distanța puternic, compunând pe loc solo-uri de trompetă de sine stătătoare, desprinse parcă de întregul context al melodiei. Mai mult, într-o Americă segregată, acesta devine un nesperat superstar al genului, faima ajungând de multe ori să îi eclipseze genialitatea, reliefată nu numai prin unicitatea cântatului la trompetă, cât și prin popularizarea artei improvizației vocale. Astfel, aparițiile sale media, de la show-uri radio de maximă audiență până la cele peste zece filme hollywoodiene în care a împărțit ecranul alături de Sinatra, Bing Crosby sau Grace Kelly, îl transformă într-o vedetă ce penetrează cultura pop, în ciuda abordării unui gen complex, dar și a contextului social nefavorabil. Să nu uitam totuși că anii ’50, deceniu important în cariera lui Armstrong, au fost marcați de crize sociale pe tot teritoriul Statelor Unite, de la cazul Rosa Parks până la desegregarea liceului Little Rocks, Armstrong fiind mereu vocal în ceea ce privește drepturile persoanelor de culoare. 

Așadar, într-o lună în care comemorăm jumătate de secol de la trecerea sa în neființă, ne aducem aminte nu numai de popstar-ul Louis Armstrong, ci și de omul, improvizatorul, compozitorul și interpretul ce a construit un pod între complexitatea jazz-ului și accesibilitatea pop-ului, schimbând radical felul în care gustăm muzica americană.

  • Text de Alex Mușat

Alex Musat

  •  Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter