DIALOGURI FĂRĂ NOTE | REALMA: Călăuza Ariadnei în Sin City

La începutul anului, Realma a luat prin surprindere prospectorii de muzică nouă cu meta-song-ul ei A Hint of Pink, rezultat artistic emoţional al experienţei traumatizante provocată în plină pandemie de către poliţie la revenirea ei de la studii, din UK, în ţara natală, Serbia. Din căutarea disperată de a se regăsi identitar într-o lume personală făcută fărâme a tinerei artiste polimodale Ariadna Vrljanovic-Zhao, sârboaică de origine chineză, a luat naştere Realma, persona cameleonică şi învăluită în mister care, în urmă cu puţin timp, a împărtăşit cu noi o scrisoare de dragoste muzicală adresată esteticii Film Noir, single-ul Wandering, un microcosmos sonor şi vizual tributar unei epoci apuse în care inflexiunile jazzy sunt decelabile în experimentul electronic ca (neo)simbol al unei punţi pur imaginative între atavic şi postmodern.

Pentru Ariadna, Belgradul anului 2020 s-a dovedit un Sin City, căci păcatul lăcomiei concetăţenilor ei cu epoleţi a obligat-o să îşi găsească o călăuză în labirintul încâlcit al fricilor sale... în această nouă si reală versiune a mitului, Ariadna nu a ajutat vreun Tezeu ci a fost cea ajutată să descopere calea de ieşire la lumină de către alter ego-ul Realma, dar şi de multipremiatul artist 3D şi cineast Mihajlo Dragaš (Vis Dubium, Two Grimm Ravens), autor al animaţiilor pentru A Hint of Pink şi Wandering, ce vor duce în viitor spre un comics şi un film de dans inspirat de Pina Bausch. Avatarurile Ariadnei în multiversul Realma merită a fi urmărite, mai ales că au în spate o poveste aparte.

Anul trecut erai încă studentă la actorie de teatru şi film la University of Kent dar, în paralel, ai urmat şi cursuri de compoziţie la Point Blank Music School. De ce ai ales în final muzica?

Până acum, întreaga mea viaţă am căutat să aflu cine sunt eu ca artist. Şi abia anul trecut am descoperit. Fără coronavirus, probabil că m-aş fi dus înspre actorie şi nu spre muzică, dar pandemia m-a pus la un moment dat într-o situaţie infiorătoare. Când mă întorceam din UK, fiind în vigoare carantina impusă străinilor ce intrau în ţară, poliţia, în loc să mă ajute, m-a aruncat în stradă. Am fost practic pusă cu spatele la zid într-o situaţie... unsafe. Şi când totuşi am ajuns acasă la mine şi am lăsat în urmă pericolul, eram aproape complet pierdută ca persoană. Nu mai ştiam în ce sau în cine să mai cred, şi nu mă refer doar la sistem ci chiar şi la oamenii din jurul meu. Mai ales că unii, să le spun prieteni, mă considerau pe mine vinovată pentru cele petrecute.

Dar unde ai trăit această experienţă? 

În Belgrad. Cum e să te gândeşti că poţi să te întorci acasă, că avionul tău zboară spre casă când toate celelalte au fost anulate, şi să descoperi că de fapt te întorci undeva unde sistemul permite unor astfel de lucruri să se întâmple? M-am căutat pe mine însămi o bună bucată de vreme după aceea. Mă pierdusem. Mai ales că am fost obligată să mă autoizolez timp de 28 de zile ca toţi ceilalţi oameni care călătoriseră în străinătate. Mă pierdusem şi dintr-o dată muzica s-a revelat a fi singurul sprijin căci mi-a dat voie să visez la alte lumi decât realitatea mea... care se făcuse ţăndări. Muzica a fost singura cale să pot visa că sunt în altă parte şi de asta A Hint of Pink are această tonalitate stranie în adâncul său. Am început să compun toate aceste cântece inspirate fiecare de către o lume din mintea mea şi astfel a apărut şi conceptul ‘Realma’, în esenţă un calambur în jurul cuvântului ‘realms’, care înseamnă ‘lumi diferite’. Tot atunci am ajuns să îmbrăţişez şi ideea că nu trebuie să mă chinui să mă înghesui într-o singură cutie, să nu încerc un singur gen muzical. Să nu ascult doar ce îmi spune un producător şi să am propria mea voce. Şi de ce să nu am o voce... multi-genre? Deci am făcut o călătorie emoţională extrem de intensă.

 

Cum ţi-ai caracteriza persona, pe Realma, ca pe pe o entitate artistică pluristratificată, pe care o descoperi dând progresiv la o parte layer după layer, sau ca pe una caleidoscopică, cu multiple faţete, câte una pentru subiectivismul fiecărui ascultător? 

E foarte interesant pentru că nu mi-am imaginat niciodată că voi încerca să-mi construiesc o persona... e foarte, foarte ciudat. În ultimul timp am început să primesc tot mai multe mesaje ca Realma, fiindcă cei care mă urmăresc pe Instagram nu au de unde să ştie numele meu adevărat, Ariadna, şi mi se pare ciudat de fiecare dată fiindcă e ca şi cum ea ar fi o parte din mine iar eu o parte ascunsă a ei. Dar, dincolo de asta, nu prea găsesc o cale să descriu bine partea de ‘multilayer’... cred că e precum un cristal la care priveşti iar el îşi arată diversele faţete în funcţie de perspectiva din care te uiţi. Dar Realma are şi profunzime, aşa că, până la urmă, are ceva din amândouă. Eu însămi nu ştiu să o descriu, poate chiar şi eu trebuie să descopăr ce este. 

Să o privim prin prisma pasiunii tale pentru Film Noir...

Prima versiune a cantecului [Wandering] nu era deloc în stil Film Noir, ci suna mai degrabă ca o piesă Pop obişnuită. Ea a evoluat însă apoi natural deoarece, când compun, îmi place să urmez calea pe care o ia muzica şi nu invers. Altfel, tatăl meu mi-a pus de când eram copil o mulţime de filme vechi, în alb-negru, dintre care cel puţin câteva erau Film Noir-uri. Îmi amintesc că eram atrasă de filmele cu conţinut dramatic puternic, cum era Sunset Blvd. [capodopera lui Billy Wilder din 1950 – n.r.] de exemplu, îmi plăceau mai ales cele care aveau în egală măsură dramă şi mister. În cazul lui Wandering, care a plecat ca un song Pop la bază, pe măsură ce o tot cântam la pian am început să realizez că versurile conţin o anume ironie şi am început să mă joc cu acorduri de jazz. Experimentând, am descoperit unele foarte disonante şi foarte dramatice, pe care le-am înglobat în piesă şi întrucât obiceiul meu este să cer părerea câtorva prieteni ai mei şi le dau să asculte cantecele pe care le compun, îmi aduc aminte că unul dintre ei mi-a zis că sună ca un fel de “detective song” iar asta mi-a adus în minte genul Film Noir... şi am continuat să experimentez din ce în ce mai mult în direcţia asta. Am baleiat compoziţiile lui Bernard Herrmann, mai ales că la universitate studiasem o sumedenie de filme ale lui Hitchcock... evident, nu sunt Noir pur dar au acel suspans pe care îl căutam şi, drept urmare, am studiat câteva dintre OST-urile scrise de el. Nu sunt o persoană care vreodată ar copia ceva însă, dacă sunt atrasă de o anume linie melodică, o integrez undeva în fundal atunci când performez iar asta mă ajută deseori să orchestrez anumite pasaje. Rămân însă deopotrivă interesată de artişti de altă factură, mai spre Pop, precum Hooverphonic sau Portishead, care folosesc şi ei acest tip de aranjamente orchestrale... toate astea m-au ajutat să îmi formez propria idee şi percepţie despre genul Film Noir şi să o înglobez în muzica mea care, în fond, are ca temă dragostea, dar o dragoste ciudată, răsucită cumva, ca în filmele cu femmes fatales şi atmosferă întunecată.

Referitor la dragostea din Wandering spuneai că “the words described abusive relationships, a few of which I’d witnessed with those close to me. With that came the idea to venture into the highly dramatic genre of film noir...”. Poţi să fii mai explicită? 

În adolescenţă sau pe la 20 de ani, totul tinde să fie “high drama”, iar în cazul ăsta au fost lucruri legate de relaţii eşuate pe care le-am auzit de-a lungul timpului de la prieteni, de aici sau din UK, care frizau obsesia borderline. Şi atunci m-am întrebat: ‘Asta e dragostea?’. Nu am fost martoră la relaţii cu adevărat abuzive dar am auzit istorisiri legate de unele chiar de la rude mai îndepărtate de-ale mele... dar ele nu au o legătură directă cu piesa mea. Nu am citat ce am aflat de la acei oameni ci, pur şi simplu, cele auzite m-au făcut să mă întreb ce e dragostea adevărată şi cum de nu poţi să vezi dincolo de ea.

Revenind la muzica ta, spune-mi cum ai ajuns să colaborezi cu multipremiatul animator şi artist 3D Mihajlo Dragaš la videoclipurile pentru piesele A Hint of Pink şi Wandering?

Deşi întâmplarea face să ne fi născut în acelaşi oraş [Bor, orăşelul minier apropiat de frontiera cu România – n.r.], nu făcusem niciodată cunoştinţă cu el direct, fiindcă e ceva mai în vârstă decât mine. Ştiam că e animator şi, după cum s-a dovedit mai apoi, şi el auzise câte ceva de mine. Îmi doream o animaţie pentru A Hint of Pink, mai ales că, datorită covid-ului, îmi era imposibil să filmez un videoclip, şi oricum nu-mi propusesem asta. Animaţia a fost categoric opţiunea #1 pentru mine şi, drept urmare, am început să-mi întreb pretenii cine ar putea fi interesat de proiect, şi printr-un noroc am dat de Mihajlo care s-a arătat interesat. I-am trimis cântecul iar el mi-a scris un scurt sinopsis şi mi-a ataşat câteva imagini pentru inspiraţie, fotografii şi sketch-uri. La formularea poveştii mă ajutaseră şi două fete din România care studiau cu mine la universitate dar, după ce i-am trimis-o, Mihajlo mi-a zis că n-o să meargă pentru un videoclip muzical fiindcă e subiectul pentru o animaţie de... 10 minute. Aşa că a luat materialul pe care-l lucrasem şi l-a transformat conform viziunii lui întrucât este foarte autorial şi are o identitate vizuală cu totul aparte. Iar eu am ţinut să onorez asta şi i-am sugerat să experimenteze pe o bucată de un minut şi apoi să continue dacă va fi convins că a ieşit bine. Şi a ieşit nemaipomenit, m-am îndrăgostit de povestea lui şi de modul în care ea amplifica efectul muzicii mele. Am descoperit între timp că iubim aceiaşi realizatori de film, [Andrei] Tarkovski de exemplu, şi am ţinut să continuăm colaborarea. Acum sperăm amândoi că vom putea să dezvoltăm fiecare dintre lumile noastre personale şi nu gândim doar în termenii ilustrării unor piese pe care le compun, planul este să creăm o serie de comics-uri şi, poate, jocuri video... ne putem gândi la multe dat fiind faptul că este un proiect independent. Sigur, pentru moment, nu avem resurse financiare dar sperăm că, uşor-uşor, le vom putea strânge astfel încât să ajungem să producem lucrări ceva mai consistente.

Apropo de componenta financiară, cum supravieţuieşte în această perioadă dificilă un tânăr muzician din Belgrad?

Foarte greu. Cred că e aproape imposibil ca un tânăr muzician independent să îşi înceapă aici o carieră fiindcă piaţa noastră este dominată de un gen numit Turbo-Folk [echivalentul manelelor româneşti şi a subgenului albanez Tallava – n.r.], ce pare a fi aproape singurul lucru pe care oamenii îl apreciază pentru moment. Deci eu am avut o oarecare şansă, cred, fiindcă am ajuns chiar în punctul în care mi s-a oferit un contract pentru un disc. Dar nu l-am semnat întrucât nu eram fericită cu gândul că vor avea dreptul să îl scoată fără ca eu să mai am vreun cuvânt de spus - că aşa e cu label-urile -, ori eu ţin să am controlul asupra imaginii mele. Nu eram pregătită să fac aşa ceva. Şi dacă nu mergi pe drumul lor, atunci e foarte greu pentru un artist şi ştiu asta pentru că sunt în contact cu o mulţime de muzicieni din Belgrad. Trebuie să reuşeşti pe cont propriu. Metoda mea a fost să încerc să ies mai întâi din Serbia şi abia apoi să revin să mă marketez local... căci oamenii de aici încă nu înţeleg. ‘Ce-i ăla Film Noir?’ ‘Cărui gen aparţine primul cântec?’ ‘Ce e cu numele ăsta, Realma?’... deci e complicat. 

Trecem de la vizuala Realma la creatoarea Ariadna. Compui inspirată de experienţe personale şi încă nu unele foarte plăcute, aşa că mă întreb cum ar putea arăta muzica ta când vei fi inspirată de experienţe fericite.

Cred că vei avea ocazia să asculţi câteva asemenea cântece pentru că am compus deja unele, doar că le lansez succesiv fiindcă sunt foarte grijulie să obţin sound-ul pe care mi-l doresc. Chiar cel care va urma va fi, întrucâtva, diferit de primele două fiindcă reprezintă propria-mi versiune la Pop-ul anilor 2000 deşi este tot în zona Film Noir şi vizual o să prezinte similarităţi cu Wandering. Continui să experimentez şi voi folosi oboe d’amore, un oboi al satirului care va da o tonalitate mai “fericită” texturii melodiei, deci caut fericirea dar nu în stilul teatrului muzical de pe Broadway care îţi aduce un zâmbet larg pe faţă, ci prin chestionarea ei... fără a-mi propune să dau un răspuns definitiv, ca în Wandering. Întotdeauna îmi voi pune întrebări legate de fericire, cred. Explorez fericirea în următorul meu cântec, dar într-un fel mai neobişnuit.

Înţeleg, mai ales că vii după o perioadă în care aproape te-ai pierdut pe tine însăţi. Odată cu Realma, în ce fază a existenţei ai intrat, cum te redefineşti în raport cu ceilalţi?

Sincer îţi spun că m-am luptat cu PTSD [tulburarea de stres post-traumatic – n.r.], aşa că unele cântece de-ale mele sunt inspirate de această experienţă, dar acum am ajuns să o adopt ca parte a vieţii mele. Şi cred că este minunat că am ieşit la lumină prin intermediul artei mele şi asta se va vedea în muzica pe care o compun. Accept acum că este OK să fii trist, mai ales că văd asta des în social media şi mai ales la alte fete de vârsta mea, şi vreau să le arăt partea fericită a vieţii dar subliniind că fericirea nu este “default” şi că trebuie să ne bucurăm de ea aşa cum e, fără să ignorăm alte aspecte ale existenţei noastre. Sper să arăt emoţii complexe în fiecare cântec pe care-l compun. În punctul ăsta mă aflu. Nu mai percep viaţa într-un mod binar... “fericit-trist”. 

N-ai vrea totuşi să îmi spui mai multe despre ce s-a întâmplat atunci la Belgrad, în seara întoarcerii tale din UK? 

Cel mai probabil a fost vorba de bani, pentru că veneam din Anglia, considerată în Serbia ca o ţară bogată unde nu oricine îşi permite viza sau să studieze acolo, mai ales că noi nu suntem în UE, cu alte cuvinte li s-a părut o mare chestie că vin din Anglia... deci poliţiştii au vrut bani de la mine, asta am observat de la bun început. Am zis ‘Da, plătesc să stau la hotel’ [în carantină] iar ei m-au trimis la un hotel, într-adevăr, doar că era imposibil de ajuns acolo fiindcă staţia de autobuz era închisă pentru renovare şi trebuia să încerc să traversez pe jos zona de securitate, cu garduri înalte şi toate alea, în condiţiile în care curfew-ul începea la 7:30 iar eu aterizasem la 6:00... mai aveam doar cinci minute până când începea interdicţia de circulaţie. M-am uitat pe hartă, am văzut că hotelul este la 30-40 de minute de mers pe jos şi am realizat că vor să-mi facă o înscenare, ca o altă patrulă să mă prindă şi să mă amendeze. Iar amenda era foarte mare pe atunci, aproape 1000 de euro! Deci m-am trezit dezorientată undeva pe drum, fără să ştiu încotro m-aş putea îndrepta, dar am avut norocul să întâlnesc un om care, şi el, lipsit de bani - se rugase chiar de poliţie, fără folos, să îl ajute -, se îndrepta spre un hostel mai apropiat. M-am oferit să îi plătesc şi lui noaptea de cazare dacă mă conduce şi pe mine acolo. A făcut-o şi îi sunt recunoscătoare până în ziua de azi pentru asta, chiar dacă după aia managerul hostelului mi-a spus că era un escroc. Nu contează, el a fost cel care m-a ajutat şi nu poliţia. Experienţa m-a marcat profund şi mi-a luat mult timp ca să-mi redobândesc încrederea în oameni, pentru că... niciunul dintre prietenii noştri de familie nu a vrut să mă găzduiască în acea noapte. Pur şi simplu. Am fost extrem de afectată dar continui să nu-mi doresc să judec pe nimeni. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Încercarea de a ajunge din nou acasă s-a dovedit a fi o perioadă întunecată din viaţa mea.

Din fericire, ai depăşit-o. Ce îţi aduce acum un zâmbet larg pe faţă? Vorbeşte-mi de măcar unul dintre visele tale... 

Pentru moment, ceea ce mă face fericită sunt conexiunile cu oamenii şi visez, plină de speranţă, la regăsirea posibilităţii de a călători. Date fiind restricţiile actuale, am descoperit alături de prietenii mei locşoare în Serbia de obicei nebăgate în seamă din cauza atracţiilor turistice majore şi mi-am dat seama câte asemenea lor îmi sunt necunoscute în lume iar visul meu cel mai mare este să pot călători fără îngrădire... iar asta mă face să zâmbesc. Şi da, să cunosc oameni noi, mai ales muzicieni, fiindcă am creat-o iniţial pe Realma doar ca pe un alter ego animat şi nu aş vrea să rămân cantonată în acest gen de proiecte digitale. Recent am înregistrat primul meu video live în Belgrad şi plănuiesc să fac şi un al doilea, la Felix Romuliana, un sit istoric roman, pentru care am rearanjat în întregime A Hint of Pink astfel încât să se potrivească cu ambientul istoric. Vor fi aproximativ 10 muzicieni şi sunt nerăbdătoare să cânt live împreună cu alţi oameni. Mi-am dat seama că poate asta îi lipseşte Realmei, această conexiune directă cu ceilalţi. Iar asta cu siguranţă îmi pune un zâmbet pe faţă!

Pentru că ai menţionat filmarea de la clubul Dim din Belgrad, unde ai înregistrat în compania unui cvartet de coarde şi al unui ansamblu de Jazz, spune-mi ce cânţi într-un concert live?

Fiindcă Wandering are un sound Jazz, spre Soul, am contactat pentru înregistrare câţiva foşti colegi de la şcoala de muzică, ba chiar şi pe unii profesori, care toti mi-au recomandat persoana ce conduce secţia de Jazz de la Conservator şi care, la rândul ei, mi-a vorbit de acest ansamblu tânăr pe care îl îndruma. Am luat legătura cu contrabasistul iar el a fost cel care m-a ajutat să îi găsesc şi pe ceilalţi muzicieni, inclusiv cvartetul, cu care voi continua să colaborez. Între timp, am mai cooptat câţiva muzicieni din oraşul meu natal şi continui nonstop să contactez oameni ca să mai găsesc şi alţii. Cât despre repertoriu, aştept, evident, să am lansate 6-7 piese de pe un viitor EP ca să le pot cânta împreună, mai ales că se pretează toate la un performance live, la fel ca Wandering. Trebuie doar să le orchestrez, intenţia mea fiind aceea să scriu aranjamente atât pentru un ansamblu mai mare cât şi pentru a fi performate de un grup restrâns. A Hint of Pink, de exemplu, pe care îl vom filma în locul istoric, este schimbat foarte mult, înspre Ethno, un tip de muzică ce revine încet-încet la modă. Sigur, este la fel în fondul său melodic dar am schimbat complet orchestraţia astfel încât să sune aproape medieval. Îmi place să-mi adaptez muzica, să fie aproape site specific. Sper să îmi conserv libertatea de a face asta pentru fiecare dintre spaţiile în care performez, fiindcă sunt foarte sensibilă la acest aspect. Prefer să cânt în spaţii cu personalitate decât să susţin mari concerte... generice. Nu mă văd făcând asta.

Ariadna, ai un background în muzică clasică, training-ul făcut în EDM la şcoala producătorului şi DJ-ului Robert Cowan, iar single-urile tale au o tonalitate jazzy. Care sunt originile acestui eclectism artistic? 

Mama este sârboaică iar tata chinez şi am crescut călătorind între cele două ţări. Bunicul este cel care, cred, a sesizat modul în care reacţionez la muzică şi atunci ai mei m-au dat la şcoala de muzică foarte de timpuriu, şi acolo am început să cânt la unul dintre acele sintetizatoare pentru copii. A fost primul meu instrument, timp de un an, în China. Revenită în Serbia la şcoală am început să mă pregătesc pentru Conservator ca să devin violonistă de clasică dar am avut o problemă la braţul drept şi a trebuit să renunţ. Aşa am ajuns să studiez teatrul şi filmul. Deci asta fac acum în principal la universitate. Dar întrucât în familia mea s-a cântat în permanenţă, de la Pop la Jazz, căci tata cântă la chitară iar fratele meu vitreg din China la muzicuţă, mi-am păstrat curiozitatea pentru muzică, în special cea legată de originile sale etnice care se regăsesc din ce în ce mai puţin în sonorităţile actuale. Altfel, chiar şi structural eu sunt o persoană foarte eclectică şi extrem de curioasă în general, aşa că doar toate astea combinate pot explica oarecum ceea ce fac. Aveam 14 ani când am compus prima mea piesă la chitară şi era o persoană în vecinătate implicată în industria muzicală care mi-a propus să o finalizăm împreună... doar că după ce s-a jucat cu piesa mea, a transformat-o în cu totul altceva. Atunci mi-am zis că poate muzica Pop nu este pentru mine. Că poate asta e o “cutie” în care eu nu încap. Ca nu vreau neapărat să devin un “idol”. Şi că mai bine să încerc muzica clasică. După problema cu braţul şi orientarea mea spre drama & film la University of Kent am devenit însă tot mai interesată de compoziţiile pentru spectacolele de scenă şi film, chiar dacă după terminarea studiilor iau în considerare să urmez o carieră în actorie.

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter