Dușmanii îmi poartă pică, că n-au valoarea mea (culinară)

Chef Bogdan Dănilă este primul român care a condus bucătăria unui restaurant care a obținut o stea Michelin. Asta în urmă cu câțiva ani, în New York. Nu e deloc puțin lucru.

Repatriat, cheful bistrițean a deschis de curând Pastel un restaurant în Cluj. Îi urez mult succes pe această cale.

În plină campanie de PR, cheful a tot acordat interviuri presei. Întrebat de către un jurnalist de ce România nu are restaurante cu stele Michelin răspunde: pentru că nu avem valoare culinară.

Am vrut să îl întreb mai multe despre subiect, dar solicitarea mea a rămas fără răspuns. Mă văd nevoit să chibițez pe aici în lipsa unui dialog. În primul rând îl anunț că Ghidul Michelin o să ajungă în România abia când o să avem infrastructură. Legătura dintre ghidul gastronomic și fabricatul de anvelope este mai strânsă decât ar putea să lase de înțeles numele comun al celor businessuri. Spațiul tipografic mă îngrădește și nu pot face o listă lungă de restaurante, țări, regiuni care nu sunt listate în ghid. Există nenumărate exemple de anomalii (a se citi strategii de marketing) care îi pot răsturna întreaga credință a excelentului mânuitor de tigăi. Locuri cu destulă cultură culinară fără tăgadă. Posibil chiar și pe gustul chefului nostru.

Dar ce înseamnă valoare culinară? Cine dă această valoare? Unde se depune dosarul cu șină? Se face proiect de țară sau se acordă, ca Nobelul, individual sau unui colectiv restrâns? Oare, acum că s-a întors în țară, a adus și niscaiva valoare în bagajul de cală?

Să îi aduc aminte că Gault & Millau, concurența directă a Ghidului Michelin, operează la noi de câțiva ani.

România culinară din ultimii ani s-a transformat total. Din ce în ce mai mulți bucătari în din ce în ce mai multe restaurante fac o treabă excepțională și recuperăm galopant deceniile irosite. Ne ajută și faptul că astăzi informația ajunge instant oriunde și că ne duce și capul. Ne ajută și legumele de calitate și know-how-ul dobândit afară, și faptul că noile generații de chefi nu mai tricotează trandafiri din salam.

Și ne mai ajută ceva: observ că generația de bucătari între 30 și 40 de ani (cu niscaiva excepții) colaborează, se vizitează, fac schimb de informații și beau sticle cu vin împreună. Se respectă reciproc și se ajută. Îi unește un scop comun, scuzați clișeul: să pună România pe harta gastronomică. Și o fac individual, dar la comun. Au început să tragă la aceeași căruță și sper să fie deloc impresionați când în spatele angrenajului rustic o să apară o limuzină spoită cu auriu, claxonând isteric, că nu poate depăși. Și nu pentru că n-ar avea destui cai putere ci că e pe un drum județean cu câte o bandă pe sens, restricții de circulație, asfalt prost și multe gropi din cauza cărora se uzează și mama mamelor celor mai șmechere cauciucuri.  

  • Text de Cosmin Dragomir

Cosmin Dragomir

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter