China sălbatică cu RAY MEARS

Ray Mears, cunoscut și din emisiunile Extreme Survival și Wild Britain, autor britanic, prezentator TV și entuziast al lumii naturale, expert în supraviețuire în natură, a fost împreună cu echipa sa de filmare în îndepărtata Chină pentru a explora și prezenta partea mai puțin cunoscută a faunei sălbatice din cele șapte regiuni diferite ale acesteia. De la junglele dense până la vârfurile înzăpezite, de la bufnițele salvate la elefanții sălbatici, Mears prezintă această țară magică în imagini uimitoare și o abundență de curiozități interesante. Această serie documentară din șapte părți, China sălbatică cu Ray Mears, poate fi urmărită în luna septembrie la Viasat Nature. Cu această ocazie, grație echipei Viasat Nature, am stat la discuții cu Ray despre experiența avută pe parcursul călătoriei, dar și despre chestiuni precum impactul schimbărilor climatice și acțiunii omului în diverse zone ale lumii, remarcat de Ray pe parcursul a peste douăzeci de ani de activitate.

Ai putea descrie noua emisiune TV în câteva propoziții? Ce este atât de special la ea și de ce ar trebui să o urmărim?

Ei bine, este destul de interesant. În primul rând, nu știu despre tine, dar eu nu știam nimic despre viața sălbatică a Chinei înainte să merg acolo. Sincer, am avut dubii serioase dacă să merg sau nu, pentru că au o înregistrare atât de slabă a problemelor de mediu. Dar am aflat că, în China, acțiunile de conservare a naturii sunt în creștere, deoarece chiar oamenii obișnuiți sunt interesați. Ceea ce mi s-a părut intrigant, și am decis să arunc o privire. Și chiar am fost surprins de ceea ce am văzut, viața sălbatică este uimitoare, evident am parcurs doar o mică parte a Chinei, pentru că este imensă, dar ceea ce am văzut mi-a plăcut foarte mult.

Și cât timp a durat de la idee, la implementare? Cât timp au durat pregătirile?

A fost nevoie de multă pregătire. Nu atât în ceea ce privește logistica și complexitatea filmărilor în sine, ci pur și simplu pentru a obține permisiunile și pentru a ajunge toată lumea la un acord, birocrația a fost mare. Cred că a durat doi ani, ceea ce este mult mai mult decât în mod normal, adică undeva la jumătate din acest timp. Și, desigur, însăși difuzarea programelor a fost întârziată din cauza lui Covid. Parcă a durat o veșnicie. Am început să filmăm în 2019 și am continuat până în ianuarie 2020. Covid începuse chiar înainte să plecăm, dar nu știam. Lumii nu i se spusese în acel moment despre Covid.

De ce China?

Este suficient să te uiți pe hartă ca să vezi cât de mare este. În ceea ce privește mediul rural, acesta joacă un rol foarte important în conservare și probleme de mediu. Așa că am fost dornic să merg și să pot spune „este foarte bine”, în caz că aș fi găsit aspecte care să-mi placă. În vest, avem impresia că acțiunile de conservare sunt de când lumea. Parcurile noastre naționale par foarte vechi, dar, de fapt, când te uiți la istoria lor și a activității de conservare, observi că acesta este un concept relativ recent pentru umanitate. Și cred că suntem cu toții de acord că asta va fi una dintre marile probleme pentru viitor. Am sperat ca, mergând și văzând cum se fac lucrurile în China, să încurajăm acest proces. Este extrem de important să susținem eforturile care se desfășoară acolo. Mai ales ținând cont că multor specii de animale nu le pasă deloc de granițele geopolitice.

Cât din misiunea în China ați reușit să îndepliniți? Ați reușit să faceți tot ce intenționați?

Da, am văzut tot ce am vrut să vedem, inclusiv aspectele foarte dificile. Singurul pe care nu l-am văzut a fost un panda în sălbăticie, dar știam că asta nu va fi posibil. Chiar și cercetătorul principal din rezervația cea mai protejată văzuse un singur panda în sălbăticie în 18 ani și acesta era bolnav. Dar le-am găsit urmele, le-am urmat și știu exact unde locuiesc. Iar asta, pentru mine, a fost important, deoarece majoritatea documentarelor care arată panda îi filmează în rezervații ori grădini zoologice - așa cum am făcut-o și noi - și nu se deranjează să meargă în habitatul lor natural. Eu am vrut să le văd habitatul natural și a fost interesant să merg acolo. Veți vedea în emisiune că acolo există o poartă mare pe care scrie „absolut interzis, nu puteți intra aici ". Iar în interiorul acelei rezervații uriașe există o zonă dedicată în care nici rangerii nu au voie să intre. Deci, interesant este că, atunci când China face parcuri naționale, chiar face conservare, folosește resurse extraordinare, iar asta este bine de știut.

Bine, Chinei îi pasă de viața sălbatică, dar probabil că există și unele probleme. Care sunt cele mai importante probleme pe care le-ai observat?

De unde să încep? Adică, o problemă uriașă este poluarea, plasticul, oriunde te duci, există deșeuri de plastic. Dar China se schimbă. Există o nouă tendință. Există, de asemenea, problema dorinței de a face lucrurile corecte, dar nu neapărat în mod corect. Au plantat o mulțime de păduri, dar nu cele potrivite. Acestea sunt greșeli pe care le-am făcut și noi, dar probabil acum 40 sau 50 de ani. Așadar, există o curbă de învățare conform căreia cel mai important lucru este să existe dorința de schimbare și voința politică de a o susține. Mi s-a părut fascinant să privesc chinezii obișnuiți care vizitează unele dintre aceste zone și mi-a amintit de copilăria mea din anii '70. Când mergeau în vizită la un parc național, oamenii se îmbrăcau în cele mai bune haine de duminică și așa este și la ei. Ei de-abia descoperă bucuria parcurilor naționale, ce sunt și cum să le folosească și să se bucure de ele.

Și după vizita în China, care este imaginea generală despre această țară mare și viața ei sălbatică?

Viața sălbatică este uimitoare. Am fost în special surprins de numărul păsărilor. Pentru un observator de păsări, China ar trebui să fie cu siguranță pe listă. Am văzut o specie de păsări care azi, în Marea Britanie, este incredibil de rară, iar acolo e frecventă. Este vorba de wryneck (n.r. mică pasăre migratoare, din familia picidelor, a ciocănitorilor, ce poate răsuci capul cu aproape 180 grade), de exemplu, am văzut una când eram mic și niciodată de atunci. Și când am văzut-o trecând, mintea mi-a spus „nu se poate”, dar era. Și da, cred că viața sălbatică este foarte bogată. Cred că viitorul este foarte bun, dacă China își continuă drumul și creează mai multe parcuri naționale, mai multe rezerve naturale, și alocă resursele potrivite și încurajează oamenii să se bucure de ele. Parcurile naționale nu păstrează doar habitatul și speciile, dar, de asemenea, promovează o înțelegere a problemelor majore legate de conservare și cred că, atunci când aceste chestiuni vor începe să prindă rădăcini, atunci China va modifica și mai de bună voie unele dintre lucrurile care cauzează în prezent probleme. Deci sunt plin de speranță, cred că a fost bine.

Vorbim cu toții acum despre conservare și ne gândim la asta, cât de important este să salvăm natura, dar ai vreodată sentimentul că poate acum este deja prea târziu pentru unele acțiuni?

Cred că în multe privințe este târziu, dar nu este prea târziu. Dar cred că sunt mai multe aspecte. În primul rând, natura are o capacitate impresionantă de autoreparare. Și cred că trebuie să avem încredere în asta și că oamenii, atunci când sunt motivați să rezolve o problemă, pot răspunde foarte repede. Pandemia Covid este un exemplu. Am dezvoltat nu un singur vaccin, ci mai multe într-un timp record. Deci, atunci când există voință, lucrurile sunt posibile, ceea ce trebuie să facem este să-i încurajăm pe politicienii noștri să ia aceste probleme cât se poate de în serios și să le permitem oamenilor de știință să găsească soluții pe care să le putem folosi apoi pentru a îmbunătăți situația. Dar cel mai important – părerea mea este că nu ar trebui să facem acest lucru impozitând sau legiferând. Cred că ceea ce trebuie să facem este să-i învățăm pe oameni că, de fapt, dacă facem ceea ce trebuie corect, lumea în care trăim va fi un loc mult mai fericit, mai frumos și ne vom bucura mai mult de ea. Să nu acționăm pentru că suntem obligați, ci pentru că vrem. Este întotdeauna mai bine să încurajezi un măgar încăpățânat să se miște mai degrabă cu un morcov decât cu un băț.

China este foarte mare, ce părți din China ați vizitat?

Am petrecut cea mai mare parte a timpului în partea centrală și de vest, adică în regiunea Himalaya. Am mers la Shangri-La, Beijing și am coborât și în China tropicală. Beijingul este foarte interesant de fapt, am fost cu adevărat surprins. Deși n-ai crede că există sălbăticie acolo, în Beijing s-a plantat un număr enorm de copaci, pentru a îmbunătăți habitatul păsărilor. Majoritatea acestor copaci, cam 200 de milioane de copaci, sunt plantați de persoane private, care plătesc pentru plantarea lor. Și acolo, am vizitat un centru de reabilitare a păsărilor răpitoare, deoarece Beijingul se află pe ruta lor migratorie. Am fost cu adevărat surprins, plăcut surprins, de ceea ce am văzut acolo. Oamenii obișnuiți din China sunt foarte interesați de viața sălbatică și conservare, iar acest interes crește.

Am fost si eu în China. De asemenea, am fost la Beijing, acum 20 de ani. Și singurul lucru pe care mi-l amintesc despre Beijing este aerul, care era oribil. Poluarea a fost îngrozitoare, s-au schimbat lucrurile de atunci?

Nu, nu cred. Prima mea amintire la coborârea din avion a fost mirosul de cărbune din aer, dar în ceea ce privește interesul oamenilor pentru mediu, da, lucrurile se schimbă. Și nu este sponsorizat de guvern, guvernul a venit și a susținut acest interes. Dar interesul este de la bază, ceea ce este încurajator. Dar, știi, sunt doar la început. Au un drum lung de parcurs.

Suntem conștienți că sălbăticia se micșorează, iar asta determină și apariția a tot felul de viruși, de exemplu. Cum stau lucrurile în China?

La nivel global este o problemă foarte mare, în special în pădurile tropicale ale lumii. Acolo se poate observa mult mai bine diminuarea suprafețelor sălbatice. Și dacă te duci la Borneo și te întorci câțiva ani mai târziu, nu vei mai găsi jungla în care ai fost. Adică, pierderea este extraordinară. Iar problemele sunt sporite și de țările în care politicienilor nu le pasă. Uite, Brazilia – situația este cu adevărat îngrijorătoare. În ceea ce privește China, am fost cu adevărat surprins de ceea ce am văzut acolo, și sunt sigur că oricine se uită la emisiune va fi. Da, poluarea acolo este foarte mare. Este o țară foarte populată. O mulțime de oameni care cultivă la scară mică în toată țara. Însă în ceea ce privește speciile de animale sălbatice pe care le-am văzut, am fost cu adevărat surprins. Am văzut lucruri pe care le-am considera specii rare aici. Care este pierderea? Nu pot măsura. Dar China are încă o cantitate fenomenală de animale sălbatice, iar dacă oamenii îmbrățișează activitatea de conservare de care devin interesați, cred că sunt o speranță extraordinară nu doar pentru China, ci și pentru vecinii lor. Și singurul lucru pe care China îl face foarte bine este să adopte legi. O lege este ceva absolut, nu poate fi încălcată. Deci, viața sălbatică are șansa în unele zone ale Chinei unui viitor foarte bun.

Ce ai mereu cu tine? Când filmezi o emisiune, sau când ai diverse tipuri de ateliere.

Dacă filmez animale sălbatice, evident că întotdeauna am binoclu cu mine. Și îl folosesc întotdeauna. Chiar și atunci când, teoretic, nu filmăm. Ni s-a întâmplat adesea să filmăm lucruri peste care am dat când nu ne așteptam, iar acestea sunt uneori cele mai bune. Dar întotdeauna în rucsacul meu am o trusă de prim ajutor, o haină impermeabilă, și un dispozitiv cu care să încălzesc apă, astfel încât să putem sta afară mai mult timp. Dacă îți faci timp să te hrănești corect, nu obosești atât de repede și astfel poți face ori vedea mai multe. Deci, acestea sunt lucrurile fundamentale pe care le am atunci când merg în locuri mai îndepărtate. Și evident că am un cuțit. Nu iau foarte multe cu mine, mă folosesc de natură cât de mult pot.

Poți face foc în orice împrejurare?

Da.

Nu și într-un show al lui Graham Norton.

Și știi de ce?

Știu.

Din pricina substanțelor ignifuge.

Știu.

A fost o glumă oribilă. Dacă aș fi știut, aș fi folosit o altă metodă și aș fi reușit să aprind focul.

De unde a venit această dragoste pentru sălbăticie, sălbăticie și supraviețuire?

Am crescut în sudul Londrei, într-o zonă care acum este foarte construită, dar nu și când eram băiat și am început să urmăresc vulpile. Mergeam pe urmele lor și voiam să stau afară noaptea, dar nu puteam pentru că nu aveam echipament. Eram foarte tânăr și la școala la care mergeam făceam judo. Era obligatoriu, iar cel care preda judo fusese în Birmania în timpul celui de-al doilea război mondial luptând în spatele liniei. Și i-am spus: "Nu am echipament de camping, dar chiar vreau să rămân afară noaptea", iar el s-a uitat la mine și mi-a spus: "Nu ai nevoie de echipament; nu am avut nevoie noi în război, nu ai nici tu nevoie acum ”. Și am început să învăț cum să folosesc natura pentru a avea grijă de mine, ceea ce m-a condus la un interes pentru botanică, pentru plante, ciuperci. Și în arheologie și istorie. Deci, bushcraft-ul a fost nucleul călătoriei mele în lume și mă ajută la propriu, când călătoresc în alte părți ale lumii. Dar cel mai important lucru este că ne învață cât de dependenți suntem de natură și cât de benefică poate fi natura. Dacă facem lucrurile corect.

Crezi că ar trebui să avem mai multe cunoștințe pentru a supraviețui în sălbăticie? Sau am putea supraviețui doar din logică pură și vizionând trei sau patru filme pe subiectul asta?

Sunt două scenarii aici, dar îți pot spune cu certitudine, cei care cu un bun simț sănătos, supraviețuiesc. A fost o mamă care a rămas blocată într-un deșert în America de nord împreună cu familia. Și-a îngropat copiii în nisip, i-a dat cu ruj pe toată fața pentru a-i proteja de soare și astfel i-a ținut în viață până când au fost găsiți. Deci, doar folosindu-și intelectul. Toată supraviețuirea se bazează pe bunul simț. Poți supraviețui doar urmărind câteva programe? Ei bine, da, deoarece au existat șase sau șapte cazuri în care oamenii au supraviețuit după ce au urmărit programe pe care le-am urmărit și eu, și i-am întâlnit după aceea. A fost un grup foarte mare care s-a pierdut în junglă, care a făcut lucrurile corect datorită unei emisiuni de-ale mele. Și altcineva, un bărbat care a fost lăsat de un ghid de snowmobil în Arctica, iarna pe viscol, a supraviețuit pentru că a urmat sfaturile pe care le-am dat într-un program. Deci da, în viață, în general, am spune că puțină cunoaștere nu este suficientă, dar, când vine vorba de supraviețuire, poate face diferența.

Cum privești această mișcare a celor care doresc să trăiască în natură? Care se mută, nu știu, în pădure și folosesc sursele din natură și nu merg niciodată în oraș. Ori de apariția show-urilor de supraviețuire?

Sunt două întrebări diferite. Prima întrebare este despre oamenii care se mută în natură. Cred că aceasta este doar o reacție la lumea extrem de tensionată pe care am creat-o pentru noi înșine. Și cred că reflectă faptul că nu ne simțim ca și cum am fi responsabili de lumea noastră și că viața noastră este controlată de serviciile la care ne abonăm cu toții și de frustrările de a nu putea să ne facem iPhone-urile sau Wi-Fi-ul să funcționeze. Înțeleg asta. Nu este pentru mine. Eu vreau să mă bucur de tehnologie și de știința modernă, dar să fiu aproape de natură. În ceea ce privește programele de care vorbești, eu am făcut un efort conștient să nu fac astfel de programe TV. Pentru că atunci când am început să fac televiziune, a fost după filmele cu Rambo, iar ele au însemnat un lucru în America și altceva în restul lumii. Și ceea ce am vrut să arăt este că putem să ieșim cu toții în natură și să învățăm să fim acolo și să beneficiem și să creștem din această experiență. Nu cred vreodată că poți cuceri natura. Natura dictează întotdeauna. Sarcina mea este să învăț să lucrez în parametrii stabiliți de ea. Și am descoperit că asta îmi aduce o satisfacție foarte mare, din punct de vedere fizic, mental și spiritual și nu aș vrea să o fac în alt mod. Nu aș încerca să opresc pe cineva să abordeze sălbăticia ca pe o sursă de adrenalină. Dacă asta îi face pe ei să vibreze, bine, dar într-o zi vor îmbătrâni. Poate că vor deveni puțin mai înțelepți.

Am văzut un clip în care comentai câteva filme, care începe cu Tom Hanks în Naufragiatul. Aș vrea să te întreb ce film de ficțiune a fost cu adevărat realist când vine vorba de supraviețuire? Poate The Revenant sau altul.

Nu cred că Hollywood-ul face o treabă bună în a spune adevărul, exagerează prea mult. În natură, viața este subtilă, pericolele sunt subtile. Toată lumea își face griji cu privire la urs, dar țânțarul este mult mai periculos și ucide mai mulți oameni. Cred că Naufragiatul a fost destul de bun. Am învățat mii și mii de oameni să facă foc prin frecare și le știu reacția. Expresia de pe chipul lor este exact ceea ce vedeți pe chipul lui Tom Hanks când face foc pentru prima dată. Mi s-a părut foarte veridic.

În fiecare episod al seriei prezentați un studiu de caz privind protecția mediului sau a naturii. Care dintre acestea ți-a făcut cea mai puternică impresie?

Mi-e greu să spun. Toate au fost impresionante, dar din diferite motive. La Beijing am fost la un centru de reabilitare a păsărilor răpitoare, coordonat de doar o mică organizație caritabilă. Și era la fel ca în Anglia, unde locuiesc. Aceiași oameni, aceeași muncă, aceleași preocupări, aceeași sârguință și, în multe feluri, aceste mici organizații spun mult mai multe. Ar fi foarte ușor pentru un stat să facă paradă cu programe strălucitoare și bine finanțate. Dar când vezi o așa unitate într-un grup mic, luptându-se, chiar și financiar, să facă ceea ce face, și prin dăruirea lor, făcând treabă bună, e altceva. Când am filmat emisiunea cu panda, nu puteai filma decât în ceea ce arată ca un cadru zoologic. Dar nu este. Acestea sunt proiecte pentru bunăstarea urșilor panda, foarte bine finanțate, foarte bine organizate, extrem de profesioniste. Desigur, China este conștientă de importanța urșilor ca simbol la nivel mondial. Am întrebat dacă putem filma în zonele în care trăiesc panda în sălbăticie și mi s-a spus „nu o să vedeți, nu vedeți niciodată un panda în sălbăticie, sunt prea evazivi”. Rangerul nu văzuse un panda de 18 ani. Dar am spus „nu contează, hai să mergem oricum”, și am făcut-o și a fost cu adevărat interesant. Am condus în munți și am ajuns la o poartă mare, iar poarta spune literalmente că nu poți intra fără permisiune, în niciun caz, este absolut interzis, dar noi aveam permisiune și am intrat. Iar rangerii de acolo sunt cei mai sârguincioși rangers, bine finanțați, foarte bine educați, muncitori. Și am mers pe urmele urșilor panda sălbatici. Eu asta fac, iau urma animalelor, știu că nu le poți falsifica. Le-am văzut urmele. Ne-am uitat și pe camerele de filmare amplasate, am obținut o nouă perspectivă asupra acestui animal și cât de dinamic este, cât de mobil este. Și am respectat cu adevărat munca pe care am văzut-o făcându-se acolo. Ce a fost interesant este că și rangerii, cred, ne-au respectat pe noi, pentru că și-au dat seama că nu veneam doar să vorbesc și să filmez, ci urmăream la fel de mult urmele făcute de ei, ca și pe cele lăsate de panda. Și ne-am despărțit prieteni. Prieteni uniți de o dragoste și dorința pentru conservare. A fost foarte special.

M-am documentat înainte de acest interviu și am citit că ești cunoscut ca un tip neînfricat. A reușit vreuna din întâlnirile tale cu animalele sălbatice să te sperie? Și cum poți face față fricii atunci când lucrezi cu animale sălbatice?

Nu sunt neînfricat; frica este o emoție pe care o simțim cu toții. Dar frica este în mintea mea, necesită anticipare, trebuie să ai timp să te gândești la asta, să o simți. Când are loc o astfel de întâlnire potențial periculoasă, dacă te concentrezi asupra momentului și faci ceea ce trebuie, nu există loc pentru frică. După aceea, da, o poți resimți și spune „ei bine, asta a fost cam aproape”. Deci, important este să știi ce animale este posibil să întâlnești, să înțelegi ce să faceți dacă există o problemă și să acționezi dacă sesizezi că pericolul este aproape. La un moment dat, am fost în căutarea unor urși în apropierea unei mănăstiri, lucru destul de riscant, dar sunt foarte atent la pericol. Și îmi gestionez acțiunile și mișcările în consecință. Dar nu vreau ca oamenii să creadă că natura este periculoasă. Există o mulțime de programe de televiziune care îți spun „acesta este cel mai otrăvitor dintre toate animalele și dacă te mușcă, vei muri în 15 pași” sau mai știu eu ce. Aceasta nu este experiența mea despre natură. Experiența mea despre natură este că, dacă facem lucrurile corect și dăm lucrurilor spațiu, în nouă dăți din zece, nu întâmpinăm nicio problemă. De fapt, ființele umane sunt mult mai periculoase. În ceea ce privește viața sălbatică, care este cel mai periculos, un urs sau un țânțar? De departe țânțarul, dar știi că nu așa înfățișează uneori Hollywood-ul.

Cred că există anumite protocoale despre cum să abordați viața sălbatică. În China, ați urmat aceleași protocoale sau au fost unele reglementări mai stricte sau mai puțin stricte?

Am făcut totul ca la carte. Am o părere foarte strictă cu privire la această problemă. Tratez întotdeauna animalele așa cum aș vrea să fiu tratat de animal. Așa că mă pun pe mine în locul lor. Așa că nu le provoc, nu fac nimic agresiv. Eu vreau să văd comportamentul natural, și aici am fost în totalitate în concordanță cu abordarea chineză a lucrurilor. Nu erau în nici un fel dispuși să renunțe la reguli pentru a da bine la cameră și asta nu a fost o problemă pentru noi. Ceea ce ne-au permis a fost accesul unic la unele zone. Cel mai interesant a fost să vedem eforturile depuse de guvernul chinez pentru a proteja panda. Este autentic și este încurajator.

Ați făcut atâtea călătorii și mă întrebam dacă te-au învățat ceva despre viața sălbatică și relația pe care o avem cu ea?

Am aflat că trăim alături de o multitudine de creaturi uimitoare, indiferent că sunt plante sau ciuperci sau insecte sau animale sau păsări. Toate conțin o forță vitală. De multe dintre ele depinde bunăstarea noastră. Important este să recunoaștem că, pentru a trăi, trebuie să luăm viața, dar nu trebuie să o facem gratuit. Trebuie să o facem cu respect și echilibru. Asta am învățat din călătoriile mele. De asemenea, am învățat să ascult înțelepciunea altor culturi, care au o asociere mult mai îndelungată cu natura decât noi, și, de asemenea, să privesc istoria. Sunt foarte interesat de istorie, iar noi nu știm să învățăm din greșelile din trecut. Cred că trebuie să îmbunătățim acest lucru. Personal, filozofia mea este că îmi împart viața cu alte specii și asta înseamnă că toate aceste forme de viață sunt frații și surorile mele și îmi pasă de ele la fel ca și de familia mea.

Care sunt primii pași pentru a-ți începe aventura în arta supraviețuirii?

Pentru mine, supraviețuirea este o stenografie a bushcraft, și, totodată, ușa spre această lume. Primul lucru pe care trebuie să îl înțelegeți despre hipotermie: frigul ucide. Noi suntem creaturi tropicale, dar funcționăm intelectual în afara tropicelor și trebuie să înțelegem cum funcționează hipotermia și cum să evităm scăderea temperaturii corporale. Iar acest lucru ar trebui să conducă la un interes natural pentru primul ajutor. Deoarece primul ajutor este foarte important atunci când călătorești în locuri îndepărtate. Iar apoi, ar trebui să înveți cum să utilizezi o hartă și o busolă. busola este extrem de importantă în natură. Nu GPS-ul, ci busola și harta. După ce am înveți să le folosești, de-abia atunci poți merge în călătorii mai lungi. Și în acele călătorii mai lungi, trebuie să știi cum să faci foc, să găsești adăpost, să găsești mâncare și să folosești bine instrumentele pe care le poți purta cu tine. Și dacă ești înțelept, vei învăța și cum să semnalizezi, dacă te confrunți cu dificultăți. Deci, există un proces natural. Începând cu înțelegerea fiziologiei noastre, înțelegerea primului ajutor, învățarea de a ne găsi drumul. Și apoi toate abilitățile de a trăi în afara societății.

Ce sfaturi le-ai oferi părinților pentru a-și aduce copiii în aer liber?

Este foarte ușor. Pur și simplu, nu face din asta ceva neobișnuit. Dacă dintr-o dată decizi să îi scoți în natură, nu vor ști ce se întâmplă și nu vor vrea. Ei trebuie să învețe că a fi în natură este ceva normal, nu o excepție.

Ești și educator, de ce este important să educăm copiii despre natură în aceste zile?

Este important pentru că le tot spunem că sunt responsabili pentru viitor. Cred că îi împovărăm cu asta prea de mici. Noi încă avem responsabilitatea prezentului și ar trebui să-i protejăm, până când vor crește. Dar, așa cum am văzut cu Greta Thunberg, unii decid că vor să își asume aceste responsabilități devreme. Și nu sunt sigur că pot; deși au entuziasmul, energia și impulsul, acest lucru necesită înțelepciune, iar asta vine cu vârsta. Acum, de ce este important să învățăm copiii despre natură? Ei bine, atunci când își asumă aceste responsabilități, atunci când le predăm lor, trebuie să fie capabili să recunoască ceea ce este acolo. Trebuie să poată măsura. Cu ce au rămas? Ce este bun? Ce este rău? Oamenii uită foarte repede, uităm lucrurile foarte repede. Aici, în Marea Britanie, când eram băiat, aveam ulmi și apoi a apărut boala olandeză a ulmului. Și acum nimeni nu poate recunoaște un ulm. Acum avem o boală care ne distruge frasinul, iar generația următoare nu va recunoaște un frasin. Deci, trebuie să îi educăm, pentru că altfel acceptăm circumstanța modificată a unui habitat ca normă mai degrabă decât ca excepție. Copiii trebuie să poată recunoaște lucrurile obișnuite așa cum sunt ele natural.

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter