EXCLUSIV | Cu VADIM PERELMAN despre cum se dau “Lecţii de persană”

Un film cu un evreu care se pretinde persan pentru a scăpa cu viaţă... o comedie? Doar la suprafaţă, insular, pentru că Lecţii de persană (premiera: 8 octombrie), cel mai recent film al lui VADIM PERELMAN, o fabulă adultă despre limbaj şi memorie, îşi are povestea plasată în timpul WWII, iar fiul de rabin este unul dintre sutele de mii de civili arestaţi de nazişti, aflaţi în tranzit spre lagărele de concentrare. Iar asumarea într-un mod incredibil de serios al unei alte origini şi identităţi culturale reprezintă poate singura sa şansă de supravieţuire în timpul Holocaustului.

La 18 ani după House of Sand and Fog, debutul său triplu nominalizat la Oscar cu Ben Kingsley şi Jennifer Connelly, cineastul american de origine ucraineană notoriu pentru selectivitatea proiectelor pe care le girează, revine cu o dramă intensă, construită ca şi primul său film - deşi este de o factură complet diferită - în jurul profilului psihologic al protagoniştilor. Ineditul premisei care face din Lecţii de persană un must-see o reprezintă chiar originala cale de scăpare a deţinutului: inventarea unei noi limbi care ar putea trece drept Farsi, menită a fi predată ignorantului gardian-şef, interesat să o înveţe... cuvânt cu cuvânt. Vizionarea filmului la TIFF în prezenţa autorului său, s-a dovedit un bun prilej pentru a afla direct de la acesta detalii despre cum s-a dezvoltat această poveste şi cum se încadrează Lecţii de persană în filmografia lui eclectică, mai ales că este o co-producţie ruso-belaruso-germană, departe de lumea Hollywood-ului cu care VADIM PERELMAN a fost asociat la începutul anilor 2000.

Ar trebui să ţi se ridice o statuie în Iran pentru că ai adăpostit o familie de emigranţi iranieni în House of Sand and Fog din 2003 iar acum, în Persian Lessons, ofiţerul SS dornic să înveţe Farsi visează să îşi deschidă un restaurant acolo după război...

Este o coincidenţă. Absolut, e doar o coincidenţă. Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, datorită primului film am ajuns să o întâlnesc pe Maia [Javan], production designer, care a devenit mama copiilor mei iar ea este persană. Dar e singura mea legătură cu partea aia de lume.

Atunci spune-mi ce te-a atras atât de mult la povestea “lecţiilor de persană” încât să-ţi doreşti să o transformi în film...

Uite cum stă treaba. Nu am scris eu scenariul. Este un om în vârstă, Ilya Zofin, care trăieşte în Berlin dar e originar din Rusia, care a citit povestea în copilărie... pentru că ea a fost scrisă în 1952 în Germania de Est şi a fost publicată apoi şi în Rusia. Şi această povestioară [Erfindung einer Sprache de Wolfgang Kohlhaase – n.r.] despre un kapo care vrea să fie învăţat persana, Farsi, şi i se predă de fapt un limbaj inventat, i-a rămas vagamente pe parcursul anilor undeva, într-un cotlon al minţii... şi acest concept, al gardianului educat de un prizonier într-o limbă fictivă, este singurul lucru pe care l-am preluat din scenariul pe care el îl terminase deja de scris. Fiind în rusă, l-am tradus artistic în engleză şi mi l-am apropriat cumva în proces. Deci iată care a fost sursa de inspiraţie.

În film se foloseşte însă un limbaj complet nou, auzim sute de cuvinte inventate. Acestea erau deja menţionate în script-ul initial?

Noul limbaj a fost dezvoltat în întregime de mine în colaborare cu un lingvist de la Universitatea de Stat din Moscova. I-am pus la dispoziţie filologului script-ul şi i-am spus că limbajul trebuie să amintească de Orientul Mijlociu, să fie poetic în felul său, să aducă a Farsi dar... fără să fie. Deci l-am creat de la zero şi, chiar şi acum, mai am încă notate vreo 600 de cuvinte în “dicţionarul” meu de acasă, stocate în computer. Fiindcă toate sunt corecte gramatical, adică au timp trecut şi viitor, au imperativ, în fine, toate declinările lingvistice posibile.

Ai o înclinaţie pentru adaptarea de cărţi. Dincolo de Lecţiile de persană, stau mărturie inclusiv primele tale lungmetraje, House of Sand and Fog şi The Life Between Her Eyes. Unde-şi găseşte locul în acest context originalul Buy Me, filmul tău din 2018 despre traficul sexual din Dubai?

Ha, ha, ha, mai mult despre prostituţia din Moscova decât despre traficul sexual din Dubai... sună mai suculent! Ei bine, regizasem în Rusia un minunat serial de televiziune intitulat Izmeny [în 2015] care se traduce literalmente ca Adulter, format din 16 episoade de câte o oră şi care a câştigat toate premiile posibile, în totalitate scris de un singur scenarist [Darya Gratsevich]. Care a venit apoi la mine şi m-a implorat să fac acest film. Ca să fiu complet sincer, nu eram înnebunit după scenariu, nu mă inspira, dar am acceptat totuşi... ca pe o favoare personală făcută Daryei, fiindcă îmi doream ca în viitor să mai am eventual şansa de a lucra pe texte de-ale ei odată ce avusesem deja experienţa plăcută cu serialul. Dar, în final, nu pot spune că sunt foarte fericit la ce rezultat s-a ajuns, căci nu e una dintre cele mai bune lucrări ale mele.

Închid această paranteză cu observaţia că indiferent de abordarea cinematografică, sobrietatea subiectului implică şi o mare responsabilitate din partea ta, ca autor al filmului. Persian Lessons oferă o perspectivă neuzuală asupra naziştilor. Nu ţi-a fost teamă de controverse?

Eram conştient de acest risc şi teama mea cea mai mare a fost ca nu cumva naziştii să pară că sunt prezentaţi în mod voit într-o lumină exagerat de pozitivă, pentru că, într-un fel, suntem tentaţi ca până spre final să ajungem aproape de a empatiza cu personajul Koch [“învăţăcelul” SS-ist interpretat de Lars Eidinger – n.r.]. Dar justificarea pe care mi-am găsit-o faţă de mine însumi a fost că e mai oribil să priveşti o fiinţă umană comiţând acte îngrozitoare decât un robot ucigaş, aşa cum sunt arătaţi naziştii în majoritatea filmelor, fiindcă îţi dă posibilitatea să o judeci şi să o condamni cu mult mai multă asprime.... deoarece ţi se face ţie frică că ai putea fi tu acela, că ai putea tu face asta. Deci nu e vorba doar de a te pune în locul victimei - ‘Vin peste mine în toiul nopţii, mă iau şi mă duc, împreună cu cei din jurul meu, într-un loc necunoscut, nu înţeleg ce se întâmplă şi nu ştiu ce aş putea face...’ -, fiindcă gânduri de astea pot să ai tot timpul dacă trăieşti în ţări precum acelea în care ne ducem noi viaţa, ci am vrut ca spectatorii să se întrebe: ‘Ce aş fi făcut eu dacă aş fi trăit în Germania nazistă şi mi s-ar fi spus că ar fi bine să intru în partid şi să colaborez cu ei?’. Poate fi un mod de a supravieţui sau, dimpotrivă, poate fi o cale de afirmare pentru cei frustraţi, precum Himmler, de exemplu, deci răspunsul la o întrebare extrem de simplă este unul foarte, foarte lung. Mi-a fost un pic teamă şi de ideea de comedie, fiindcă oamenii ar fi putut considera că nu privesc subiectul cu seriozitatea necesară - unii critici, pe care îi consider înguşti în vederi, au şi făcut-o de altfel - şi chiar nu este cazul în ce mă priveşte. Cred că umorul este necesar în fiecare tragedie, altfel aceasta devine o simplă lecţie şi îşi pierde dimensiunea tragică fiindcă nu există o pârghie de balansare. Prizonieri în trenuri de marfă, copii ucişi, imagini din camerele de gazare, astea ni s-au arătat pe ecrane de un milion de ori şi nu de către oricine ci de genii ale cinematografiei... deci nu mai e nevoie să le arăt şi eu. De ceea ce este însă nevoie în continuare, cred eu, e să reamintim oamenilor că toate acestea au existat cu adevărat, dar să o facem ajungând la inimile şi în sufletele lor, să îi implicăm emoţional mai mult pe spectatori.

Nu doar în ce-i priveşte pe nazişti perspectiva ta este mult mai nuanţată, asta dacă ne gândim la conceptul de “banalitate a răului” în asociere cu Persian Lessons, a cărui primă scenă ni-l arată pe evreul care fură o carte.

Da, fiindcă atunci cum rămâne cu a 8-a poruncă [din Vechiul Testament, “Să nu furi” – n.r.]? Când cineva din camion îl întrebă asta în ebraică, el răspunde că poţi să o arunci [porunca] pe fereastră. Gilles, personajul principal, este un hoţ şi nu fiul unui rabin - ăsta a fost gândul meu -, e o mică nevăstuică umană care face totul ca să supravieţuiască... de exemplu, de unde are sandvişul? El este un trickster. Nu ştim dacă în fond nu e doar un hoţ mărunt care ar face totul ca să se îmbogăţească sau să scape cu viaţă... chiar nu avem de unde să ştim. Dar, prin experienţa prin care trece, el devine un erou şi face ceva monumental pentru 2840 de oameni, lucru pe care îl conştientizează abia spre final, când izbucneşte în lacrimi. N-a realizat-o pe parcurs, când a scris toate acele nume, dar îşi dă seama la sfârşit că a făcut totuşi ceva ieşit din comun. În rest, că vorbeam de critici, oamenii te critică pentru orice. Eu am fost criticat pentru că am glorificat prostituţia în The Life Before Her Eyes [drama Fantasy din 2007 al lui Vadim Perelman, cu Uma Thurman şi Evan Rachel Wood – n.r.], că aş fi anti-avort.... fiecare o să aibă o problemă cu tine, indiferent ce-ai face.

Deci nu te temi de critici. În viaţa reală însă... care sunt cele mai mari frici ale tale?

Poate părea ciudat însă am puţine, foarte puţine frici elementare şi cea mai importantă rămâne aceea de a nu fi capabil să asigur cele necesare familiei mele. Asta e o frică mare de-a mea. De fiecare dată când termin un film şi ajung apoi acasă îmi spun ‘Doamne, n-aş vrea să mai lucrez vreodată dar... cât o să mă ţină banii pe care i-am câştigat?’. Cred că, în general, asta e o frică mai mult a bărbaţilor, cu toate că o întâlnim şi la femei. Altfel, mă consider o persoană destul de curajoasă şi nu prea mă tem, pentru că am copilărit pe străzi. A ajuns să mă apese doar responsabilitatea pe care o am faţă de oamenii pe care îi iubesc sau pe care... i-am iubit, şi de asta continui să lucrez.

Asta înseamnă că nu eşti încă un om liber, pentru că spuneai odată că libertatea înseamnă să poţi spune ‘Fuck you money!’.

Exact. Şi nici măcar nu m-a apropiat de punctul ăla. Deşi mi-aş fi dorit tare, tare mult asta. Mai ales când mă uit pe Instagram la alţi regizori şi văd cât sunt de bogaţi. Nu-mi doresc iahturi sau alte ambarcaţiuni, ci doar siguranţă, securitate, vreau să nu mai am griji... dar, cu toate acestea, am ales să regizez Persian Lessons în loc de Transformers. Pe care, apropo, aş fi putut să-l fac foarte bine, da, pentru că sunt suficient de bun la asta.

Eşti reputat pentru exigenţa cu care îţi alegi proiectele...

Da, am refuzat până acum o mulţime de gunoaie.

L-ai refuzat chiar pe Steven Spielberg când ţi-a propus să faci film după Talismanul tandemului Stephen King-Peter Straub, dar nu despre asta aş vrea să vorbim ci despre eşecul unui proiect în care te-ai implicat totuşi în prima fază acum 10 ani, adaptarea cărţii lui Ayn Rand, Atlas Shrugged.

Da, sunt singura persoană care a scris scenariul... am adaptat eu însumi cartea. Ce s-a întâmplat cu filmul? Am urât proiectul din momentul în care am fost nevoit să particip la o convenţie a fanilor lui Ayn Rand şi mi-am dat seama că sunt cu toţii nişte fascişti, că filosofia ei, într-un fel, este fascistă. Este în esenţa ei atât de ultracapitalistă încât atinge extrema dreaptă, unul dintre puncte fiind acela că votul politic al unui om poate conta mai mult decât al celorlalţi întrucât contribuie mai mult la societate. Şi ăsta e unul dintre pilonii gândirii ei, că unii oameni sunt “prime movers” fiindcă valorează mai mult decât alţii, ori eu cred că ăsta e un... bullshit. Sunt în complet dezacord cu ea şi nu numai în privinţa acestui aspect, ci şi al modului în care tratează problemele de mediu sau desconsideră caritatea... nu crede deloc în caritate, despre care spune că-i pentru idioţi sau nebuni.

Dar totuşi ai acceptat să adaptezi cartea...

A fost o provocare. Plus că am fost plătit cu foarte mulţi bani pentru scenariu şi potenţiala regie a filmului. Doar că, odată terminat de scris, deşi producătorii mi-au zis că scenariul este minunat şi că îi aveau în vedere pe Angelina Jolie şi Russell Crowe pentru rolurile principale, eu le-am spus că nu îmi mai doresc cu adevărat să regizez acest film... da, am un talent deosebit să dau foc la punţile care mă leagă de alţii. Spun asta pentru că la fel se întâmplase şi cu The Talisman [Vadim Perelman s-a retras în 2004 declarându-se dezamăgit de script – n.r.], pur şi simplu n-am vrut să îl fac. A refuza să îl fac a însemnat pentru mine un act de curaj.

Când lucrezi la un scenariu, mai ales dacă are o carte ca sursă, diversele insight-uri generate de  propriile experienţe intervin în proces într-un mod raţional sau le înglobezi în naraţiune exclusiv în baza inspiraţiei?

Se întâmplă complet iraţional. Când filmul pe care îl fac pleacă de la o carte, eu reacţionez în primul rând la acea carte fiindcă identific o părticică din viaţa mea în text. House of Sand and Fog, de exemplu, este un foarte bun exemplu de legătură cu viaţa mea de emigrant. Fiecare dintre personajele din film se regăseşte într-un fel sau altul în existenţa mea. Colonelul [jucat de Ben Kinglsey – n.r.] corespundea tatălui meu vitreg, eu mă vedeam în băieţelul de 13 ani iar mama era exact ca a mea. Iar Kathy [personajul interpretat de Jennifer Connelly – n.r.] era ca prima mea soţie care, apropo, tocmai s-a sinucis. O mulţime de ecouri ale propriului meu drum se regăsesc în acel film. Şi chiar şi cu Persian Lessons s-a întâmplat asta dar într-un mod mai ciudat pentru că, la rândul meu, am ajuns la 16 ani într-un loc străin, în Canada, fără să cunosc o boabă de engleză, limba care se vorbea acolo. Sigur, circumstanţele erau diferite faţă de cele din film şi nu era o chestiune de viaţă şi de moarte dar, totuşi, şi eu a trebuit să pretind în realitate că sunt altcineva, că sunt o persoană diferită într-o ţară a cărei limbă nu o cunoşteam... şi aşa mai departe.

Mă întreb de unde provine acest apetit al tău pentru poveştile legate de identitate. Pentru că, înainte de Persian Lessons, ai făcut în 2013 în Rusia un serial, Pepel, în care un ofiţer din Armata Roşie îşi schimbă identitatea cu un hoţ... iar tu însuţi ţi-ai schimbat-o cumva mai târziu, odată ce ai renunţat la statutul de regizor-vedetă la Hollywood.

E un serial care vorbeşte şi el tot despre identitate, într-adevăr. Dincolo de asta, mie personal îmi place identitatea pe care o am acum, cu tine, azi. E o identitate bună. Pot trăi cu ea. Mă simt mai respectat în felul în care sunt acum şi asta cred că e foarte important pentru mine. Dacă e să intrăm în psihologie, cred că sunt mai validat.... mă simt mândru că cineva ca tine a făcut un research în ce mă priveşte, că altfel cine naiba ar căuta să se documenteze în legătură cu mine dacă aş fi făcut Transformers? Este foarte flatant şi, într-un fel, o onoare să fii privit şi tratat în acest fel. Mi se pare frumos.

Revenind la Persian Lessons, spune-mi câteva cuvinte despre relaţia cu Timur Bekmambetov, el însuşi un cineast reputat (Wanted, Night Watch) care, în acest caz, a fost producător...

N-am aproape nimic de zis. Decât că, într-adevăr, el este responsabil de faptul că am descoperit scenariul. L-am întâlnit când am făcut Yolki 5 [comedie colectivă de Anul Nou din 2016 – n.r.], o mizerie pe care am făcut-o pentru că în general îmi place să lucrez spoturi publicitare iar banii pe care mi i-a oferit au fost în regulă. Plus că am beneficiat atunci de o călătorie gratuită la Moscova, prilej ca să încerc să-mi recâştig sotia de care mă despărţisem. Şi, până la urmă, iată că totul s-a dovedit a fi cu folos pentru că în proces, plăcându-i cum lucrez, mi-a spus: ‘Uite un scenariu care s-ar putea să te atragă. Eu nu intenţionez să îl regizez.’. Era Persian Lessons, care a zăcut după  aceea la mine un timp îndelungat. Deci asta este singura mea legătură cu el.

O curiozitate de final legat de coloana sonoră, întrucât te numeri printre cineaştii pentru care muzica joacă un rol principal în filmele lor...

... L-am pierdut cu caţiva ani în urmă pe bunul meu prieten şi colaborator, pe James Horner [compozitorul OST-urilor pentru blockbustere ca Titanic sau Avatar şi autor a muzicii la primele două filme ale lui Vadim Perelman – n.r.], care a murit. Eu sunt convins că muzica pe care a creat-o pentru House of Sand and Fog este cea mai bună din cariera lui, fiind foarte diferită de tot ceea a mai compus. De altfel, a şi fost nominalizat la premiul Oscar pentru ea. Dar acum îi am pe Galperini [fraţii Sacha şi Evgueni Galperine, compozitori francezi de origine rusă – n.r.], care au făcut o muzică foarte cool pentru Persian Lessons. Ei au, la fel, o abordare extrem de originală a muzicii.

... vroiam totuşi să ajung să îţi pun o întrebare. Când anume începi să “auzi” muzica în procesul de dezvoltare al filmului şi ştii ce să le ceri compozitorilor?

Ştii care-i purul adevăr? Habar n-am. Adică... absolut că ştiu ce să le cer dar nu ştiu cum să le spun ce vreau să le cer, pentru că n-am vreo înclinaţie spre muzică. Nu ştiu cum să le explic să facă ceva într-un mod specific, că undeva este necesar să intre pianul şi dincolo ar trebui ca muzica să fie într-o anume cheie, asta nu ştiu... deloc. Dar ştiu ce trebuie şi ce se potriveşte. Singura indicaţie pe care i-am dat-o lui Evgueni a fost să nu sune tipic simfonic pentru că-mi doream ca, într-un fel aparte, să aducă mai degrabă a Philip Glass, pe care l-am folosit de altfel ca referinţă. M-a interesat o muzică care să fie aproape de electronica dar să fie interpretată de o orchestră, o muzică complet atemporală.

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter