CLIN D’OEIL | BOGDAN THEODOR OLTEANU

“Am simțit nevoia să fac mai degrabă cronică sau eseu decât jurnal

Semnatar a două productii teatrale foarte bine primite de public, Cea mai călduroasă zi din an (2017) și Taximetrişti (2018), ambele la Apollo 111, și al unui lungmetraj nominalizat la 4 premii Gopo, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă (2018), Bogdan Theodor Olteanu este regizor și co-autor, alături de Alex Mircioi, al spectacolului Julieta fără Romeo, ce a avut relativ recent premiera la Teatrul Odeon, cu Elvira Deatcu, Ioana Bugarin și Ruxandra Maniu în distribuţie, și merită a fi inclus pe lista de must-see-uri teatrale din noua stagiune. Înainte însă de apariţia pe scenă a Julietei lui Bogdan Theodor Olteanu, o tânără ce aspiră să devină studentă la Facultatea de Teatru din București, pe 10 septembrie se lansează în cinematografe noul film al independentului dramaturg, scenarist și regizor, Mia îşi ratează răzbunarea, al cărui protagonistă este o actriță emergentă hotărâtă să se răzbune pe fostul iubit, care în zilele ce urmează despărțirii lor violente încearcă să se filmeze cu un alt bărbat (ar fi, crede ea, răspunsul perfect pentru gelozia lui obsesivă). Avem deci de văzut în toamna asta o piesă de teatru și un film, două produse artistice incitante, diferite ca story și mod de expresie dar catalogabile ambele drept feministe, care au același autor, pe Bogdan Theodor Olteanu... căruia, firesc, i-am solicitat câteva lămuriri.

Julieta fără Romeo (Teatrul Odeon)

Atât în Mia îşi ratează răzbunarea cât şi în Julieta fără Romeo personajele principale sunt actriţe. Explică-mi opţiunea ta pentru artă, pentru teatru, ca mediu în care evoluează protagonistele.

În primul rând aș menționa că nu am vreun program în privința asta. În spectacolul Taximetriști personajele principale sunt bărbați. În lungmetrajul la care scriu acum la fel. Și în primele mele scurtmetraje. Cred opțiunile prezente au legătură cu un proces prin care am trecut (și mai trec) în relația mea cu filmul sau teatrul. Primele lucruri pe care le-am făcut în ambele medii erau vag autobiografice. Apoi am simțit nevoia să ies în afara mea, să privesc ce se întâmplă în jur meu, să fac mai degrabă cronică sau eseu decât jurnal. Mediul artistic - și oamenii din el - se află în directă proximitate. Și mi se pare să starea de lucruri din el dă seamă despre starea de lucruri din întreaga societate.

În ce priveşte situaţia din Mia îşi ratează răzbunarea, adopţi o poziţie detaşată, neincriminatorie. Asta vine cu un cost. Ca autor al filmului, nu ai dreptul să tragi concluzii personale.

Risc să vorbesc foarte ca în cărți, dar ieșirea dintr-o situație în care ești victimă - indiferent de gen - ar trebui să se facă prin (sau în paralel cu) un proces de autonomizare. Există riscuri și în binele făcut cu forța. Sigur că în punctul ăsta apar o gramadă de nuanțe. Ar trebui statul să intervină ferm și coerent în cazurile de violență domestică? Clar, chiar și împotriva voinței victimei. Aș putea eu să intervin cumva dacă știu un caz cu o actriță hărțuită de un regizor? Aș zice că nu, pentru îmi e cu neputință să asum (în numele ei) toate consecințele gestului meu.

Nu arăţi actul de violenţă deci nu putem opina ca spectatori cât de bine calibrată este contrareacţia Miei. Ai intenţionat să cultivi ambiguitatea modului în care poate fi “citit” personajul sau ai vrut să menţii focusul pe conflictul între principii şi realitate?

Actul de violență îndreptat împotriva Miei mi se pare irelevant. E o palmă, nu contează cât de tare sau cum a fost dată și la limită nu contează nici de ce. Nu cred că există posibilitatea unei evaluări obiective a violenței. Important - pentru filmul ăsta - este doar efectul produs și reacția pe care victima o consideră justă, de care are nevoie. Cred că ăsta e unul dintre marile păcate ale societății românești. Justificarea violenței și abuzului. I-a dat o palmă, dar… A hărțuit-o, dar… A violat-o, dar… Violența îndreptată împotriva femeilor ar trebui să fie un tabu absolut. Nu există niciun “dar”.

Ai făcut o afirmaţie categorică: “România este absolut primitivă dacă te uiţi la felul în care sunt portretizate femeile în cultură sau mass media.” Argumenteaz-o, te rog.

Nici nu e nevoie de un argument, e doar aritmetică. Dacă numărăm filmele în care protagonist(a) e femeie în ultimii 25 de ani e suficient. Iar dacă ne uităm la cum sunt scrise celelalte personaje feminine e la fel. Dacă dăm la o parte bunicile grijulii, mamele dedicate, soțiile plictisite și tinerele zvăpăiate rămâne foarte puțin. În mass media e suficient să citești titluri. Chiar și în publicațiile quality găsești structuri  extrase parcă din anii de glorie ai revistei Hustler.

Mia îşi ratează răzbunarea (Ana-Maria Guran, Ioana Bugarin, Carol Ionescu)

Eşti fidel în general actorilor cu care colaborezi, Silvana Mihai, Ioana Bugarin, Alexandru Ion, Maria Popistaşu... te bazezi mult pe improvizaţie tocmai fiindcă ai ajuns să îi cunoşti bine?

Sunt fidel în primul rând pentru că sunt niște actori foarte buni. Oricare dintre ei este printre vârfurile generației lui. Apoi, pentru că nu am niciodată timp - la filmare - mi se pare că e mai sigur să lucrez cu actori cu care am mai lucrat. Am apucat să ne cunoaștem, să ne seducem, să ne certăm și să ne împăcăm, de mai multe ori. Sunt două motive pentru care am apelat la improvizație. Unu, ca să propun un spațiu în care vocile actorilor - gândurile lor, punctele lor de vedere - să fie foarte prezente. Util cu atât mai mult cu cât în ambele lungmetraje [Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă şi Mia îşi ratează răzbunarea] personajele principale sunt femei. Doi, tipul de spontaneitate și naturalețe care mă interesează pe mine se poate obține - pe un text memorat - doar dacă ai timp la filmare. Iar când faci un lung în 10 zile e aproape imposibil. Făcutul unui film e tot timpul un amestec de opțiuni estetice cu gestiunea unor resurse.

Dai spectatorilor, indiferent de vârstă, teme serioase de meditaţie. Invers, după vizionările de până acum, ai avut reacţii din partea spectatorilor care te-au pus pe gânduri?

Ar trebui să da, presupun, dar răspunsul onest e că nu prea. Pentru că spectatorii cel mai adesea prelucrează în primul rând conținutul narativ al filmului (sau spectacolului) și dialogul are loc într-un moment în care pe mine nu mă mai interesează de mult subiectul ăsta. Deja de când am început filmarea sunt mai preocupat de tot felul de chestiuni formale, de stilistica filmului. Mă interesează mai puțin ce spun personajele și mai mult pe unde intră în cadru sau ce se întâmplă când alegi o mișcare de cameră sau alta. Lucrez mai degrabă cu reacții/comentarii de la critici sau alți oameni care fac film. Dar e cumva logic pentru că toți care consumă mult cinema, pot pune lucrurile în context, se raportează instinctiv la un canon. Toți putem să ne uităm la fotbal și să ne emoționăm într-un fel sau altul, dar asta nu înseamnă că și înțelegem ce (și de ce) se întâmplă pe teren. La film mi se pare și mai greu. De la public îți iei aplauzele sau fluierăturile și aia e.

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter