VIDEODOME | “GUERNICA” (2016, r: Koldo Serra)

1937. Războiul Civil din Spania. Hitler şi Mussolini îl sprijină pe conservatorul General Francisco Franco în timp ce Uniunea Sovietică şi Mexicul susţin mişcarea loialistă republicană, aflată într-o alianţă conjuncturală cu anarhiştii. O a treia tabără volatilă este formată din naţionalişti, opozanţi a mişcărilor separatiste, care, prin atitudinea anticomunistă, au coagulat în jurul lor facţiuni diferite sau chiar duşmane, precum monarhiştii şi falangiştii. Contextul se dovedeşte util suporterilor din exteriorul ţării pentru a experimenta tactici militare neconvenţionale dintre care (multe) vor fi puse în aplicare ulterior, în WWII. Mai mult decât atât, conflictul din Spania devine un laborator experimental pentru ambele tabere în a înţelege mai bine rolul controlului informaţiei, cenzurii şi manipulării mediaticeîn timp de criză.

Pe 26 aprilie, după ce l-au înfrânt pe Franco la Guadalajara şi în Campaña de Vizcaya, naţionaliştii din Ţara Bascilor aveau să plătească un preţ tragic, rămas perpetuu în conştiinţa publică datorită picturii lui Pablo Picasso, realizată la doar câteva săptămani de la bombardament: Legiunea Condor din Luftwaffe, trimisă special din Germania, condusă de Mareşalul Wolfram von Richthofen - văr îndepărtat al “Baronului Roşu”, asul aviaţiei germane din WWI -, s-a făcut responsabilă de masacrarea a sute de oameni, printre care mulţi copii şi femei, prin bombardarea orăşelului basc Guernica (peste ani, flotila avea să reprezinte o forţă-cheie pentru Göring în aneantizarea Varşoviei şi Stalingradului). Pentru mai multe informaţii despre contextul istoric, vă recomand cartea lui Antony Beevor, “The Battle for Spain”, publicată pentru întâia oară în 1982, apropo de care vă propun un citat - relevant şi pentru filmul lui Koldo Serra - extras din recenzia lui Piers Brendon din The Guardian: “Beevor is alert to the key role that propaganda played in the conflict. It operated at every level, from grotesque atrocity stories to the organised mendacity whereby nationalists blamed the bombing of Guernica on Asturian dinamiteros. Posters, described as ‘soldiers of paper and ink’, were ubiquitous - though when German International Brigaders put up the slogan ‘We Exalt Discipline’ or French recruits posted precautions against venereal disease. Truth was a fatal casualty. In order to sustain false claims made as fighting commenced, battles were often continued long after they were lost.”.

Iar acum câte ceva despre filmul care debutează promiţător cu o animaţie propagandistică dintr-un cinematograf în care ni se spune cum “magnificele noastre miliţii loiale au expulzat fasciştii din Madrid” şi că totalitariştii lui Franco se vor lovi în drumul lor spre nord de “baricadele Ţării Bascilor” unde URSS-ul “şi-a trimis vitejii să apere democraţia”. 19 aprilie Bilbao. Departamento de Prensa y PropagandaCenzura funcţionează din plin dar într-o formă acceptabilă pentru jurnaliştii străini (ex. ziaristul francez deconectat când îşi transmite telefonic articolul, sub ameninţarea că i se retrage acreditarea sau riscă să fie arestat dacă mai insinuează că războiul este pe cale de a fi pierdut, portughezul Marco ce scrie în secret articole şi pentru fasciştii din tabăra adversă) condusă, printre alţii, de responsabila şi intrasingenta loialistă Teresa (Maria Valverde, actriţă cu lipici la roluri în filme cu substrat politic, vezi debutul ei “The Weakness of the Bolshevik” din 2003 sau “The Anarchist’s Wife” din 2008), pe care superiorul ierarhic Vasyl (Jack Davenport – “Piraţii din Caraibe”), un sovietic rafinat, sensibil şi amorezat în secret de ea, fost troţkist al cărui frate poet fusese deportat la ordinul lui Stalin în Siberia pentru a se asigura de obedienţa sa necondiţionată, o curtează în mod timid şi romantic.

În centrul de presă, facem cunoştinţă cu alte două personaje principale. Spre disperarea idealistei şi impulsivei fotografe Marta (Ingrid García Jonsson, multi-premiată pentru rolul din “Beautiful Youth” din 2014) de la Le Figaro, corespondentul de război Henry (James D’Arcy – “Cloud Atlas”, “Master and Commander”) de la New York Herald Tribune, veteran satisit, alcoolic, dar plin de şarm, se mulţumeşte să fie acum doar un “ziarist înţelept” care ştie “adevărul războiului” şi... “cum să-l spună”, fără a-i îmbogăţi inutil pe proprietarii ziarului ce stau la căldurică acasă şi nu sunt în preajma vreunui front. Deşi încă tânăr, Henry este - sau mai bine zis a fost - o legendă în breaslă doar că s-a săturat să îşi pună pielea pe băţ şi scrie la minima rezistenţă doar pentru a-şi justifica cecurile lunare. Paranteză: personajul este în mod evident inspirat de George Steer, ziaristul britanic al cărei relatare despre bombardamentului Guernicăi a făcut înconjurul lumii în The Times şi care fusese unul dintre observatorii activi în Războiul Italo-Etiopian.

Dacă, până acum, am pronunţat poate în exces cuvântul război, asta nu se va mai întâmpla fiindcă, absolut surprinzător, “Guernica” nu poate fi catalogat drept un film de război, nimeni nu se luptă cu nimeni - excepţiile sunt atât de rare şi de scurte încât pot fi trecute cu vederea fără efort - ci este o (melo)dramă care utilizează războiul şi contextul geopolitic ca simplu fundal schematic şi lipsit, din nefericire, de nuanţele pe care le-ar fi meritat complexitatea realităţii istorice (în ciuda declaraţiilor regizorului că el însuşi, basc fiind, a colectat mărturii de la supravieţuitori). Chiar şi pregătirea atacului în sine este dusă în derizoriu prin succesiunea de inserturi în care nemţii din Legiunea Condor stau la iarbă verde la poalele munţilor însoriţi, îmbolnăvindu-se de sifilis, diaree şi plictiseală, şi doar faptul că Hermann Göring îşi propune să îi ofere Führerului drept cadou de ziua sa - 20 aprilie - bombardarea unui oraş, îi mai determină să se mişte prin jurul avioanelor. Tensiune în acest film? Zero barat.

În esenţă, “Guernica” spune în mod mediocru ca scenariu şi punere în scenă o poveste de dragoste cu finalitate (previzibil) tragică, descriptivă, lentă şi clişeistică (dansul la recepţia primăriei, descoperirea sexuală, întâlnirea clandestină, înscenarea, salvarea din sala de tortură... iubire, gelozie, trădare, respingere, dăruire, aproximativ tot tacâmul), în triunghiul emoţional Henry-Teresa-Vasyl, construit oarecum neverosimil pe bruscul interes şi deschiderea aferentă pe care tânăra îl manifestă faţă de jurnaliştii străini (Marta, Marco şi Henry), spre stupefacţia rusului prins în menghină între sentimentele sale şi datoria faţă de familia încarcerată în URSS (speranţa de eliberare a fratelui în schimbul delaţiunilor fabricate cu regularitate... “Adu-mi un duşman al Revoluţiei. Adu-l şi îi voi găsi eu o crimă pe măsură.”, îi spune consulul interpretat de Burn Gorman – “Pacific Rim”), şi în pofida neîncrederii americanului singuratic şi cinic, sătul de conflicte şi de regulile acestora impuse inclusiv civililor. După cum bănuiţi, finalul se consumă în timpul atacului bombardierelor Luftwaffe asupra Guernicăi.

Până la urmă, aşa cum nici Henry, aflat în faţa maşinii de scris, nu ştie exact ce să spună cititorilor, nici filmul nu ştie exact ce vrea să transmită spectatorilor în afara love-story-ului propriuzis. Dar, după cum sublinia Scott Harrell pe cltampa.com, “Movie fans in search of fast-paced action, indie verve or heavily stylized tone would do well to look elsewhere for satisfaction. Those who still put on some of the old black-and-whites from time to time and sit back with a box of tissues, however, will likely enjoy Guernica's reverent genre exercise.”. Atenţie însă, nu vă gândiţi că ar fi vreo “Casablanca”. Pentru a încheia într-o tonalitate sobră, vă readuc în atenţie faptul că abia în 1999 Guvernul Germaniei şi-a asumat public întrega responsabilitate pentru atacurile aeriene, după ce în ’39 Războiul Civil se încheiase cu victoria fasciştilor recunoscută oficial de Marea Britanie şi de Franţa, iar dictatura franchistă a durat până în 1975, dar în Spania, chiar la sfârşit de secol XX, autorităţile nu au catadicsit să îşi ceară scuze vreodată în mod formal în faţa cetăţenilor oraşului Guernica, deşi a admis oficial că bombardamentul a fost executat la comanda lui Franco.

Păcat că asupra unui subiect mustind de surse de inspiraţie formidabile a fost turnat atât de mult sirop încât să prindă înfăţişarea unei dramolete ubliabile, suspectabilă chiar că a fost finanţată ca mijloc de promovare a Ţării Baştilor, în care doar localnicii apar ca suporteri a democraţiei adevărate şi promotori a tradiţiilor/valorilor/culturii/artelor - cei care vor vedea filmul, vor descoperi fără îndoială în anumite scene exact la ce mă refer, legat de fiecare dintre cele patru componente în parte, indiferent că e vorba de familie sau de religie... ba, mai mult, tatăl lui Teresa fusese fotbalist la Atletico Bilbao iar fata poartă în permanenţă la rever o insignă a clubului ca să ne aducă aminte că ei ştiau să joace fotbal încă din 1898... mai poţi să spui ceva?

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter