VIDEODOME | “HÄXAN” (1922, r: Benjamin Christensen)

Din 17 septembrie, în cinematografe se lansează “Lux Æterna”, năucitorul mediumetraj realizat de controversatul Gaspar Noé (“Irreversible”, “Climax”) şi produs de casa Yves St Laurent, care începe cu un fragment din filmul-cult suedez “Häxan”, despre care cineastul francez a declarat că ‘este o capodoperă care explică mai bine decât orice alt film făcut ulterior ce a reprezentat vânătoarea de vrăjitoare care a durat un secol întreg în toată Europa.

Unii numesc acest masacru, perpetuat în numele Domnului, “sexocid”, pentru că femeile au reprezentat 80% dintre executaţi’. Ca să vă puteţi scufunda mai bine în ambientul stroboscopat al experimentului cinematic semnat de Noé, e de preferat să căutaţi să (re)vedeţi mai întâi “Häxan”.

Gore, carnalitate, violenţă, sadism, blasfemie? Călugăriţe isterice, bebeluşi nebotezaţi aruncaţi la fiert într-un ceaun, orgii cu vrăjitoare despuiate şi demoni pofticioşi? În 1922, într-un film de acum aproape 100 de ani? Doar un scandinav ar fi putut fi responsabil pentru acest act de curaj. Iar pe autor puteti să îl vedeţi nu doar în propria sa peliculă ci şi în rolul lui Claude Zoret din “Michael” al concetăţeanului său Carl Theodor Dreyer (1924). Cenzurat sau interzis timp de mai multe decenii în afara Suediei, având la bază un scenariu conceput între 1919 şi 1921, inspirat de Malleus Maleficarum (Der Hexenhammer), cartea de căpătâi a oricărui vânător de vrăjitoare scrisă de clericul catolic german Heinrich Kramer în 1486, şi de Compedium Maleficarum al lui Francesco Maria Guazzo, publicată la Milano în 1608 (de aici este extrasă ilustraţia cu oamenii pupându-l în fund pe Satana), “Häxan”, cel mai costisitor film mut din istoria cinematografiei scandinave, este un documentar în patru părţi şi şapte ‘tablouri’ vivante pe care autorul său l-a definit ca “a presentation from a cultural and historical point of view in 7 chapters of moving pictures”... “vrăjitoria în istoria misticismului”.

Actualmente în circulaţie sunt două versiuni ale filmului, ambele interesante, cea originală, de aproximativ 105’ la standardul actual de 24 de frame-uri/secundă (la premieră a avut 122’ cu frecvenţa de 18 fr./sec.), cu muzica compusă prezumtiv (informaţia nu a fost confirmată niciodată oficial) de către danezii Launy Grøndahl şi Emil Reesen, reimaginată aici de Geoff Smith şi, respectiv, Bronnt Industries Kapital (proiectul lui Guy Bartell), şi cea scurtată la 76 de minute prin înlocuirea cartoanelor intermediare, vehicule ale textului explicativ, cu naraţiunea din off al unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Generaţiei Beat, William S. Burroughs (“Naked Lunch”, trilogia “Nova”), suprapusă peste un OST Bop-Jazz (cam anarhic) compus de către percuţionistul Daniel Humair şi interpretat de un cvintet în care, alături de autor, performează Guy Pedersen (dublu bass), Bernard Lubat (orgă), Michel Portal (flaut) şi Jean-Luc Ponty (vioară)!

Dintr-un preambul diversionist (“C1: Sources”), prezentat într-o manieră foarte seacă în care ni se explică originea credinţei în spiritele rele ca rezultat a “naivităţii” civilizaţiilor primitive în ceea ce priveşte optica păgână asupra “misterul Universului”, susţinută vizual de documente, ilustraţii de arhivă şi simulări cosmogonice (ex. viziunea egiptenilor asupra lumii descrisă de Gaston Camille Maspero), Benjamin Christensen trece la demonii care, în superstiţiile din epoca feudală, îşi aveau rezidenţa în centrul Pământului (“C2: 1488”), pentru a ajunge la o serie de viniete cinematografice (vrăjitoarea ce zboară spre întâlnirea cu colegele de breaslă, Satana – jucat de însuşi cineastul – care duce în ispită o soţie şi apoi terorizează un grup de călugări, o femeie care achiziţionează o licoare chipurile magică, ‘de îndrăgostire’, ş.a.m.d.) care apelează la o serie de efecte speciale neaşteptate (inclusiv animaţie stop-motion).

Cel mai consistent segment al documentarului se construieşte plecând de la cazul unei bătrâne acuzate de practici demonice de către familia unui muribund şi este dedicat detalierii modului în care erau tratate femeile suspecte de vrăjitorie în Evul Mediu (“C3: The Trials”). Torturată, aceasta îşi recunoaşte vina şi nu numai că explică chinuită modul în care se desfăşoară Sabaturile vrăjitoarelor de sâmbătă noaptea sau că a dat naştere unor copii diavoleşti cu formă insectoidă desprinşi parcă din scrierile lui H.P. Lovecraft ci îşi denunţă şi câteva acolite, printre care se numără două dintre femeile din familia care a pus-o sub acuzare (“C4: The Torture”). În următoarele minute (segmentele 5 şi 6), cineastul se ‘concentrează’ pe a furniza argumente cenzorilor care să interzică difuzarea filmului în cinematografe datorită pronunţatelor accentelor anti-Catolice. Clerul este prezentant ca un amalgam de barbari puturoşi, interesaţi mai degrabă de rafinarea practicilor sadice decât de propovăduirea credinţei, în numele fantasmelor vânătorii de vrăjitoare şi de eretici. Femeile nu sunt cruţate întrucât călugăriţele (e suficient ca Maica Stareţă Cecilia să cedeze influenţei Diavolului) cad pradă unor deviaţii comportamentale ce conţin deseori accente de umor involuntar (ex. nebunia dansului în mănăstire).

Tributar conceptelor freudiene, Christensen revine spre final (“C7: 1921”) la tonul serios prin formula potpuriului alcătuit din sketch-uri diverse (cleptomanul, isterica, somnanbulul) pentru a sublinia, renunţând în anumite momente chiar şi la “al patrulea zid”, cel cu spectatorul, cu un sarcasm neaşteptat, că, în epoca modernă (începutul secolului 20), suspiciunea de vrăjitorie este asociată îndeosebi cu persoanele cu probleme psihice ce necesită tratament medical şi nu... religios. Duşurile reci sau lobotomia din ospiciu au înlocuit ‘ştiinţific’ învechitele metode de tortură inchizitoriale... iar zburatul cu aeroplanul pe cel cu mătura. Valoarea filmului, exegeză a efectului devastator a utilizării manipulării religioase - cu ipocrizia şi misoginismul aferente - pentru limitarea libertăţii de gândire, opinie şi expresie, care, în sine, trebuie privit ca o legendă a Horror-ului mut, este incontestabilă atâta vreme cât rămâne una dintre primele opere cinematografice care au utilizat într-un registru neaşteptat de sofisticat reinterpretarea artistică pentru ilustrarea unei teme cu caracter documentar... Docudrama - nu trebuie să uităm că “Nosferatu” al lui Murnau şi “Dr. Mabuse” al lui Fritz Lang, prezentate publicului în acelaşi an, 1922, anunţau de la bun început spectatorul că sunt pure ficţiuni, iar “La passion de Jeanne d’Arc” al lui Dreyer avea să aibă premiera abia în 1928 - ce rezistă remarcabil de bine la trecerea timpului prin densitatea narativă şi punerea măiastră în scenă.

Nu mă pot abţine de la o observaţie niţel tendenţioasă: americanii, în tentativele lor (agasante uneori) de a-şi întări cu orice chip fundamentul civilizaţiei şi culturii lor subţirele istoric, susţin sus şi tare că “Nanook of the North” al lui Robert J. Flaherty, făcut public la puţin timp înainte de “Häxan” în 1922, este prima Docudramă din istoria cinematografiei. Le reamintesc simplu că: 1.) NU poate aspira să se compare calitativ - nici ca fond şi nici ca formă - cu “Häxan” (arată că înglobează muncă şi determinare dar nu neapărat şi un talent strălucitor sau o viziune aparte); 2.) NU a fost primul întrucât neamţul Arnold Fanck realizase deja “Das Wunder des Schneeschuhs” în 1920. Ca să mă protejez, mi-am găsit câte un aliat involuntar pentru fiecare punct: 1.) Max Brooks (fiul lui Mel şi autorul bestseller-ului “World War Z”), care scrie hlizindu-se cu gura până la urechi în a sa carte “The Zombie Survival Guide” din 2003 că personajul principal, Nanook, “starved to death a year after that documentary was shot”, în linia numeroaselor acuze adresate lui Flaherty că a fabricat multe dintre scene (spre deosebire de el, “Häxan” adoptă din start o atitudine onestă), şi 2.) Quentin Tarantino, care a administrat câteva palme serioase peste fălcuţele hollywoodiene insistând în “Inglorious Basterds” pe munca lui Fanck, în special pe “Die Weißse Hölle vom Piz Palü”. Sper că... q.e.d. Dacă nu, nu.

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter