PERFORMING ARTS | SANJA LATINOVIĆ: “Substanţa unei lucrări e dată de abilitatea ei de a comunica cu cât mai mulţi oameni”

Sculptoriţă prin vocaţie dar art performer în forma de expresie favorită, artista emergentă sârboaică Sanja Latinović va fi prezentă în VIDEO+RADIO+LIVE, expoziția extensie a Bienalei Art Encounters de la Timișoara (01-31.10.2021), cu On Time, performance ce chestionează intenţiile noastre într-un mediu social în care individualităţile au nevoie din ce în ce mai frecvent de îngrijire şi sprijin. Şi când acesta vine - cu noi în postură de contributori -, asta se întâmplă dintr-un sentiment de vină, ca o consecinţă a neliniştii în plan individual că am putea deveni noi înşişi cei neglijaţi, ori dintr-o reală compasiune sau speranţă? Preocupată de dimensiunea emoţională a relaţiilor sociale dintre individ şi mediu, Sanja Latinović este adepta mesajelor simple şi puternice, transmise direct, aproape brutal, iar drept dovadă există întreaga sumă de performance-uri şi happening-uri pe care le-a creat în cadrul a zeci de proiecte şi expoziţii de grup sau individuale, din Barcelona sau Kyoto până la New York şi Paris. Fost membru în asociaţia artistică independentă Third Belgrade şi fondatoare în 2019 a Group 04, cu un masterat în Performance Art în Elvetia şi absolventă a Facultăţii de Arte Frumoase din Belgrad, secţia Sculptură, SANJA LATINOVIĆ (n. 1983) este unul dintre tinerii artiştii ce merită realmente a fi descoperiţi de către iubitorii români de artă cu ocazia expoziţiei VIDEO+RADIO+LIVE, rezultatul unui parteneriat între șase galerii de artă contemporană din București și Cluj, toate active și pe scena internațională: Catinca Tabacaru, Ivan, Plan B, Sandwich, Sector 1, Suprainfinit.

Sanja Latinović, ON TIME, 2021, live performance, imagini prezentate prin amabilitatea artistei și a Galeriei Catinca Tabacaru

Sanja, cum ai devenit parte din proiectul VIDEO+RADIO+LIVE din cadrul Art Encounters?

Este chiar o poveste interesantă. Am cunoscut-o pe Catinca [Tăbăcaru] în 2018, pe când participam la o tabără de creaţie în Jalovik, un mic sat pitoresc din Serbia. Pe drumul spre sătucul ăsta, am auzit o istorioară despre locul în care urma să ajungem. Niciunul din noi nu ştia mare lucru despre Jalovik, iar când am căutat pe internet am aflat că de curând avuseseră loc mai multe jafuri în zonă. Bineînţeles că ne-am speriat puţin iar cei mai îngrijoraţi erau fotografii, care aveau echipamente destul de scumpe. Aşa mi-a venit ideea unui performance şi am hotărât să fiu chiar eu personajul principal şi să îmi testez limitele jucând rolul unei alte persoane – rolul hoţului! În zilele care au urmat, în vreme ce restul artiştilor, cu Catinca - ea era curatorul acestei tabere de creaţie, împreună cu Branislav Nikolic - erau ocupati cu activităţile lor, eu le furam din lucruri, nimic de mare valoare, dar obiecte de care, la un moment dat, ar fi putut avea nevoie. În ultima zi, când fiecare şi-a prezentat lucrarea în public, eu mi-am prezentat performance-ul, adică scoteam pe rând câte un obiect „furat“ dintr-un sac negru şi îl aşezam pe câte o bucată micuţă de sticlă. A fost un moment extraordinar! Mai târziu am mai avut o colaborare de succes cu Catinca Tăbăcaru, în 2020, cu expoziţia intitulată The Far Away Is Here, transmisă live pe site-ul oficial al galeriei [din New York], întrucât datorită pandemiei de Covid 19 nu era posibil să expunem fizic în galerie, ce a avut mare succes la public. În afară de mine au mai luat parte la proiect alţi cinci artişti excepţionali: Marie Jose Burka, Sue de Beer, Ann Duk Hee Jordan şi Rachel Monosov. După acest moment a urmat această invitaţie de participare la a 4-a ediţie a Bienalei Art Encounters de la Timişoara. În orice caz, o consider pe Catinca Tăbăcaru o mare curajoasă pentru că a decis să mă reprezinte ca artist, chiar dacă prima dată când ne-am întâlnit i-am furat din lucruri. ☺

Performance-ul tău On Time, pe care il vei prezenta la Timişoara, are un concept foarte simplu: udatul timp de trei zile a trei puieţi de stejar aproape uscaţi. Vorbeşte-mi un pic despre ideea din spatele acestei translatări artistice cu aparenţă “eco” a unei metafore existenţiale.

‘Reacţie întârziată‘, aceasta este, pe scurt, tema principala a performance-ului. Însuşi titlul lucrării este în felul acesta un avertisment, într-un fel, în sensul că responsabilitatea este de fapt omisă. Este un avertisment, pentru mine şi pentru toată lumea. Iar amânarea, întârzierea rezolvării problemelor noastre arzătoare descrie de fapt mentalitatea zilelor noastre. Ai dreptate când spui că e foarte simplu acest concept. Asta e ce caut eu în lucrările mele. De ce încercăm mereu să rezolvăm problema doar când devine prea complicată sau chiar imposibil de rezolvat? Soluţia e simplă când problema e abia apărută, dar se pare că momentul acela de panică e foarte important. De aceea pun apă la rădăcina unui copac aproape uscat. Prin asta sunt, într-un fel, complice şi ce fac este să încerc să atrag atenţia asupra crizelor în care ne aflăm sau în care ne vom afla la un moment dat. Acţiunile noastre nu sunt sincere pentru că, dacă ar fi, toţi ar fi adepţii acestei simplităţi şi nu ne-am mai pasa responsabilitatea de la unul la altul ca pe-o castană fierbinte. Nu am să-ţi dezvălui de altfel la ce m-am referit când am spus că e vorba de o ‘reacţie întârziată’, nu insista. Poate fi vorba de încălzirea globală sau, la fel de bine, poate fi vorba de o mare valoare a scenei artistice contemporane care e complet ignorată şi îşi trăieşte viaţa în mizerie şi uitare. Aş putea să vorbesc mult şi bine despre subiectul ăsta şi nu vreau asta. Dă-mi voie să îmi iau această libertate şi, la fel, dă-i voie şi publicului. Haideţi să ne întrebăm mai bine cu toţii dacă nu cumva e prea târziu să acţionam într-un fel sau altul.

Ca şi în cazul On Time, metafora performance-ului video Abandoned este una foarte directă: bucăţile de zahăr care îţi umplu gura şi te fac incapabilă să îţi exprimi sentimentele, şi expresia ta facială care emană disperare şi furie. Paradoxul aparent este că Abandoned a rezultat nu din izolarea socială impusă de pandemie ci dintr-o interacţiune socială, un masterclass cu Marina Abramović. Mai întâi spune-mi cum a fost experienţa lucrului cu ea.

După 44 de ani, Marina Abramović s-a întors la Belgrad şi a avut o mare expoziţie retrospectivă, care s-a numit The Cleaner. Sigur că m-am întrebat atunci când ar putea să mai revină, ţinând cont că trecuseră 44 de ani de la ultima ei vizită. A fost o oportunitate singulară de a o întâlni şi ne-am cunoscut în cel mai bun mod posibil, în procesul de creaţie a unei opere artistice. Din cei foarte mulţi artişti tineri care au vrut să participe la Master Class-ul ei, am fost aleşi opt, şi am petrecut trei zile foarte intense împreună cu ea. Gândindu-mă la Marina, cred că nu e deloc simplu să fii printre cei mai buni într-un anumit domeniu, e o situaţie în care nu e chiar uşor să te afli. Întotdeauna am considerat că ascensiunea spre vârful unei ierarhii aduce cu sine compromisuri, te schimbă şi nu tocmai în bine, aşa că am simţit o mare uşurare când, în prima zi, Marina a intrat în sala unde eram cu toţii, răciţi cobză, cu batiste la nas, şi a început imediat să se ironizeze pe ea însăşi. Ea este o persoană extrem de bine organizată şi pregătită iar perioada scurtă pe care am avut-o la dispoziţie a fost folosită la maximum. Ideea workshop-ului era ca fiecare din noi să realizeze o lucrare complet nouă, care urma să fie prezentată şi discutată în grup, la sfârşit, dar aspectul cel mai interesant a fost de fapt procesul creativ, pregătirea pentru momentul final. La început am vizionat o serie de performance-uri video ale unor artişti care îşi foloseau doar anumite părţi ale corpului pentru actul lor, iar asta ne-a ajutat să ne concentrăm pe ce aveam de făcut pentru că noi trebuia să ne folosim doar capul ca element principal în performance-ul nostru. Am trecut prin multe exerciţii dar aş da drept exemplu unul din cele mai simple: fiecare din noi trebuia să facem un pas în faţă şi să îi privim pe ceilalţi direct în ochi. Exerciţiul ăsta simplu ne-a arătat fără urmă de îndoială dacă suntem prezenţi cu adevărat pe scenă şi ne concentrăm la ce avem de făcut, şi dacă suntem în armonie cu noi înşine…

Dar Abandoned nu s-a materializat efectiv în cadrul întâlnirii cu Marina ci la destulă vreme după aceea şi nu dă impresia rezultatului unui exerciţiu creativ prin substratul său profund emoţional.

Performance-ul video Abandoned, parte din MasterClass-ul cu Marina Abramović, a fost creat în 2019, înainte de pandemia de Covid-19, ca o premoniţie sumbră pentru ceea ce avea să urmeze, iar lucrarea în sine a fost motivată de o experienţă personală. Adesea creaţiile mele pleacă de la întâmplările trăite de mine, aspect pe care eu nu îl evidenţiez însă în conceptele pe care le folosesc pentru că eu cred că substanţa unei lucrări e dată de abilitatea ei de a comunica cu cât mai mulţi oameni posibil. O să-ţi povestesc cum a apărut lucrarea asta, Abandoned, deşi nu fac asta în mod obişnuit. În timp ce rosteam enunţul acesta, “Sunt abandonată”, mă gândeam la ceva ce nu am trăit eu personal - deci nu îmi pot aminti de fapt -, o poveste pe care mi-au spus-o părinţii mei, ceva ce s-a întâmplat când eram foarte mică. Trupul meu este cel care şi-a amintit acel sentiment de izolare impusă şi nu creierul meu. Eram foarte bolnavă, aveam dublă pneumonie, şi am stat în izolare strictă timp de o lună de zile. Când am ieşit din izolare, mama mi-a povestit că eram foarte supărată şi n-am vrut să văd pe nimeni, nici măcar pe fratele meu. Mă simţeam atunci trădată pentru că nu puteam realiza că şi ei sufereau la fel de mult ca şi mine, şi că nu ar fi fost posibil să mă vindec altfel decât stând izolată. De aceea în procesul meu de creaţie artistică, dar şi în viaţa mea personală, consider că e mai important să re-examinezi problema decât acţiunea în sine. Dacă putem să observăm şi să înţelegem esenţa unei probleme, acest fel de cunoaştere ne poate aduce o anume pace şi, de asemenea, iertare. Acţiunile rezultate din lipsa de înţelegere sunt foarte periculoase.

Sanja Latinović, ON TIME, 2021, live performance, imagini prezentate prin amabilitatea artistei și a Galeriei Catinca Tabacaru

Înainte de On Time, ideea ta pentru performance-ul din cadrul Art Encounters purta titlul I Believe In Fairy Tales şi se referea la influenţa basmelor în formarea sistemelor de gândire feminine. Ce te-a făcut să te răzgândeşti, pentru că şi acest concept era unul incitant?

Aveam de ceva vreme ideea unui performance intitulat I Believe In Fairy Tales şi până la urmă nu am abandonat-o pentru că am adus-o la viaţă anul acesta în expoziţia solo pe care am avut-o la Muzeul Naţional din Kraljevo. Pentru mine anul acesta a fost neaşteptat de productiv, mai productiv ca niciodată. Am încercat să nu mă repet şi să ofer publicului lucrări mereu noi şi continuitate în gândirea mea creativă. În timpul pandemiei de Covid-19, faptul că am fost activă creativ m-a ajutat să-mi păstrez sănătatea mentală. Ca şi în celelalte lucrări ale mele, şi în I Believe In Fairy Tales am folosit puţine elemente de recuzită, doar două de fapt: plastilină şi zâne de jucărie zburătoare. Zânuţele zburătoare sunt inspirate de personajul Tinker Bell din animaţiile cu Peter Pan iar în momentul ăsta sunt jucării super la modă, pe care le vor toate fetiţele. Faptul că se joacă cu aceste păpuşi le face pe fetiţe să îşi adâncească convingerea că viaţa e o poveste magică. Ce am urmărit eu în acest performance a fost să implic publicul în joaca mea prin aceste păpuşi zburătoare, cu toate că în final experienţele noastre rămân personale, solitare, când vine vorba de speranţele neîmplinite. Toate visele noastre frumoase, pe care le credeam adevărate când eram copii, sunt sortite să se dezmembreze prin prisma experienţelor noastre reale la un moment dat. Şi cu toate astea nu putem trece prin viaţă fără acea credinţă. Conflictul dintre credinţa şi aspiraţia la o viaţă ca-n filme şi o realitate diferită care ne refuză accesul la ficţiunea din visele noastre mi-a dat impulsul care a dus la lucrarea aceasta.

Un alt proiect interesant în care ai fost implicată anul acesta l-a reprezentat Female Prison-Hotel Freedom, despre spaţiile traumatice din istoria femeilor... iar anul trecut ţi-ai ales ca temă agresiunea sexuală în performance-ul Use of a Knife. Mi se pare că îţi orientezi tot mai mult quest-ul artistic pe o cale feministă. De ce? 

Dupa cum am mai spus, în 2021 am avut ocazia să particip la multe proiecte interesante, iar unul din ele a fost Pančevo ARTiculation. Acesta este un proiect site-specific, intitulat Female Prison-Hotel Freedom, care a adus împreună 21 de artişti din Serbia şi ţările învecinate. Expoziţia a pornit de la problemele femeilor în societate ca inspiraţie artistică dar şi ca expresie practică şi ideologică a libertăţii. Focusul a fost pe o înţelegere mai amplă a “încarcerării femeilor” şi am abordat teme delicate legate de experienţa libertăţii şi influenţe istorice. Subiectul în sine a fost foarte tentant şi aproape de mine, şi, în plus, spaţiul expoziţiei a fost şi el un element de inspiraţie. Am lucrat în două spaţii abandonate, o veche închisoare din catacombele Muzeului Naţional şi clădirea fostului Hotel Sloboda, o locaţie iconică. Cele două clădiri erau faţă în faţă, pe aceeaşi stradă, practic se oglindeau una în cealaltă. Interesant, nu? Am primit permisiunea de la Primărie să montăm expoziţia în vechea închisoare dar nu am putut intra în Hotel Sloboda, nu ne-a permis accesul actualul proprietar, un om de afaceri din partea locului. Aşa că am montat instalaţii de sunet în faţa clădirii iar în difuzoare se auzeau lozinci legate de subiectul proiectului nostru. Performance-ul meu a fost simplu dar demn: am pus un buchet mare de trandafiri roşii, cu o panglică pe care scria “Libertatea m-a rănit” în faţa porţii închise a hotelului. Problema libertăţii m-a frământat mereu, subiectul acesta se regăseşte peste tot în lucrările mele. Pentru mine, ca persoană gay ce vine dintr-o ţară tradiţionalistă şi dintr-o familie tradiţională, a fost extrem de important să devin ceea ce sunt acum fără teamă, fără reţineri, dar în acelaşi timp cred că asta e valabil pentru absolut toată lumea, indiferent de orientarea fiecăruia. Mă străduiesc să privesc greutăţile pe care mi le scoate viaţa în cale nu ca pe obstacole, ci ca pe praguri de surmontat. Toate aceste piedici pe care le depăşim au potenţialul de a ne da o forţă extraordinară iar problemele pe care ni le pune viaţa înainte trebuie privite ca oportunităţi de a ne transforma şi de a fi mai buni şi mai frumoşi.

Sanja Latinović, ON TIME, 2021, live performance, imagini prezentate prin amabilitatea artistei și a Galeriei Catinca Tabacaru

Ai absolvit facultatea la Sculptură însă te-ai afirmat încă din anii de studii ca performer. Cum ai ajuns la această redefinire a traiectoriei artistice?

Primul meu performance a avut loc exact acum 13 ani, pe când participam la un curs în Porto, şi a fost un moment de cotitură în viaţa mea artistică. Am ajuns să particip la programul respectiv la îndemnul prietenului meu Marko Milic, care deja era performance artist şi la vremea aceea, student fiind în ultimul an la Academia de Arte Frumoase, tot la secţia Sculptură, făcea parte din grupul Sweet and Tender [initiaţiva artistică Sweet and Tender Collaboration in Performing Arts, cristalizată în 2006 în cadrul programului DanceWEB din festivalul vienez ImPuls Tanz – n.r.]. Aveam şanse mici să intru în program dar am avut noroc şi m-au acceptat. În clipa aceea mi s-a deschis în faţă o lume nouă. În cele trei luni cât a durat cursul, am colaborat cu nenumăraţi coregrafi talentaţi, cu artişti performativi, cu dansatori, şi am adus la viaţă primul meu performance video, Aquarium [2008], de care sunt mândră şi în ziua de azi. Sigur că acela a fost doar începutul dar atunci mi-am dat seama că vreau să studiez mai în profunzime arta performativă, astfel că urmatorul pas a venit în mod firesc, logic, şi mi-am continuat studiile la Berna, la Facultatea de Arte Performative [HKB]. Nu am abandonat însă niciodată complet sculptura, ba chiar consider că mă ajută enorm în arta mea performativă dar o sculptură, ca şi o pictură, odată ce e terminată, pare să se înstrăineze de artist. Pe de altă parte, în momentul creaţiei în arta performativă te simţi perfect conectat, viu, adevărat. Devii ceea ce eşti tu cu adevărat, unit cu arta ta. Din punctul meu de vedere, alegerea de a fi performance artist înseamnă că am ales calea mai grea şi mai stresantă, dar am convingerea că numai expunerea artistului în faţa publicului, direct, fără protecţie - o cerinţă a performance art-ului de calitate -, cu asumarea risculului de a fi rănit sau a comite erori, aduce cu sine posibilitatea transformării sinelui printr-o experienţă cu totul nouă. Iar asta e cu adevărat de nepreţuit.

Foto header: Nadja Jovanovic

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter