Dracula Film Festival |Interviu cu CLAUDIU BLEONŢ: “Vocea lui Dracula”

Membru al juriului competiției de lungmetraje la cea de-a IX-a ediție a festivalului internațional de film fantastic Dracula (DFF) de la Brașov, care se desfășoară în perioada 13-17 octombrie, talentatul și versatilul actor de teatru și film Claudiu Bleonț nu mai are nevoie de prezentare în detaliu. În afară, poate, de faptul că printre cele câteva zeci de roluri de cinema, dintre care rămâne îndeobște cunoscut pentru interpretările memorabile din Concurs și Pas în doi ale lui Dan Piţa sau O vară de neuitat al lui Lucian Pintilie, se numără o serie de apariții inedite în filme horror și fantastice între care ocupă un loc important cele cu vampiri și, implicit, Vlad Dracul(a). Asta dacă ne gândim la Dark Prince (2000), în care a jucat alături de Peter Weller, Roger Daltrey și Jane March, Vlad (2003), cu Billy Zane și Brad Dourif, Dracula: Ascension & Legacy (2003/5), sequel-urile lui Patrick Lussier la filmul lui Wes Craven sau The Wanderers, câștigător al Dracula Trophy la DFF în 2017. Nu în ultimul rând însă, din 2012, Claudiu Bleonț își împrumută vocea lui Dracula în ultrapopulara franciză Hotel Transilvania, al cărui ultim episod, cel de-al patrulea, va avea premiera pe marile ecrane din România în toamna acestui an. Natural, am fost curioși să aflăm, printre altele, cum este să îi dai glas personajului creat de Bram Stoker care a devenit apoi parte a brand-ului nostru de țară.

Claudiu Bleont, Foto: Simion Buia

Claudiu, cu aproape 10 ani în urmă, pentru Dracula din Hotel Transilvania, ai interpretat prima ta voce într- o animație...

La o asemenea anvergură, da. Dar mai făcusem dublaje, din care am învățat enorm. De exemplu, l-am dublat și am avut plăcerea extraordinară să-l am în căști pe Gary Oldman. Iar înainte de Hotel Transilvania, l-am avut pe Mr. Bean, pe Rowan Atkinson, fiindcă eram papagalul în The Lion King [Zazu în animaţia din 1994 – n.r.]. Apropo de asta, am fost chemat să dau audiție şi pentru filmul The Lion King care a ieșit în 2019 unde m-am văzut făcând pe leul cel rău [Scar], fratele care-l omoară pe tată, un rol întunecat, pentru care aveam și de cântat. Am luat audiția şi a fost o experiență extraordinară. A trebuit să cânt... eu am fost definit ca tenor dar aici culoarea ducea spre bariton. Şi aici mi-a prins bine exercițiul meu de canto și de lucrul cu vocea, căci printre alții am făcut canto cu Nicolae Gafton, un profesor extraordinar, Dumnezeu să-l odihnească!, și pe urmă la Opera Națională am făcut cu Vasile Martinoiu [reputatul bariton şi formator de talente de la ONB – n.r.], și deci m-am tot pregătit... am cântat în audiția lui Andrei Șerban, am avut Nessun Dorma, Elixirul Dragostei, am cântat Carmina Burana la examen, aveam deci acumulată experiența asta a jocului cu vocea până la The Lion King. După aia, cu Dracula la Hotel Transilvania, a fost la fel: am venit, am ascultat - eram fan Adam Sandler de ani de zile - și m-am bucurat foarte mult că am luat audiţia. M-am bucurat… Da, am vrut să-l fac pe Dracula!

 

Anul acesta ți se aude vocea în 4 filme, căci până la Hotel Transilvania: Transformania ai avut deja Tom și Jerry, Paw Patrol și Jungle Cruise. Cum se pregătește un asemenea rol, care presupune doar utilizarea vocii? 

Mai ales la Hotel Transilvania am avut șansa să colaborez cu Anca Sigartău [cunoscuta actriţă, o veterană a dublajelor de voci, care a asigurat regia acestora la Transformania - n.r.], față de care am respect mare și admirație... este ca o soră de-a mea, mai mică ca vârstă dar cu o experiență și cu o practică în lumea muzicii devastatoare, ea făcând pian de mică, bună pe canto, cu o voce senzațională. Să ai un regizor la dublaje te ajută foarte mult, pentru că este cel care te aude. De multe ori, personajele în filmele de animație pornesc de la înregistrarea vocii: ei știu ce caracter va avea, că va fi o nevăstuică sau un elefant, dar îl înregistrează pe respectivul actor cu o voce cu un anumit parfum pe care ei îl definesc - “Asta e vocea personajului X” -, și abia în momentul acela îi desenează lui X și detaliile. Și atunci, practic, e bine să am un regizor foarte mișto de platou, de sunet, iar în căști să am o direcție dată de inflexiunile de intențiile ascunse în replici... unde este un pic dificil (dar este provocator) fiindcă noi jucăm textele în română şi este o altă frazare, sunt alte cuvinte, alte accente. Joaca asta devine un antrenament teribil. Este mai bogat decât practica de teatru. Și decât practica de înregistrare radiofonică. Pentru că în scenă, în practica de teatru, tu te desfășori cu instrumentul tău - corpul și vocea -  și dacă ajungi la o combinație, dacă stabilești cu regizorul că are nevoie de o culoare vocală a ta, de un anume fel, eu o voi ține în tot rolul și conform cu tiparul meu. Când mă duc însă la dublaje, vocea şi timbrul îi aparţin deja lui Adam Sandler, sau lui Gary Oldman, sau lui Jeremy Irons, şi atunci ele sunt pentru mine ca niște ștachete, niște ținte, și atunci se produce un fenomen foarte dinamic în interiorul meu ca actor. Daca la radio de exemplu, te duci, ai textul și mergi cu vocea, nu urmărești o intenție, să spun că ții o culoare vocală şi interpretezi stările care au o anumită muzicalitate, la dublaje trebuie să nimerești o culoare care nu-i a ta. Deci undeva e o combinație.

Mie îmi place foarte mult “ternarul”, cred în teză-antiteză-sinteză, cred în Tatăl-Fiul-Sf. Duh, cred că dinamica vieții e ternară... şi atunci e bine să fii într-un fenomen în care  există o pulsiune către încolo, o frână care te trage și la mijloc se produce acel scurtcircuit viu. Culmea, ceea ce spun este teoretizat, explicat foarte mișto, de patriarhul teatrului contemporan, Peter Brook, care așa face și regie. El a venit și ne-a povestit, când l-a adus Andrei Șerban în anii 1990-2000, că el, de exemplu, își alege un text conform trăirilor momentului lui de viață, culturii, conform eu-lui personal și artistic, care îi creează o viziune a lumii și al spectacolului respectiv. În momentul doi - deci asta-i teză -, vine și împarte acest text la colectiv și sunt 12 actori... ca 12 apostoli și fiecare își face propria lui viziune vizavi de textul inițial, și lucrurile astea intră în conflict deci s-a născut deja antiteza prin cei 12. Acest lucru deja crează tensiuni pentru că un actor din distribuție vede personajul altfel, vede alte ramificații de importanță ale subiectului, care intră în conflict cu viziunea lui, și momentul trei, mă împinge acest conflict să mă uit și să-l observ și să-l las să se desfășoare. Deci cam așa e acest ternar.

 

Apropo de numărul trei, aș vrea să te provoc la amintiri legate de cele trei filme în care ai jucat care aveau legătură cu Dracula. Pentru început, cum a fost să fi Baiazid în Dark Prince din 2000?  Cred că a fost primul tău rol important într-un film Horror...

Acolo a fost un paradox într-un fel, Dracula fiind punctat ca Vlad Țepeș. Ori pe Vlad Țepeș îl juca un englez-neamţ [Rudolf Martin], iar românul juca turcul... respectiv eu. Era perioada în care eu purtam părul lung dar regizorul m-a ales la casting - că au dat probe mai mulți colegi - pe considerentul chipului cel mai apropiat de cel al personajului, care e real, a existat cândva prin secolul XIV sau XV. Și așa fața, nasul și profilul m-au dus înspre Baiazid. Dar eu aveam părul lung și, când ne-am văzut, regizorul [Joe Chapelle] m-a întrebat: ‘Ai fi dispus să-ți tunzi părul ca să fim în epocă?’ Zic: ‘Da.’ Mi-a spus atunci... ‘Dar nu-l tunde încă, hai să o facem abia când vine prima zi de filmare’. M-am dus atunci cu textul învățat, pregătit, dar îmi făcusem ceva cu părul și mi-au zis că... e perfect ce am făcut cu părul. ‘Nu te mai tunde. Rămâne Baiazid așa.’ Deci a fost un moment foarte frumos, că acea interioritate datorită gestului m-a dus într-o zonă pe care nu o pot face în teatru. În teatru trebuie să emiți, trebuie să trimiți energie, pe când camera îți dă prilejul să fi intim, să te duci in adâncime, și atunci a fost un moment frumos.

Al doilea film se numește Vlad, e din 2003, și rămâne inedit pentru majoritatea cinefililor români. Pe Imdb apari în distribuție ca Vlad II. Ce înseamnă asta, să joci un personaj trecut ca... al doilea Vlad?

Îți spun. Eram fratele [lui Vlad Țepeș, interpretat de Francisco Quinn – n.r.]. Am fost îngropat până la gât și... mi se tăia capul. Mi-am adus aminte de scena asta. Băieții care au săpat mi-au lasat spațiu suficient fiindcă aveam posibilitatea să-mi mișc corpul, adică nu eram complet îngropat și doar părea că sunt în pământ. Și urma să mi se taie capul și aveam un dialog cu personaje, să zic, otomane.

Al treilea titlu vine din franciza creata de Wes Craven, de fapt un combo DTV de sequel-uri filmate odată, Dracula: Ascension și Legacy din 2005...

Stai să umblu prin sertarele memoriei… m-ai provocat să fac o regresie în timp dar nu-mi amintesc prea bine. Le-am facut cu Patrick Lussier [regizorul lui Drive Angry și My Bloody Valentine – n.r.] și în ele era Jason [Scott] Lee, care era parcă nepotul lui Bruce Lee. Eu eram în partea de traficanți ticăloși și mă împușcau. Țin minte că am avut un ham cu o sârmă specială și la un moment dat, când se trăgea în mine, pornea un mecanism și zburam efectiv.

 

Dincolo de filme cu vampiri, ai mai jucat în producții cu anaconde mutante, cu zombies, cu vârcolaci, ș.a.m.d. De ce după 2000 pari să fi devenit un magnet pentru pentru roluri în Horror-uri?

Bună întrebare. Eu în 2019 am început să fiu obsedat de ideea de destin și să reflectez asupra parcursului meu de până atunci, deci la 60 de ani am realizat că există o țesătură pe care am început să o înțeleg, că toate au avut rost și, în același timp, o rezonanță umană... viața mea personală întrețesută cu viața mea de actor. Unde m-am întâlnit, cu ce regizor, ce am jucat, în ce etapă și așa mai departe. Și exact când îi mărturiseam chestia asta Iuliei [soția lui Claudiu Bleonț, actrița Iulia Lazăr – n.r.], la două zile, îl văd pe Andrei Pleșu - față de care am o imensă admirație ca scriitor, ca om, ca eseist, ca filosof - căruia i se lua un interviu. ‘Am înțeles de la dumneavoastră că ați vrea să vă retrageți o perioadă din viața publică și să vă dedicați din nou scrisului.’ El a spus: ‘Da, e adevărat.’. ‘Aveți o temă predilectă care vă cheamă?’ ‘Da, despre destin.’. Mi-a plăcut foarte mult chestia asta. Afirmația lui a fost pentru mine o tandrețe că și eu, la vârsta asta, uite, am o căutare de a înțelege sau de a recunoaște fenomenul... acest destin. Anul trecut a ieșit cartea și, de Crăciun, când am făcut cu prietenii “Secret Santa” și am stabilit să ne înscriem fiecare într-o sută de lei, i-am spus unui prieten: ‘Nu știu cui am căzut eu dar dacă vrea și urmează să îmi facă un cadou spune-i că-mi doresc cartea Despre destin scrisă de Andrei Pleșu cu Gabriel Liiceanu.’ Și de atunci o port cu mine, o am aici, acum, o răsfoiesc din când în când spre a înțelege și a conștientiza mai adânc acest fenomen. Revin la întrebarea ta... cred că datorită maturizării psihice și fizice și datorită rolurilor pe care le-am jucat în ultimul timp, am început să dezvolt o lungime de undă de energie, de vibrație, care mă pune în situația să joc asemenea personaje.

 

În ceea ce privește spațiul Fantasy, în anii ‘90 ai jucat într-un film care, în opinia mea, rămâne mult subevaluat, poate și datorită faptului că e o producție de televiziune, Șarpele din 1996 al lui Viorel Sergovici.

A fost un demers de anvergură și chiar o reușită... o dramatizare și un film excelent după nuvela lui Mircea Eliade. Culmea, dacă ții minte, în Concurs - eu citisem Eliade din liceu, pe urmă îl aprofundasem în facultate și eram student în anul III când am făcut Concurs – [Dan] Pița și cu mine am rezonat la dimensiunea asta cu șarpele, cu simbolul șarpelui, pe care Pița l-a inclus acolo, în film. Peste ani, când am avut întâlnirea, trebuie să îți mărturisesc că l-am întrebat pe Viorel Sergovici cum vom face apariția șarpelui - eu având experiența jocului cu un șarpe fiindcă Andrei Șerban, când a venit în ’90 cu Trilogia [antică], a adus un piton pe care îl purtam cu noi în turnee Brazilia, Italia, Edinburgh - și a fost foarte mișto găselnița lui cinematografică: l-a făcut din lumină. Deci șarpele în producția aceea TV a lui Sergovici a avut dimensiunea asta, era făcut din lumină care se mișcă. Mi s-a părut senzațional, plus că m-am bucurat fiindcă era zona asta a unui personaj real dar care, de fapt, este un duh ce se întrupează din filosofia indiană.

Aș reveni în încheiere la ce ai spus adineaori legat de “viața mea personală întrețesută cu viața mea de actor”. Poți să îmi descrii o experiență personală pe care o consideri relevantă?

Apropo de destin, am fost cu soția mea de atunci, cu Andra Negulescu, care, dacă îi puneai perucă, semăna perfect cu Cleopatra, la un casting pentru rolul Cleopatrei într-o docudramă făcută de ZDF, Marile imperii ale lumii. Eu am zis să rămân în mașină dar ea mi-a spus că mai bine urc și eu cât o aștept, ca să mai stau de vorbă cu actorii, colegi pe care îi cunoșteam, aflați și ei acolo pentru probă cu regizorul Martin Papirowski. Acesta se uită la mine - nu ne cunoșteam - și, la un moment dat, zice: ‘Știi că semeni cu Hanibal?’. Nu știam. Îți dai seama că ei studiaseră poze, busturi, desene, și îi cunoșteau chipul. ‘Vrei să faci o o probă acum?’ ‘Da.’ Și Hanibal avea un ochi, nu mai țin minte dacă stângul sau dreptul, puțin închis, fiindcă fusese rănit. M-am dus la machiaj, mi-au prins cu mastic ochiul într-un anume fel, cum arăta el... după care îmi zice: ‘Ești Hanibal. Vii cu noi. Avem filmări în București o perioadă și apoi vii cu noi două săptămâni în India.’ Deci Ioane, m-a luat ca din oală și am ajuns în Rajasthan pentru că trebuia să călătoresc elefanți și... am călărit elefanți, crede-mă. Vezi, în momentul când am zis că eu rămân în mașină dar ea a zis ‘Urcă’ nu știam nimic din ce va urma... și uite că am aterizat în New Delhi, am mers pe urmă șase ore cu mașina până în Jaipur unde am stat două săptămâni, am călărit pe elefanți... și toate astea au fost puse în film. Uite destin!

Ca să nu îți mai spun că există ceva pe care pe urmă mi l-am amintit. Ca și taică-miu, am terminat liceul german, unde am facut multă latină. El, care făcuse și el latină în școală, mă pisa tot timpul să nu uit că romanii au câștigat la Zama bătălia cu Hanibal în anul 202 înaintea erei noastre și eu mă miram de ce îmi tot spune el mie de Zama [deși a folosit 80 de elefanți de război și peste 36,000 de pedestrași, Hanibal a fost învins la Zama de armata lui Scipio Africanul – n.r.]. Aveam să aflu asta peste 40 de ani filmând în India... trecerea Alpilor cu elefanții de către Hanibal. Fac această această pledoarie a unei experiențe, a unui crez, ca o invitație la această lectură despre destin. Prima parte este un schimb de idei, un epistolar între ei iar Gabriel Liiceanu, cu felul lui de a fi, îl împinge pe Andrei Pleșu să scrie din perspectiva filosofului, parcă îl înseminează, îl provoacă, iar el fiind mai mai artist, făcând și teatru si arte plastice, la Pleșu se coagulează... și partea a doua sunt reflecțiile pe baza unei biblioteci întregi pe care acesta a parcurs-o asupra acestei teme fundamentale, destinul. E o căutare cu un rezultat accesibil omului, adică nu e o carte de specialiști pentru specialiști...

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter