Interviu | “SCARA” lui VLAD PĂUNESCU

Noul film realizat de Vlad Păunescu, Scara, drama lui Andrei Avram, un tânăr actor vulnerabil emoțional şi inadaptat social care orbit de iluzia libertății este martor şi victimă a evenimentelor violente din România anilor ’89-’90, are premiera programată pe 15 octombrie. După Live din 2015, Scara, nominalizat anul acesta la TIFF pentru cel mai bun film românesc, marchează revenirea în scaunul de regizor a unui reputat director de imagine (Concurs, Faleze de nisip), devenit după căderea regimului comunist unul dintre cei mai importanți producători de film de la noi - nominalizat la Primetime Emmy (Hatfields & McCoys) - ca fondator al studiourilor Castel Film, cu aproape 120 de producții în portofoliu. Scenariul filmului Scara, al cărui rol principal este jucat de Eduard Trifa, a fost inspirat de povestea reală a actorului Dragoş Pâslaru, şi îi are în distribuție, printre alții, pe Ana Maria Guran, Dragoş Galgoțiu, Ioana Crăciunescu, Horațiu Mălăele, Valentin Teodosiu, Alin Panc şi Dorel Vişan, iar autorul său, Vlad Păunescu, îl dedică... “tuturor făcătorilor de spectacole”.

În mod evident, prin anvergură, Scara este un proiect de suflet care nu s-a materializat... peste noapte. Care a fost punctul de plecare al filmului?

El a apărut cumva ca o surpriză din partea unui bun prieten, Costică Chelba [co-scenaristul Constantin Chelba, cunoscut cinefililor ca autor al scenariilor la filme precum Probă de microfon, Croaziera sau Filantropica – n.r.], un nume în Televiziunea Română altă dată, care mi-a propus un scenariu după ce am terminat Live dar... nu s-a ținut de promisiune şi a amânat vreo doi ani de zile până să îmi dea scenariul, probabil nu era gata. L-am primit și mi-a plăcut ideea pentru că mă trimitea către un alt bun prieten al meu, Dragoș Pâslaru, cu care eu am debutat în cinematografie pe vremea lui Dan Pița în Pruncul, petrolul și ardelenii, el în rol principal actor iar eu în rol de cameraman, imediat după terminarea facultății. Nici nu vreau să-mi aduc aminte câți ani au trecut dar probabil că sunt vreo 40. Și am rămas prieteni până când el s-a retras din teatru şi film, întâlnindu-ne la încă patru filme, eu în calitate de operator șef și el ca actor, şi amintindu-ne de fiecare dată cu mare plăcere de prietenia noastră. E motivul pentru care băiatul lui se numește Vlad și nu se numește altfel, Gheorghe sau Ion. Lucrul ăsta cred că ne spune mult. Mi-a dat telefon imediat după nașterea băiatului și mi-a spus că e un gânditor profund ca el și probabil va fi frumos ca mine... cam ăsta a fost începutul. Am primit deci scenariul pe care, timp de un an şi jumătate, am lucrat cu înverșunare dar nu constant pentru că niciodată nu îmi propun să fac un lucru și să îl termin - la nivelul unui scenariu - în trei zile sau trei săptămâni. Deci abia după un an jumate am considerat că scenariul e pregătit să își înceapă drumul spre ecran. Altfel, primesc multe scenarii, multe sinopsisuri, multe idei de scenariu, dar a contat aici faptul că prin Dragoș Pâslaru m-am reîntors în lumea teatrului pe care o cunosc de când eram copil. Am trăit în Brăila și unchiul meu era actor la teatrul de acolo, de atunci și dorința mea de a evada altfel decât în Deltă la pescuit, care mă trimitea către ‘buzunarele’ teatrului unde urmăream repetițiile și spectacolele.

Scara poate fi privit în egală măsură cu interes din două perspective, cea a evoluţiei în teatru şi în afara lui a tânărului actor, şi cea a contextului, fiindcă filmul tău ne reaminteşte de momente crude din istoria noastră recentă. În intenţia ta, când ai început să lucrezi pe scenariu, care era dominanta, personajul sau contextul?

Sincer, a fost contextul. Declarat, să zicem, a fost contextul, dar, probabil, am profitat de prietenia cu Dragoş, pentru că am trăit în perioada trecută și am fost unul din cei care au ținut sticla de șampanie în așteptare până la căderea lui Ceaușescu. E drept, am băut-o cu [Alexandru] Tatos, Dumnezeu să-l ierte, dar aveam și eu una pregătită. Deci faptul că am putut să văd cu ochii mei și să mă bucur cu tot sufletul de căderea comunismului sau, mă rog, de căderea lui Ceaușescu, că după aia am văzut cât din comunism a picat, m-a bucurat enorm. Mi-am adus aminte cu o imensă scârbă de intrarea minerilor care au plantat panseluțe în București şi mi-am adus aminte în egală măsură de parte din atrocitățile lui Ceaușescu de a dărâma bisericile și mănăstirile din țara noastră. Întâmplarea face ca Dragoș să fi trăit trecut prin toate aceste cicluri de întâmplări și atunci viața lui Dragoș am legat-o în mod direct de aceste momente.

Există însă o “interfaţă” esenţială între personaj şi context: Dostoievski. Fiindcă pe scenă Andrei are şansa distribuirii într-o montare a Fraţilor Karamazov şi pendulează între rolul lui Alioşa, tânărul religios, şi cel al Diavolului. Cum şi-a făcut loc Dostoievski în Scara?

Întâmplarea a făcut ca spectacolul în care a jucat personajul nostru să fie Karamazovii lui Dostoievski. Nu doar întâmplarea dar probabil și mâna cerească a făcut ca parte din distribuția din Karamazovii să o putem muta în interiorul filmului și mă refer aici la mari actori care, în bună măsură, au plecat dintre noi, dar mă refer și la cei care și-au găsit reîntruchiparea în actorii tineri care sunt astăzi în scena bucureșteană. Deci Dostoievski, prin opera lui în general, a adus în față latura tristă a unei societăți care nu mai este. Din multe puncte de vedere. În Karamazovi, destinul personajului în final se regăsește în destinul piesei și atunci toate aceste evenimente, poate chiar întâmplări, deschid un capitol pe care, încet-încet, îl închidem înspre finalul filmului. Deci finalul filmului închide toate deschiderile de uși ca într-un muzeu cu multe intrări, da? Sau ca într-un castel care își găsește tumultul prin încăperile prin care treci pentru ca, în final, să se închidă aceste uşi și să îi poți da spectatorului prin destinul personajului o cale pe care acesta a ales-o dar pe care ar putea-o alege oricare dintre noi.

Cum l-ai convins pe Dragoş Galgoţiu să debuteze ca actor în Scara? Joacă un rol esenţial fiindcă, dincolo de interpretare, punerea în scenă teatrală din film a Karamazovilor îi poartă amprenta.

Dragoș mi-e prieten din facultate și a rămas prietenul meu. Cu mici pauze dar tot prieten era pentru mine, pentru noi. Iar regăsirea s-a întâmplat la o onomastică a zilei lui de naștere în care am deschis subiectul iar el s-a arătat încântat de poveste, cu atât mai mult cu cât în viața trecută, să zicem așa, amintirea prieteniei lui cu Dragoș era foarte puternică. Discutând subiectul filmului, eu văzând și Hamlet-ul său [spectacolul pus în scenă de Galgoţiu la Teatrul Odeon – n.r.] care mi-a trimis în față un actor, pe [Eduard] Trifa din rolul principal, care a devenit întruchiparea lui Dragoș [Pâslaru] în film... el mi-a deschis o altă întrebare, pe care i-am adresat-o: ‘Dragoș, nu ai vrea tu să regizezi spectacolul Karamazovii?’. Nu am făcut un secret niciodată, de când am început să lucrez la film, că el este cel care a gândit spectacolul Karamazovii. Sigur că am avut discuții peste discuții dar în clipa în care am ajuns în teatru, în secvențele de teatru, i-am dat mână liberă. El mă tot întreba, eu îl tot pistonam, dar cred că a ieșit ceea ce ne-am dorit, adică un spectacol în care să nu simți că există o elipsă, în care să nu simți că ar fi trebuit să se întâmple ceva și nu s-a întâmplat... este ca un balet frumos de la început până la sfârșit.

Ai amintit de Eduard Trifa, interpretul lui Andrei Avram/Dragoş Pâslaru, un tânăr actor în jurul căruia se construieşte practic întreg filmul. Ce te-a făcut să îi acorzi atâta încredere? De fapt, spune-mi câteva cuvinte despre cum ţi-ai ales distribuţia.

Debutul și lucrul meu în cinemaul autohton, în bună măsură, se datorează lui Dan Pița, Mărgineanu, Vaeni, Veroiu, și așa mai departe... de la parte din ei am înțeles că suprema satisfacție este să găsești actori noi pentru rolurile din filmele tale și, împins de la spate și de dorința de a vedea ultimele spectacole care au fost la vremea respectivă în București sau în țară, văzând și revăzând spectacolul lui Dragoș [Galgoţiu], am înțeles că Hamlet este susținut de un actor cu valențe deosebite, un actor în care cred foarte mult și pe care îl văd foarte sus în câțiva ani. E nevoie de o nouă generație și el cred că deschide această nouă generație.

Extras din revista “Teatrul” (Nr. 3, martie 1982)

Referitor la ceilalţi, cred că, în afara câtorva actori tineri, îi cunoșteam din prietenii mai mult sau mai puțin dezvoltate în timp, din spectacolele de teatru, deci aveau niște referințe vizavi de mine care m-au determinat să îi distribui în film. Mi-am dorit de exemplu ca Mihai, băiatul lui George Constantin, să apară în film dar, după câteva discuții lungi, Mihai a spus ‘Nu mă simt în stare să îl joc pe tata’ și atunci l-am pus în distribuție pe băiatul lui Mihai Constantin, nepotul lui George Constantin, pentru un rol mic. Am încercat să fac din filmul ăsta o bucurie pentru mine și pentru cei apropiați mie... în locul unui travaliu pentru spectatori. Sper că am reușit să duc până la capăt mesajul și pentru spectatori și nu doar bucuria pentru mine.

La început, Andrei, personajul lui Eduard Trifa, are mari îndoieli de sine legate de justificarea aşteptărilor celorlalţi în ce priveşte capacitatea sa de a fi convingător ca Alioşa Karamazov dar încrederea îi creşte brusc odată ce regizorul îi încredinţează şi al doilea rol...

Eu cred că în Andrei deja exista convingerea că poate demonstra mai mult decât făcuse până atunci și atunci apariția unui alt rol, în contrapunct cu rolul liniștit ca să zic așa, să apară în postura Diavolului i-a dat pentru moment satisfacția că poate să convingă mult mai ușor spectatorul și pe colegii lui care, adevărat, au fost împotriva lui până la un moment dat.

Lucrul ăsta a căpătat maturitate pentru rol abia în momentul în care am terminat post-sincronul, pentru că majoritatea replicilor din rolul Diavolului sunt lucrate la post-sincron, cu o altă voce a lui, detașată de vocea lui blândă de la început, tocmai pentru a-i da personajului o forță pe care nimeni din jurul lui nu o descoperise. Şi cred că ăsta e unul dintre marile merite ale lui [Eduard Trifa], că a putut să transforme prin voce o imagine pe care o aveai clară a personajului. Pe mine și acum mă furnică atunci când îi aud glasul şi când îl văd apărând transfigurat în Diavol.

Andrei pare într-o continuă căutare a libertăţii. Dintr-una tinerească, boemă, anti-norme sociale, aceasta evoluează spre una eliberatoare spiritual, anti-sistem...

Nu cred că el tânjește conștient după o nouă libertate. El tânjește după o nouă libertate cumva... necunoscând-o. O caută pentru a o găsi, o caută spre a găsi altceva decât a trăit până atunci dar, în final, el ajunge să meargă într-o direcție pe care puțini și-o imaginau a fi posibilă pentru el.

 

Dar odată cu această căutare a lui Andrei, contextul devine din ce în ce mai important, iar Scara se transformă într-o frescă a unor evenimente grave pe care generaţiile tinere nu le-au trăit, deci nu le “simt”. E important să le subliniem existenţa?

Cred că poate fi un moment în care să dezvoltăm pentru tineri o altă percepție asupra istoriei recente. Eu îl întreb pe băiatul meu sau aflu de la copiii prietenilor mei că ei nu știu ce-a fost Revoluția, că ei nu știu ce a fost Mineriada, că nu au auzit de o biserică dărâmată, și multe altele. Atunci mi-am propus, totuși, ca trăind într-o democrație mai mult sau mai puțin bine înțeleasă, să îi fac să știe că părinții lor au trăit altfel, că ceea ce îi așteaptă nu este chiar foarte ușor și să încerce să evite ceea ce am trăit noi. Şi nu pot evita, nu pot face lucrul ăsta, decât conștienți că răul atrage răul iar binele bine, și atunci trebuie să lupte pentru binele pe care și-l doresc.

Dar cei din generaţiile contemporane cu acele evenimente?

Ei sunt invitați să vadă filmul pentru a mă judeca pe mine, pentru a spune ‘Da, ai fost corect cu noi’ sau ‘Ne-ai mințit’. Eu sper să nu fi mințit pe nimeni din generația mea.

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter