TV | Cu actorul HANNU-PEKKA BJÖRKMAN despre serialul “Shadow Lines”

Thriller-ul de spionaj Lupte din umbră (Shadow Lines), al cărui sezon 2 tocmai a debutat recent pe Epic Drama, este un serial ieşit din comun, nu doar datorită acţiunii care se petrece în epicentrul jocurilor de putere politice şi urmăreşte activitatea fictivei agenţii secrete Fist în combaterea facţiunilor extremiste, ci şi contextul istoric aparte în care se desfăşoară, inedit pentru mulţi dintre spectatori. Suntem în 1956, într-o ţară despre a cărei istorie ştim prea puţine, cu un Preşedinte, Kekkonen, care avea să nască mai târziu termenul de “finlandizare” prin faptul că a tolerat ingerinţe sovietice în politica internă a Finlandei dar fără a periclita suveranitatea naţiei scandinave. Câteva detalii despre Shadow Lines şi despre acurateţea reprezentării istorice am obţinut în exclusivitate de la unul dintre protagonişti, Hannu-Pekka Björkman, reputat actor finlandez de film şi teatru, nominalizat în carieră de 6 ori şi câştigător a 3 premii Jussi, echivalentul finlandez al Gopo-urilor. 

În anii ’50, în timpul Războiului Rece, Finlanda s-a menţinut într-o zonă ‘gri’, delicată ca echilbru între presiunea sovietică şi cea occidentală. Ştim prea puţin despre istoria voastră aşa că, te rog, spune-ne cât de mult Shadow Lines, o ficţiune TV în fondul său, este deferent faţă de istoria Finlandei.

Sigur, serialul conţine multă ficţiune dar fundalul istoric este, în cea mai mare parte a sa, adevărat... precum ce s-a întâmplat în 1955, când Uniunea Sovietică ne-a dat înapoi regiunea Porkkala [peninsula închiriată de Finlanda către URSS în ’48 pentru a fi folosită ca bază militară – n.r.], care rămâne un eveniment foarte important pentru poporul finlandez. Dacă e să mă raportez la mine însumi, îmi aduc aminte că tata era în armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi, fiind prea tânăr ca să fie trimis pe front, s-a numărat printre cei însărcinaţi cu relocarea oamenilor din zona aceea, deci cu ajutorarea refugiaţilor speriaţi de venirea trupelor sovietice. La asta se face referire în primul sezon [al serialului Shadow Lines]. Acum, în al doilea sezon, ni se prezintă acest grup de extremă dreaptă, Brothers of Hate, format în interiorul Societăţii Academice Karelia din Finlanda [AKS, organizaţia naţionalistă, fino-ugrică, fondată în Universitatea din Helsinki în 1922, foarte activă ideologic până la finele WWII – n.r.], care, în pofida faptului că ajunsese restrânsă numeric, îşi conserva influenţa în mediul politic. Ei militau pentru expansiune, pentru lărgirea graniţelor Finlandei cu Rusia, susţinând că luptă ‘împotriva Diavolului şi a ruşilor’. Au fost vremuri foarte “politice”, cu probleme nu foarte simplu de discutat nici chiar în zilele noastre, cu mulţi oameni implicaţi... situaţia nu putea fi privită doar în alb şi negru. Realitatea este însă aceea că încă din anii ’20 şi ‘30 au existat în Finlanda mişcări politice de dreapta extrem de puternice...

Acest sezon din Shadow Lines este centrat pe Preşedintele Kekkonen, iar echipa de agenţi secreţi  pe care o conduce personajul tău îi este direct subordonată. Privind din afară, Kekkonen rămâne o figură controversată în istorie prin concesiile pe care le-a făcut URSS. Cum este el privit însă de finlandezi acum, în secolul 21? A fost un good guy sau un bad guy?

Părerile continuă să fie împărţite. Kekkonen a fost Preşedinte din ’52 până în ’82, deci încă din copilăria mea era “tatăl naţiunii”, o personalitate foarte puternică şi charismatică, şi putem spune că nici unul dintre preşedinţii care i-au urmat nu au mai avut o atât de mare putere şi influenţă în politică. A avut o mulţime de pârghii de manevră în mâinile sale şi le-a folosit cu abilitate şi hotărâre. Asta şi pentru că înainte fusese Prim-Ministru şi luptase inclusiv în Războiul Civil [din 1918], de partea “Albilor” [anticomuniştii – n.r.], fiindcă atunci existau două tabere, “Albii” şi “Roşii”... deci avea o lungă istorie personală ca participant în jocurile de putere şi menţinea legături strânse cu omologi ai săi din Rusia. Ai putea spune că datorită lui relaţiile noastre cu Rusia erau foarte bune la acea vreme.

Ai jucat frecvent roluri în filme cu semnificaţie istorică, dacă mă gândesc, de exemplu, la Raja 1918 sau la The Interrogation. De ce istoria pare să fie atât de importantă pentru cineaştii finlandezi?

Asta e o întrebare foarte bună. Şi e foarte adevărat ce spui. Mai ales că am jucat de 4 sau de 5 ori, nu mai ştiu exact, rolul şefului poliţiei secrete finlandeze şi nu ştiu de ce rolul ăsta se întoarce constant la mine... habar n-am de ce. Dincolo de asta, Războiul Civil din 1918 continuă până în ziua de azi să producă efecte în politică pentru că, deşi s-a consumat cu mult timp în urmă, amintirea lui rămâne foarte puternică. A urmat apoi Războiul de Iarnă [războiul sovieto-finlandez din 1939-1940 – n.r.] care i-a unit pe oameni pentru prima oară de la Războiul Civil. Aceste legături în trecut sunt atât de puternice încât, probabil, realizatorii de film îşi doresc să le exploreze în continuare. Sunt atât de multe poveşti de spus despre acele vremuri... dar nu sunt deloc sigur că putem încadra Shadow Lines aici, fiindcă procentul de ficţiune din serial este mult mai mare decât cel al adevărului istoric. Acesta constituie doar fundalul pe care se desfăşoară acţiunea.

Spune-mi cât de dificil ţi-a fost să pregăteşti rolul lui Yrjö Ylitalo, liderul grupului Fist din Shadow Lines? Te-ai documentat în plus ori ai mers pe linia personajelor de şef de agentură secretă pe care le ai deja în portofoliu?

Mi-am dorit ca acest personaj să fie niţel diferit de precedentele, mai ales că în acest al doilea sezon, prin faptul că se confruntă cu revelaţii legate de propiul trecut, ajunge între ciocan şi nicovală. Ameninţările din interiorul şi din afara propriei organizaţii, fantomele trecutului care apar din direcţia grupării Brothers of Hate... ce-aş putea să spun despre Yrjö? În primul rând că mi-a plăcut scenariul încă de la prima lectură fiindcă nu mai văzusem aşa ceva înainte în ţara noastră, acest mix de dramă istorică politică şi film de acţiune poliţist retro... e un mix foarte bun şi care se practică în premieră în Finlanda, şi aici mă refer inclusiv la perioada de timp istorică în care se întâmplă evenimentele din serial. Am fost atras de personaj, de povestea lui şi de secretele pe care este obligat să le poarte în el, care îi afectează relaţia cu Helena [Helena, personajul central al serialului, cea mai tânără parte a grupului Fist – n.r.], dar şi cu Aune [adjuncta lui Yrjö], în contextul crizei ce duce la disoluţia grupului. Yrjö este un om cu multe secrete şi cu multe feţe şi, ca atare, un personaj nu foarte simplu de interpretat, dar provocator şi pasionant pentru mine ca actor pentru că-mi dă posibilitatea să îl lucrez in detaliu. În ce mă priveşte, interpretarea unui rol trebuie făcută cu bucurie... bucuria trebuie să existe chiar şi în cazul punerii în scenă a unei tragedii.

Fiindcă ai pronunţat ‘provocare’, spune-mi unde apar cele mai mari în cazul tău, la rolurile intense, dramatice, sau la cele comice? Întreb pentru că pari să fii înclinat spre primele, cu toate că ai jucat şi în comedii de succes, precum The House of Branching Love al lui Mika Kaurismäki. 

Deseori cred că mai greu de făcut este comedia... pentru că întotdeauna îţi este teamă că n-o să râdă nimeni. Ca şi în teatru. Ştiu foarte bine asta pentru că fac parte de mulţi ani ca actor din trupa Teatrului Naţional al Finlandei. Există această frică de a nu stârni râsul iar actorii sunt ceva mai tensionaţi, pe când la o dramă sau la o tragedie oamenii sunt destinşi şi veseli pe toată durata pregătirii rolurilor. Indiferent că e vorba de scenă sau de set, aceste două faţete diametral opuse se manifestă întotdeauna. În ultimii doi-trei ani, eu am lucrat predominant comedie, mai ales în seriale TV [Sisäilmaa, Lelumesta – n.r.] şi în teatru, unde am jucat rolul lui Willy Loman in Moartea unui comis voiajor al lui Arthur Miller, deci îmi place să fac roluri de ambele feluri, aşa că nu pot să spun cu fermitate care... sau dacă unul îmi place mai mult decât celălalt.

Cât de mult te ajută experienţa lucrului live cu publicul din sălile de teatru în pregătirea unui rol de film?

Am predat actoria timp de cinci ani la Academia de Teatru din Helsinki şi le-am spus întotdeauna studenţilor mei că în teatru înveţi să joci pentru că tu eşti cel care îţi editezi rolul, pe când în cinematografie altcineva este responsabil de cum se montează şi cum va arăta până la urmă în film. Aproape toţi marii actori de film pe care îi cunosc vin din teatru fiindcă scena este locul în care îţi descoperi emoţiile şi, totodată, unde îţi defineşti dinamica interpretării. E mult mai uşor pe scenă decât în film pentru că în film nu ai la dispoziţie decât acele câteva momente scurte în care eşti în faţa camerei şi, drept urmare, trebuie să înţelegi perfect toată dinamica jocului până să ajungi în faţa ei.

Ce te-a determinat să îţi doreşti să fii actor când puteai să optezi pentru o carieră cu o dinamică mai... predictibilă?

Hmm, asta da întrebare. Serios vorbind, m-am născut la ţară, undeva în vestul Finlandei, într-o familie săracă - mama era femeie de servici iar tata lucrător forestier – şi am fost prin urmare învăţat cu munca încă de când eram mic. Am lucrat şi într-o oţelărie, şi în construcţii, am fost şi paznic de noapte la fabrica Nokia, deci am făcut tot soiul de munci necalificate. Nici la şcoală nu eram foarte bun dar, pe când aveam 16 sau 17 ani, un profesor m-a întrebat dacă mi-a trecut prin minte să devin actor pentru că am “picioare” de actor. ‘Dar ce sunt alea “picioare de actor”?’, am întrebat la rândul meu. Mi-a explicat că se referă la ritmul meu interior, apropo de separarea între vorbit şi păşit, care nu se întâmplau în acelaşi timp. N-am uitat acea întrebare şi ea mi-a revenit în minte când aveam 22 de ani şi habar n-aveam ce vreau să fac în viaţă. Şi-atunci am încercat să intru la şcoala de actorie şi am fost admis... dar la a doua încercare. De atunci nu contenesc să îi mulţumesc profesorului meu pentru acea propoziţie scurtă pe care mi-a spus-o când eram doar un băieţel.

În anii tăi ca dascăl, ai avut mulţi asemenea studenţi veniţi să se facă actori pentru că nu ştiau ce vor să facă în viaţă?

Nu ştiu dacă la fel se întâmplă şi în România dar în Finlanda, peste 1000 de tineri încearcă în fiecare an să devină studenţi la secţia de Actorie a Universităţii de Artă şi, dintre aceştia, întotdeauna selectăm doar 12. Deci e greu de aflat ce motivaţie are fiecare fiindcă au background-uri extrem de diferite. Altfel, în Finlanda, studiile în domeniul teatral sunt foarte respectate. Este aproape imposibil să îţi găseşti de lucru dacă nu ai o diplomă de la o facultate de profil. Deci un alt motiv pentru a urma cursurile şcolii e acela că, deşi nu este uşor să înveţi acolo timp de cinci ani, asta le deschide în final o serie de uşi, plus că îi învaţă cum să devină artişti, cum să-şi găsească propria voce şi propriul mod de exprimare. Nu toţi cei care au talent devin actori, ei putându-şi schimba parcursul artistic chiar după 2 sau 3 ani. În Finlanda avem doar două şcoli de actorie şi puţini studenţi şi, cu toate acestea, există o cerere foarte mare, atât în teatru cât şi în film, plus că e foarte mult de lucru şi datorită renaşterii modei serialelor de televiziune. Deci, poate, pentru întâia oară în istoria noastră, există o mare, mare nevoie de actori.

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter