A trecut destul timp de la începerea pandemiei iar iluziile de revenire la normalitatea de dinainte s-au cam risipit cu toate valurile astea impredictibile. Ni s-a acrit şi de consumul online de înlocuitori ai experienţelor live. Muzica pe viu sau micile performance-uri de pe terase, înlănţuirea de festivaluri sau şuetele estivale cu amicii din pub-uri ne-au atenuat cumva dorul de spectacol care să ne transmită emoţie sau să ne zgândăre imaginaţia dar nu l-au anihilat şi abia aşteptam reînceperea în toamnă a forfotei în spaţiile culturale. Nu doar noi ci şi toţi creatorii de evenimente destinate publicului. Dar, la naiba, iar a apărut spectrul închiderii în case… din păcate, octombrie se consumă pe fundalul sumbru al creşterii necontrolabile a ratei de infectare şi a haosului provocat de mişmaşurile politicienilor, şi, în aceste condiţii, singura soluţie de moment pare a fi să adoptăm ca spectatori mentalitatea… să vedem azi ce putem, că nu ştim dacă (sau ce) se va mai juca mâine. Suntem obligaţi să ne adaptăm unui context în permanentă schimbare.
Pe parcursul acestor ultimi doi ani s-au pus în scenă spectacole de o incontestabilă valoare, jucate însă de prea puţine ori din cauza fluctuaţiei restricţiilor, ce riscă să fie îngropate definitiv de trecerea timpului (care generează inevitabil disoluţia echipelor artistice, bugetelor de producţie şi interesului potenţialilor spectatori) şi ar fi păcat de ratat dacă unele au, în mod aproape miraculos, programate reprezentaţii luna asta. Ca exemple, mă limitez la aminti aici memorabilul spectacol-instalaţie Urban GIF Show creat de Florin Fieroiu la Teatrelli, atipicul prin maturitate musical Next to Normal – (A)normal de la Operetă (unde n-ar fi rău să prindeţi şi My Fair Lady în regia regretatului Ion Caramitru) şi la combo-ul lui Matei Lucaci-Grünberg, Libretto Solitudine & Libretto Impostura, de la nou deschisul teatru Infinit.
În ce priveşte spectacolele care au avut premiera foarte recent, sunt câteva pe care cred – vorbind din (cele) văzute şi nu din auzite – că trebuie musai incluse pe lista experienţelor must-see… cât încă ne sunt accesibile. Cele 7 morţi ale Mihaelei Runceanu de Catinca Drăgănescu din seria Disco ’89 de la Apollo111, cu Oana Puşcatu ce o întruchipează absolut minunat pe celebra cântăreaţă în zilele de dinaintea uciderii ei. Versiunea muzicală a Adei Milea la Furtuna lui Shakespeare de la Bulandra în care suntem ademeniţi în “insula de sunete” clădită de Ariel.
Două comedii super cool, Bigamul… după 20 de ani de la Teatrul Mic, în care tandemul Claudiu Istodor-Vlad Corbeanu e realmente savuros, şi Nepotul meu, Veniamin de la Teatrul de Comedie, în regia lui Vlad Massaci, cu Maia Morgenstern în rolul despoticei bunice. Şi, nu în ultimul rând, surprinzătoarea mostră de prospeţime teatrală pe care o reprezintă montarea de la Excelsior de către tânărul Mădălin Hâncu a dificilului text semnat de Marius von Mayerburg, Urâtul. Avem deci destule motive să intrăm cât de repede în sălile de spectacol, chiar până să se anunţe marile premiere ale lunii octombrie ori să ni se limiteze din nou accesul în ele.
