Adrian Titieni: „Toate personajele sunt în noi înșine”
După ce l-am văzut deja în această vară în spectaculosul film al lui Daniel Sandu, Tata mută munţii, Adrian Titieni, unul dintre cei mai talentați și prolifici actori români, cu peste 100 de roluri de film, teatru și televiziune, și-a adus aportul și în două dintre producțiile cinematografice de valoare certă care sunt luna aceasta pe marile ecrane, ca narator al documentarului România Sălbatică (premiera: 17 septembrie), recompensat la TIFF 2021 cu Premiul Publicului, și ca interpret al tatălui adolescentului care se confruntă cu pierderea iubitei în Otto Barbarul (premiera: 24 septembrie), câștigător la TIFF al Premiului Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea Lungmetraj.
Ca părinte al fictivului Otto, Adrian Titieni este cu atât mai interesant cu cât în punkerul rebel îl descoperim chiar pe fiul său real, Marc Titieni, aflat la debut într-un rol principal. Am plecat din România ‚sălbatică’ prin viața lui Otto ‚barbarul’ cu Adrian Titieni într-o incursiune în filmografia sa recentă, dar și în remarcabila sa activitate de cadru universitar, formator al multor generații de tineri actori.
Spuneai cândva că, în copilărie, una din primele tale opțiuni profesionale a fost să te faci silvicultor. Agronom pot înţelege fiindcă tatăl tău avea această meserie, dar de ce silvicultor?
Pornind de la fișa postului bunicului meu care a fost silvicultor – de fapt, a fost pădurar – care mi se părea absolut fantastică. Pleca dimineața, avea grijă de o parcelă de pădure imensă și își gestiona parcursul zilei într-o singurătate absolută, în natură. Mi se părea cuceritor. Știam că poți să fii în relație cu lumea înconjurătoare și cu universul, inclusiv cu propria-ți interioritate.
Probabil era un moment de disfuncție între mine și societate, mi s-a părut super interesant să poți să faci chestiunea asta fantastică și să mai fii și plătit. Sigur că, dincolo de a mă plimba prin pădurea respectivă, aveam gânduri mari… care nu m-au părăsit nici acum dar nu mi-aș mai dedica, să zicem, preocupările profesionale exclusiv acestui lucru pentru că am descoperit în mine alte resurse și alte nevoi, ori alte obiective sau viziuni, dar ăsta a fost trigger-ul.
Asta înseamnă că, având această afecţiune şi nostalgie legată de natură, subiectul României Sălbatice ţi-a fost unul apropiat.
Cât de cât. Adică nu pot să mă erijez în cunoscător al României profunde dar a fost un subiect pe o temă prietenoasă. Chiar mai mult decât prietenoasă și mi-a stimulat… la această vârstă, încă o dată, curiozitatea, o calitate pe care mi-aș fi dorit să o păstrez. Toată viața m-am străduit și am încercat să o cultiv și copiilor mei, studenților cu care intru în relație, pentru că e ultraimportantă.
Trăim într-o lume necunoscută, misterioasă, și dacă nu ești curios în permanență, dacă ajungi în zona lui ”Ştiu!”, se închide o poartă, se închide o ușă. Am fost curios, plăcut surprins și impresionat, să descopăr în România Sălbatică anumite lucruri pe care, probabil, dacă nu îmi oferea viața această întâlnire, nu le-aș fi descoperit niciodată.
Adrian, ai momente în care ți-ai dori ca România să rămână… sălbatică?
Sub nicio formă! Să știi că am discutat pe această temă cu realizatorii filmului pentru că România „sălbatică” are o semnificație și o conotație. Sigur că spectrul reprezentărilor lor era unul anumit, dar ceilalți receptori o pot interpreta. România trebuie să rămână sălbatică într-o pondere care creează plusvaloare vieților noastre.
Civilizația, cultura, au pus omul într-o relație super-delicată, întrucât lucrurile evoluează într-o asemenea manieră încât e mai mult decât vizibil dezechilibrul pe care omul l-a creat intervenind așa zis civilizator în natură și în lume… dar sigur că ea trebuie să rămână într-o parte covârșitoare sălbatică.
Până la urmă, natura are propriile ei mecanisme de apărare, propriile ei mecanisme de regenerare, iar dacă privim o pădure în care omul nu intervine, se conservă foarte bine timp de mii de ani. O grădină pe care încerci să o faci cât mai interesantă pentru bucuria proprie necesită activitate zilnică şi dacă o săptămână ai uitat-o acolo, totul e haos.
Da. Cred, că trebuie să găsim această zonă a echilibrului și a unei intervenții inteligente într-o ecuație win-win om-natură.
‚Otto Barbarul’
Lăsăm natura și ajungem la oameni, la Otto Barbarul. Pe ecran și în afara lui eşti în postura de părinte și atunci întrebarea mea este: de ce crezi că ar trebui să vadă părinții acest film?
Dintotdeauna mi-am spus că atunci când o să am copii voi încerca să fac următorul exercițiu: să înțeleg perspectiva din care privesc ei lumea, viața. Exercițiu pe care chiar dacă intenționezi să-l faci, nu îți reușește. Sau cel puțin mie nu mi-a reușit pentru că sunt abordări nuanțat diferite și n-am mai reușit să găsesc acea modalitate proprie și eficientă de a mă pune în condiția lor. Sigur, generic vorbind, da, dar nuanțat, nu.
Și cred că ar fi extraordinar să acordăm puțin mai multă atenție, pentru că o clipă de neatenție poate crea o disfuncție majoră în viața lor intimă, în relație cu societatea, și odată te trezești că lucrurile nu mai pot fi întoarse de pe făgașul pe care au luat-o. Acum ei sunt asaltați cu un tip de informație pe care noi nu o înțelegem pentru că noi nu am trăit-o, o procesează altfel, se raportează la lume altfel.
Dacă stau bine să mă gândesc mintea mea era, într-un fel, copleșită de o barieră cvasiculturală, cvasilingvistică, și una cât se poate de realist frontalieră. Adică am trăit o izolare ori ei nu trăiesc asta. Sunt cetățeni ai universului, ai planetei și, implicit, ai universului. Comunică altfel, trăiesc înainte de vreme experiențe psihologice pe care normele sociale sau chiar viața de zi cu zi nu ți le putea oferi decât cu caracter de întâmplare fericită sau nefericită… și e greu să ajungi în această condiție.
Ori toate lucrurile astea, care nu sunt puse într-o matrice formală de către un sistem de învățământ și educațional coerent, necesită o mai mare grijă a părintelui. Prea ușor ne împăcăm psihologic că am făcut tot ce trebuia, că le-am asigurat cât de cât o condiție materială, culturală, și, în rest, se descurcă. Fără îndoială că nu îi facem pentru noi, ei vin de la univers pentru ei înșiși, dar cât de cât trebuie să le ghidăm drumul, în măsura în care ei înșiși se lasă ghidați.
Și ar trebui văzut filmul ăsta pentru ca asemenea drame să nu se mai repete, pentru ca asemenea întâmplări nefericite să poată suferi intervenție justă, coerentă, și eficientă la momentul oportun.
‚Otto Barbarul’
Personajul principal, Otto, are o atitudine rebelă și înainte de sinuciderea iubitei sale, cu toate că beneficiază de grijă părintească şi trăiește într-un mediu aparent ok. Şi atunci ce îi alimentează fronda?
Eu cred că enorm de multe deviații de traseu psihologic si comportamental se produc de la lipsa de comunicare. Otto nu are comunicare. Acum, sunt lucruri pe care viața ni le oferă și nu avem cum să le ocolim, influențe, şi fiecare dintre noi își stabilește autoritatea în funcție de momentul pe care îl trăiește.
E comun să spui autoritatea parentală sau autoritatea tutorelui, a educatorului, dar nu există așa ceva fiindcă poate să fie autoritatea celui mai inteligent sau mai abil tip din gașcă, poate să fie autoritatea autorului unui articol de pe net, poate să fie autoritatea unei personalități care s-a săvârșit din viață… enorm de multe lucruri ne influențează viața. Poate să fie sub semnul maleficului sau sub semnul beneficului această autoritate.
Omul își ghidează pașii față de obiectivele pe care le poate stabili conștient sau inconștient și atunci intrăm într-un soi de paralelism în care autoritatea care se vrea a fi acolo permanentă și perpetuă, cea a părintelui, nu mai operează, nu mai funcționează.
Degeaba îi spui că nu aude pentru că și dacă aude nu ține cont… cred că o comunicare excesivă în care omul trebuie ”să mărturisească” intențiile lui, ce vrea el, de fapt. Ce vrei? S-ar putea să nu știe ce vrea… s-ar putea să ne bâlbâim, să bâjbâim.
De fapt, în spatele chestiunilor concrete, e ascuns obiectivul nostru iar noi nu știm de multe ori să-l numim, darămite un copil la 12-13-15 ani, la 17, când descoperă lumea, viața și niște repere care par a fi viabile, valide și care, de fapt, se dovedesc a nu fi.
Dar tatăl lui Otto ‚Barbarul’ este dascăl, unul cu experiență în a lucra cu tinerii, iar asta ar trebui, teoretic, să îi fie de folos în efortul de a-şi ajuta copilul. De ce nu reuşeşte?
Pentru că funcționează într-o paradigmă unde valorile lui trebuie impuse forțat. Cu alte cuvinte, eu cred că ăsta e binele și dacă eu cred că ăsta e binele trebuie, într-un fel sau altul, să ţi-l asumi și să-l preiei și tu. Ori lucrurile pe lumea asta suferă nuanțe… binele meu nu înseamnă binele celuilalt.
Fără îndoială că avem repere comune, experiențe umane general valabile – în condițiile în care viața e valoare supremă -, clar, dar dincolo de astea avem tot felul de alte priorități în funcție de structura noastră internă, de dorințele noastre, și nu poți să vii cu pattern-uri care se potrivesc tuturor fiindcă și există o coloratură de care trebuie să ții cont.
Chiar dacă în timp valorile acelui tânăr vor deveni ca cele ale părintelui, e foarte important cum le diseminezi… și, sigur, de aici ajungem în situația în care spui ”Nu e important ce îi spui copilului. E important cum te comporți”.
Nici asta nu e lege pentru că un părinte care se poartă cât se poate de etic, ca să nu spun moral, s-ar putea să nu își influențeze fiul tocmai datorită acelui raport cu autoritatea de care vorbeam la început. Cine e autoritatea? Ori nici noi n-am venit cu manual de utilizare, nici copiii n-au venit.
Nu există nici un manual de utilizare în relația părinte-copil, învățăm din experiență, și la primul copil e într-un fel, la al doilea copil poate să fie altfel, diferit. Relația umană necesită o comunicare care obligă la un tip de atenție extraordinară, adică nu poți rezolva problema cu mintea în altă parte… e nevoie de o atenție specială: să observi, să înțelegi, să accepți.
Adrian Titieni – ‚Otto Barbarul’
Ai mărturisit la un moment dat că în plan personal “am încercat să mă implic și, în același timp, să fiu fără franjuri. Nu-mi dau seama ce am reușit pentru că oricine pe lumea asta învață doar ceea ce-și dorește să învețe”. Cât de ușor sau de greu a fost să transferi în planul ficțiunii cinematografice relația tată-fiu? Cât de ‚barbar’ este tânărul Marc Titieni în viața reală?
Eu cred că mai degrabă părintele e puțin barbar. Copilul se comportă liber iar părintele vrea să îl pună într-o matrice… și dimensiunea barbariei de aici vine. El, Marc, prin excelență un om care se comportă cu foarte multă libertate, nu prea ține cont de norme și întotdeauna am avut probleme – el a avut probleme, noi am avut probleme – că nu se putea adapta unui sistem dinainte stabilit și n-a intrat niciodată în pluton. Adică întotdeauna a fost altfel, altcineva, şi probabil că de asta l-a și distribuit Ruxi [Ruxandra Ghiţescu, autoarea lui Otto Barbarul – n.r.], l-a citit de la primele întâlniri și a zis: „Am nevoie de… el!”.
Ce pot să spun, pe mine mă surprinde în permanență apropo de relația noastră, apropo de relația lui cu ceilalți. Uneori mă face să zâmbesc, alteori realizez eroarea în care se află, pe care el nu o realizează dar de multe ori el e învingător pentru că el fiind reactiv, dincolo de faptul că te face să înțelegi că nu îi place ce îi oferi, îți creează și un vector, adică poate că ar fi bine să faci așa… și am rămas surprins că la tipul lui de atitudine lumea reacționează dar, în același timp, stă un bob zăbavă. Fac o paranteză.
Prima dată când s-a dus să se întâlnească cu Ruxandra Ghițescu, a venit acasă și a zis: ”Eu nu fac filmul”. Și am zis: „De ce? Care sunt motivațiile tale?”. Mi-a spus câteva lucruri, apoi a concluzionat:
„Nu, nu vreau să fac așa ceva. Sunt niște copilării.”. I-am zis „Gândește-te și că e un rol principal într-un film, e o șansă. Ai mai jucat în filme, faci asta destul de bine, de ce ai rata-o? E bine și pentru self-respect-ul tău și pentru self-esteem, pentru prieteni, colegi?” dar el nu şi nu. Ceva nu-i convenea lui acolo, la nivelul condițiilor. Trebuia să se tundă cu creastă iar el nu voia, era cât se poate de determinat.
Adrian Titieni – ‚Otto Barbarul’
A avut o abilitate ieșită din comun Ruxandra Ghițescu pentru că, între timp, eu m-am dus la probe și am întrebat „Da’ Otto cine e?”, ştiind că Marc nu joacă iar ea mi-a zis… „Marc”. Ea a avut dreptate. Mi-a plăcut și o admir enorm pentru acest lucru. A insistat atât de mult cu delicatețe, diplomație, înțelepciune și eficiență încât Marc a jucat în film. Iar în film n-am fost intruziv din perspectivă profesională, a făcut ce-a crezut el că trebuie să facă, nu i-am dat nici cea mai mică indicație.
Adevărul că nici nu mi-a cerut-o dar și dacă mi-ar fi cerut-o, n-am intervenit în abordarea lui care mi se părea bună, justă, adevărată. Eu n-am multe chestiuni legate de actorie dar mă strădui ca lucrurile să aibă justețe, organicitate, credibilitate, autenticitate. Spre asta tind – nu știu cât îmi reușește – și dacă regăsesc același lucru la partenerul meu, sunt fericit.
Ori chiar am regăsit, era acolo o abordare cât se poate de justă, fermă, o atitudine conform cu a personajului, cu a situațiilor și de acceptat.
Rămânem în spațiul „patern” fiindcă ne întoarcem în timp la rolul lui Victor, tatăl „Dumnezeu” din Ilegitim. Au trecut 5 ani deja de la premiera filmului lui Adrian Sitaru. Spune-mi cum ai intrat în pielea acelui personaj, pentru că acolo drama de familie este mult mai complicată.
O să-mi permit un preambul: e super-important pentru mine un lucru pe care l-am înțeles stând alături de profesorul [Ion] Cojar la catedră în legătură cu personajul și cu… pielea lui. Cojar spunea ”Personajul nu există” și vă dați seama că, din perspectivă teoretică, a veni în fața unei comunități profesionale și academice cu această aserțiune, ”Personajul nu există”, e destul de delicat. Trebuie să explici.
Personajul e o ficțiune literară, este creația unui scenarist, a unui dramaturg, a unui prozator care configurează un profil. Profilul ăla e un mod de a gândi, urmărește niște obiective. Personajul fără actor n-ar putea să prindă viață şi atunci personajul, să zicem, ar fi soft-ul iar actorul ar fi hard-ul. Culmea e că relația asta soft-hard, de fiecare dată, e… alta și aceeași. Ajungem în această ecuație paradoxală în funcție de actorul care îl interpretează.
Un Hamlet poate să arate altfel rămânând totuși Hamlet fiind jucat de doi actori diferiți. Și atunci, niciodată nu poți să pui personaj vs. ființă umană/actor, ele pot fi discutate doar împreună și atunci amalgamul ăsta trebuie redefinit. Ăsta a fost punctul unu.
Doi. Prejudecata comună că tu îți dai deoparte identitatea și lași să locuiască în tine o altă identitate, respectiv cea a personajului. Ori de fapt este o împlinire, o extindere, o actualizare a unor potențialități.
Dacă eu, actorul, prevalându-mă de experiența umană general valabilă, gândesc într-un fel, personajul meu gândește puțin altfel, urmărește alte scopuri în viață, alte obiective, relaționează altfel şi atunci eu trebuie să împrumut modul lui de a gândi, ceea ce nu face decât să actualizeze anumite potențialități pentru că toate personajele sunt în noi înșine.
Cea mai bună dovadă e că le putem înțelege, le putem decripta. Pornind de la ecuația asta încerc, punându-mă în condiția lui, să descopăr modul lui de a gândi, felul lui de a percepe lumea și obiectivele pe care și le fixează fiind justificate și justificabile din perspectiva unei viziuni. Acel personaj încearcă să mă împlinească pe mine și nu să înlocuiască o identitate apriori deținută, conținută.
În ideea de a mă reîntoarce la ceea ce mi-ai propus, acolo [în Ilegitim] era o ruptură între valori: valorile copiilor mei, crescuți într-o epocă unde autoritatea n-o mai reprezenta părintele, și valorile mele, crescut într-o altă epocă unde legea, să zicem, era confundată cu atitudinea etică… nu morală că e exagerat.
Cu alte cuvinte, eu [patriarhul Victor] eram perfect acoperit, nu exista niciun soi de vulnerabilitate, gesturile mele erau justificate absolut, adică sunt unul dintre medicii care au făcut un lucru bun, pentru că am văzut colegi care vedeau și închideau ochii în fața avorturilor, ceea ce pentru mine însemna un lucru negativ. Copiii aveau o cu totul altă perspectivă legată de libertățile individului: fiecare om e stăpân și responsabil pe corpul lui, face ce consideră că trebuie să facă.
Sigur, putem pune în discuție instanța divină și incidența propriei mele voințe dar, în același timp, trăiam într-o epocă în care ne puteam prevala de voința proprie. Disfuncția asta și disjuncția valorică ne-a adus în criza relației familiale care, ulterior, prin înțelepciunea lui [Adrian] Sitaru, a fost pur și simplu eradicată după o scurtă perioadă de timp şi la distanță de câteva săptămâni, de câteva luni după ce le-am spus „Nu mai sunteți copiii mei”, eram în aceeași atmosferă convivială de relație bună care, paradoxal, pare că n-ar fi consumat nimic în trecut… ne-am armonizat atât cât putea să existe armonie după toate cele întâmplate.
Adrian Titieni – ‚Bacalaureat’
Este clar că schimbările contextuale generează schimbări în modurile de a gândi și a interacţiona social la generațiile care vin una după alta. Dascăl la facultate fiind, ai an de an în faţă niște copii care îţi sunt străini, din generații care, poate, sunt din ce în ce mai îndepărtate de felul tău de a gândi. Cum reușeşti să te adaptezi?
Încercând să-i cunosc. N-am pornit niciodată la drum cu prejudecata că o generație e într-un fel sau alt fel, că asta e o generație mai slabă sau mai valoroasă. Întotdeauna a existat aceeași proporție de oameni inteligenți, talentați, interesați sau mai puțin interesați, mă rog, cu o marjă de eroare… dar în fiecare generație sunt oameni excepționali și, în fondul lor, toți sunt excepționali. Mă strădui să-i cunosc.
N-am venit niciodată cu tipare clare pe care să le suprapun nevoii lor de a evolua în domeniul profesional. În medicină se spune nu există boli ci numai bolnavi iar la noi, cu atât mai mult cu cât nu e știință, există numai niște oameni care încearcă să facă pași coerenți întru a se profesionaliza. Dacă acești pași care pot fi învățați – fiindcă există o gramatică, există un ABC – sunt suplimentați cu talent, cu implicare, cu pasiune, aduc plus valoare și încerc să îi înțeleg.
De multe ori, să știți, sunt pus în fața unor situații complexante pentru că ei sunt mult mai informați, au o modalitate de a conexa între informații și între domenii care mă sperie… alte generații, alte conexiuni neuronale, prind mai repede. Sigur că mulți din ei vin cu enorm de multe prejudecăți și prejudecățile de acum 20 de ani nu erau atât de puternice ca cele din contemporanitate, iar astea trebuie demontate oferindu-i alternativă, trebuie înlocuite cu ceva funcțional.
Practic, acum știm cu toții că, informal, avem păreri despre orice, începând de la arta actorului şi până la politică… mai ales în spațiul acesta carpato-danubiano-pontic ne pricepem toți la toate și toți președinții sunt conducători de uber sau de taxi. Cei mai buni.
‚Otto Barbarul’
Într-un domeniu cu prejudecăți mă întorc iar la profesorul Cojar și spun: cel mai important lucru în formarea unui actor este despecializarea. Despecializarea însemnă pierderea prejudecăților și atunci, întorcându-mă la întrebarea ta, încerc să-i cunosc făcând acel exercițiu de a încerca să mă pun în condiția lor, să vorbesc cu ei într-o asemenea manieră încât lucrurile pe care ei le știu să nu fie date deoparte ci, pur și simplu, redefinite, redimensionate, în ideea în care ne stabilim foarte clar dacă avem același obiectiv.
De obicei, obiectivele pe care le are un student în anul I aparțin de cu totul și cu totul altceva decât de formarea profesională… se văd la Hollywood, se văd angajați la teatrul Bulandra, se văd actori cu mari performanțe, curtați de marele public, ceea ce în realitate este doar o consecință, un efect colateral al unui tip de activitate în care, dacă performezi, lucrurile astea vin în mod natural.
Trebuie deturnat un pic sensul și scopul – nu mă refer la toți și nu vreau cei care citesc să se simtă lezați de statement-ul meu -, dar asta încerc să fac… să-i cunosc.
Nu i-am privit niciodată, de exemplu, cu prejudecata faptului că e o generație care nu citește, căci îi aud și mă deranjează colegii care se plâng de asta. Noi am citit… la ce ne-a folosit?
‚Poziţia copilului’
Pe de altă parte se poate pune întrebarea de ce am nevoie de școală dacă sunt un talent înnăscut.
Școala nu e numai locul unde te formezi profesional, şcoala este o interfață, o platformă de întâlnire, de comunicare, de împărtășire de gânduri, de idei, de stabilire de obiective. Școala este mai mult decât atât. Uite, ieri am avut o discuție cu un prieten, un coleg de-al nostru, nu dau nume, a făcut școala târziu dar, profesional, nu bun… foarte bun! Acum a început ușor-ușor să intre şi în această lume a filmului şi toată lumea s-a întrebat unde a fost până acum.
Ei bine, a fost aici, numai că mecanismele de apărare ale societății și ale profesiei nu te lasă să exiști atâta timp cât nu treci prin furcile caudine ale acestei povești convenționale care se numește școala. Că o faci aici, că o faci în altă parte dar, fără îndoială, școala oferă mai mult decât profesionalizare. Sunt anumite lucruri pe care nativ nu le poți conține.
Adică amatorul, desăvârșit cu talent, el trebuie să-și șlefuiască talentul, să-l pună într-o anumită matrice, să slujească anumite obiective, trecând printr-o școală, oricât de bună sau mai puțin bună ar fi ea… ai văzut că nu am spus proastă. Și acolo se produc marile întâlniri. Pe palierul generației, cu regizori, cu producători, e un altceva care poate fi definit, dar nu e simplu.
Ai jucat în carieră numeroase roluri de tată, de la scurtmetraje precum Colivia sau Kiddo la Poziția copilului, 03.ByPass şi Bacalaureat, dar unul diferit însă diferit ca factură este cel din Tata mută munții al lui Daniel Sandu. Vorbeşte-mi un pic de acest părinte, a cărui voință se duce dincolo de rațional.
Cred că o pondere mare o are vinovăția pe care el și-o asumă. Tardiv, dar și-o asumă. Se simte foarte vinovat față de acel copil, chiar dacă vinovăția lui ar putea să aibă o motivație strict ancorată în natura serviciului lui, că a trebuit să plece, să nu fie aproape de el, dar în forul lui interior vinovăția asta îl duce într-un exces de atitudine, o putem numi irațională, dar eu cred că este suprarațională, prin care vrea să-și găsească copilul indiferent cum ar fi echilibrul lui.
Adică ar putea să-și spună că a făcut ceea ce trebuia. Și pentru asta se străduieşte să facă tot ce îi stă la îndemână și în putință, lucrurile astea, din perspectiva lumii, părând exagerate… s-a străduit cu eforturi supraraționale să-și atingă acest obiectiv de a-și găsi copilul indiferent de situație…
Tata mută munții este un film spectaculos care țintește publicul de masă și e straniu că acest timp de film este foarte rar la noi. De ce oare? Nu se fac filme entertaining pentru că spectatorul de multiplex nu este interesat de filmul românesc sau invers? Ați jucat în filme, inclusiv în televiziune, care sunt și valoroase ca producție, dar sunt și accesibile marelui public.
E o chestiune discutată și disputată, şi probabil că alții au venit cu răspunsuri mai inteligente. Părerea mea este că noi nu avem o industrie, pornind de la simplul fapt că avem bani de investit în producerea filmelor dar nu avem piață de desfacere… asta lipsește. Cu alte cuvinte, ele nu pot funcționa într-o relație de biunivocitate, cineva să ajute cealaltă parte.
Banii de producție se iau tot din alte resurse iar difuzarea e sau nu e… deocamdată noi suntem în această condiție și vom fi pentru că nu s-a vrut ca acest sistem să funcționeze.
Gândiți-vă că au fost 600 de săli de cinematograf, care puteau să aibă un regim preferențial pentru că asta e, concurența trebuie într-un fel sau altul legitimată, și am ajuns la 7 săli. Deci, de la 600 de săli la 7 săli care sunt ale RADEF-ului sau cum se numește şi acolo nu știu dacă a existat vreo „viziune”, o viziune în sensul rău al cuvântului.
Acum am lăsat difuzarea pe mâna unor oameni care nu pot fi acuzați atâta timp cât nu există o legislație proprie, care vor să scoată profit. Și întrebarea este foarte simplă: puse în comparație, producțiile românești – indiferent de natura lor – cu ceea ce avem ca ofertă din străinătate, publicul plătitor de bilet pentru ce optează?
E foarte clar, realitatea ne dovedește, nu trebuie să mai speculăm pe seama acestui lucru.
Adrian Titieni – ‚Tata mută munţii’
S-ar putea acum, după ce a avut înțelepciunea CNC-ul să facă o secțiune specială cu filme tematice, să apară niște filme de public, cum e Tata mută munții, care e dramă psihologică pentru marele public într-o altă cheie de abordare estetică. S-ar putea… nu știu.
Cert e că atunci când un vizionar se va îndrepta asupra acestei probleme a cinematografiei, va înțelege ce ambasador fantastic și extraordinar este ea pentru sfânta noastră țărișoară și va pune lucrurile într-o matrice normală după bune practici pe care le poate prelua de oriunde sau din proprie interioritate, că nu-ți trebuie să fi mare filosof să înțelegi cum ar trebui să funcționeze acest mecanism… când odată se va întâmpla asta lucrurile se vor recalibra, redimensiona și regenera peste noapte.
Nu ai nevoie decât de o zi, nu de o săptămână, o lună. Sigur că vor fi implementate puțin mai greu pentru că suntem reticenți la schimbare, suntem inerțiali, dar dacă cineva îşi va opri atenția, timpul și energia asupra cinematografiei noastre, lucrurile s-ar putea restabili.
Totul în jurul nostru pare din ce în ce mai pragmatic şi raţional. Poezia pare să dispară din cotidian. Crezi că o să meargă publicul la Dirijorul tăcerilor, filmul lui Ovidiu Georgescu, în care joci un rol important, şi care operează în spaţiul cinematografic al realismului magic?
Ieri m-am oprit asupra unei cărți de poezie de Nichita Stănescu și am făcut atât de bine că m-am oprit… pentru că mi-am pierdut scopul inițial, eu căutând de fapt o poezie pentru un tânăr care vrea să dea examen la Teatru.
M-am gândit să fie o poezie de Stănescu pe care o știam, am luat volumul de poezii, și am rămas cu el în brațe aproape jumătate de oră. Cum, Doamne iartă-mă, să nu avem nevoie de poezie? Cum, acea armonie a cuvintelor puse inteligent și cu emoție în paginile care te mișcă, te sensibilizează, să nu fie o necesitate absolută?
Ne-am îndepărtat de ea din pricina unui pragmatism aducător de plus valoare imediată, senzorială, ne-am îndepărtat de această lume care ne face mai sensibili, ori cred că unul dintre scopurile importante ale exerciuțiului nostru pe Terra este să devenim mai sensibili.
Dincolo de experiențele faste sau nefaste care ne sensibilizează – dacă ne sensibilizează și nu ne abrutizează -, poezia este un instrument prin care devii mai sensibil, mai receptiv, îţi redimensionează atenția, te pune într-o altă condiție cu celălalt, cu propria interioritate. După părerea mea ar trebui să existe în viețile noastre ca un exercițiu necesar pe tot parcursul învățării.
Poezia, lectura, vin deseori cu o doză de nostalgie. Din perspectiva teatrului, nu ai din când în când nostalgii după jocul cu chinezii lui Beatrice Rancea în Visul unei nopţi de vară sau ca Ipingescu în Noaptea furtunoasă a lui Emanuel Pârvu la Constanţa, nu tânjeşti după roluri mai puţin sobre?
Trăiesc următoarea situație, zic eu, fericită. Nu mi-am dorit niciodată să joc niciun fel de rol, pur și simplu am răspuns solicitărilor. Să nu înțelegi de aici că m-am lăsat într-un fel sau altul dus de vântul care traversa corabia în acel moment, am avut ghidajul meu, dar fără îndoială că sunt experiențe care mi-au adus o mare bucurie și le-aș face oricând.
Cred că încă mai am energia. Şi experiența cu Beatrice, absolut fantastică, și experiența cu Ipingescu, cu statul peste noapte, cu repetiții, cu spectacol la cineva acasă, cu două zile găzduit în teatru… e mai interesant procesul decât rezultatul și se întâmplă și acum lucruri de gen.
Tocmai am terminat o piesă de teatru la Televiziunea Română împreună cu regizorul, dramaturgul și profesorul Csaba Kiss care, după această experiență, mi-a devenit și sper că, în reciprocitate, ne-am devenit prieteni, şi împreună cu colega Ioana Nichita.
Tot așa am făcut-o, cum obișnuiește românul să spună și mie nu-mi place, pe genunchi, sau pe colțul mesei… cu puținul pe care-l are Televiziunea Română – să mă ierte această matusalemică instituție care întotdeuna se erijează în faptul că ‚nu avem’ şi că ‚nu se poate’ -, dar am făcut un lucru care a consumat enorm de multă energie și implicare iar bucuria este greu traductibilă în cuvinte.
Odată că s-au sudat niște relații umane și doi, despre puține lucruri pot să spun că sunt mulțumit sau împăcat – indiferent care este rezultatul – dar în cazul ăsta sunt mai mult decât mulțumit și mai mult decât împăcat.
‚Cui i-e frică de Virginia Woolf? (Teatrul Odeon) Foto: Mihaela Tulea’
La un moment dat păreai inepuizabil, fiind implicat într-o sumedenie de proiecte. Aveai programul UNATC Alternativ – Şcoala de Duminică, Festivalul Şcolilor de Teatru de la Suceava, Festivalul de Film de la Sighișoara, ş.a.m.d. Traversăm acum perioada asta nenorocită cu pandemia… ce proiecte duci mai departe în condiţiile astea?
Uite cum s-au redimensionat lucrurile… acum sunt profesor în cadrul a 3 universități, la Pitești [secţia Teatru a Universităţii de Stat – n.r.], la Constanța [Facultatea de Arte a Universităţii Ovidius – n.r.] şi la UNATC.
La Constanța, prin bunăvoința și inspirația și abilitatea doamnei decan Daniela Vitcu, am înfințat primul master de arta actorului de film, începând din toamna asta. Am proiecte în teatru, 2-3 piese… o am pe Virginia Woolf [spectacolul Cui i-e frică de Virginia Woolf? din repertoriul Teatrului Odeon, în care Adrian Titieni interpretează rolul lui George – n.r.] cu care am cochetat în pandemie într-un colectiv absolut minunat și care mi-a echilibrat trauma, depresia generată de pandemie și de tot ce s-a întâmplat în societatea românească la vremea respectivă.
Şi mai am încă alte două proiecte de film, continui cu serialul Vlad, apoi vreau să scriu o carte… ce m-a împiedicat până acum a fost faptul că nu am această abilitate – eu sunt actor de profesie – dar într-o discuție cu un coleg și prieten scenarist, Mimi Brănescu, şi el actor la bază, mi-a zis
„Nu te mai gândi că trebuie să scrii cartea ca un om de litere. Tu ești un actor care scrie o carte. Cine se raportează altfel la această chestiune, e problema lui.”.
Asta mi-a dat mult curaj și entuziasm şi cred că până la urmă o s-o scriu. Primul gând că vreau să scriu o carte a fost când am intrat la [Târgul de carte] Gaudeamus și am văzut nu doar câteva ci sute de mii de cărți care sunt pură maculatură, care vor rămâne în rafturi şi vor fi citite doar de autori, editori, probabil și de familie… și mi-am zis: „De ce nu ar fi o carte în plus în panoplia asta? S-ar putea să intereseze pe cineva.”.
Eu am avut enorm de multe întrebări și nu am găsit răspunsuri, nici printre specialiști, şi aș vrea să punctez acolo câteva lucruri cu care eu personal m-am confruntat. Fără îndoială că un răspuns venit prin incidența unei cărți nu-ți rezolvă chestiunea dar măcar te orientează, dacă simți că este un om care gândește la fel ca tine, că abordează lucrurile la fel, e un anume tip de sprijin.
- Interviu de Ioan Big | CLIN D’OEIL
