Jurnal de bucureștean | Întrebarea din grădină

Vara primului an de pandemie mi-am petrecut-o pe acoperișuri, unde se refugiaseră ginul și poezia, și-n curți de instituții culturale. Anul ăsta am fost în grădină. O știam, cum să n-o fi știut? O examinam cu jind, după gard, când mergeam vizavi la Poezia Muzicii Tinere, ceea ce însemna totul pentru generația mea, deși pentru generația de azi nici poezia, nici muzica și nici chiar tinerețea nu mai înseamnă nimic din ce erau odată. În a doua vară pandemică am și descoperit-o: Grădina Casei Universitarilor, transformată în spațiu urban-boem-câmpenesc deschis publicului pe timpul verii (intră și în prelungiri), gazdă perfecta pentru spectacole de teatru, concerte acustice, proiecții de film și evenimente pentru copii. O să spuneți că așa oi fi eu, fire mai simțitoare, mă impresionează natura urbană (e momentul ca redactorul-șef al acestei publicații, cu care m-am întâlnit la TIFF 2021, să afle că, între două filme, am dat o fugă și la Grădina Botanică, prilej de plimbare și desfătare).

Foto: Stan Eugen Daniel

Am ajuns în Grădina Casei Universitarilor fără să știu că voi da acolo de un loc de tolăneală și de răsfăț culinar, datorită van-urilor de Street Food. M-am dus la teatru, pentru că era stagiunea Unteatru Open-Air, după părerea mea, cel mai fain eveniment cultural în aer liber pe care l-au avut bucureștenii vara asta (concertele și evenimentele de aici au continuat și după #zileleunteatru). Într-o seară am văzut spectacolul „Efecte secundare”, în regia fără cusur a lui Vlad Bălan (acesta a și tradus, alături de actrița Camelia Pintilie, excelentul text al englezoaicei Lucy Prebble, dramaturg cu succese în serie). „Efecte secundare” i-a adus pe scena din Grădina Casei Universitarilor pe actorii Vlad Ionuț Popescu, Oana Jipa, Camelia Pintilie, Bogdan Nechifor. Tuspatru s-au achitat, cu pasiune și vădită înțelegere, de un text inteligent, solicitant, bulversant.

Foto: Stan Eugen Daniel

Iar în altă seară, un băiețel a pus cea mai bună întrebare din public pe care am auzit-o vreodată.

Eram în acest loc perfect pentru spectacole open-air, deși se aud chiotele copiilor din Grădina Icoanei sau poate chiar de aia și asistam la discuția, moderată de criticul Cristina Rusiecki, de după premiera „O familie fericită”, psihodrama ambulantă de și cu Alina Berzunțeanu și Istvan Teglas. De când mă știu, mă număr printre ciudații care nu se sfiesc, ba le și place, să vorbească în public. Așa că aveam două întrebări pentru artiști: ce impact ar avea difuzarea online a spectacolului, dacă ne-ar închide ăștia din nou, și dacă au cunoscut vreo familie fericită. Urma să înceapă alt eveniment la Zilele #unteatru, așa că n-am mai apucat să întreb. Oricum, o făcuse un copilaș înainte. Iar întrebarea lui a fost mai bună și decât ce pregătisem eu, și decât a teatrologului care luase cuvântul. Din brațele tatălui său, băiețelul a întrebat: cum vă cheamă? Alina a răspuns: Alina. Iar Istvan: pe mine mă cheamă Istvan. Pe tine cum te cheamă? Băiețelul a spus cum îl cheamă, în ropotele de aplauze ale publicului.

Foto header: Alex Iacob

  • Text de Horia Ghibuțiu.

Horia Ghibutiu

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter