Unde se duc gândurile?

Deseori mi se întâmplă să uit diverse lucruri. Unele gânduri mi se repetă succesiv și mă sâcâie toată ziua, pe când altele dispar pur și simplu și par să nu se mai întoarcă niciodată. „Uitatul” a devenit un reflex spontan, involuntar și incontrolabil, ce se petrece ori de câte ori are ocazia. Pot ține minte detalii nesemnificative care îmi încarcă memoria zadarnic, precum ce culoare avea manichiura vânzătoarei de la magazin sau cu ce eram îmbrăcată când am împlinit 10 ani. 

Unde se duc gândurile uitate? Pleacă și stau cu celelalte gânduri, se găsesc unele pe celelalte și se aşează pe categorii, astfel am putea găsi secțiunile „responsabilități de zi cu zi”, „zile de naștere” sau „locul unde am pus cheile de la casă”. Noi nu avem acces atunci când trebuie la aceste informații. Gândurilor le place să-și facă apariția întârziat, tardiv pentru momentul în care avem nevoie de ele.

Bătălia gândurilor se dă zilnic și rar se întâmplă să triumfe cele importante, precum cele legate de programări, întâlniri, deadline-uri, etc. Acum câteva zile eram acasă și mă uitam la serialul „Povestea slujitoarei” (îl recomand) când am realizat că din bucătărie venea un miros ciudat: uitasem să duc gunoiul. Valul de responsabilitate m-a lovit și nu am mai stat pe gânduri, am ieșit în papuci și în pijamale până în curtea blocului. După ce mi-am terminat misiunea și am ajuns în fața intrării din bloc, am realizat că nu am cheile la mine și că am rămas pe afară. M-am blocat preț de câteva secunde, nu aveam nici mască, nici telefon, era miezul zilei și eu eram îmbrăcată într-o pijama roz. 

„Uitatul” m-a sabotat din nou. Degeaba am sunat frenetic la interfon, nimeni nu era acasă, vecinii mei sunt oameni serioși ce merg la muncă. Nu aveam cum să pun în aplicare nici leacul băbesc învățat de la mamaia mea în copilărie. Pentru cei predispuşi la uitat, acesta este procesul: se ia o cană, se întoarce cu fundul în sus, se întreabă lucrul uitat, şi, miraculos, gândul sau obiectul uitat îşi va face apariţia. Eu, cum nu aveam nicio cană la mine, singura mea scăpare a fost să găsesc un om darnic la metrou care să mă ajute să-mi iau o călătorie. Mi-am tras tricoul până sub ochi și m-am așezat pe un scaun, oamenii se uitau suspicios la papucii mei, își dădeau coate și râdeau. În cele din urmă am coborât la stația unde locuiește prietenul meu și am luat cheile de rezervă. Nu a fost deloc șocat când i-am povestit ce am pățit. A spus că „uitatul” îmi este o trăsătură de caracter. Eu cred ca alegerile țin de gusturile fiecăruia, pe când gândurile trăiesc independent și își găsesc singure propriul lor drum, neținând cont de preferințele noastre. 

Text de ALEXANDRA POPESCU

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter