ALEGERILE CLAUDIEI | Jhumpa Lahiri: Interpretul de maladii

„Abia atunci, în timp ce îmi ridicam paharul cu apă în onoarea lui, am înțeles ce înseamnă să-ți fie dor de cineva care se află la mulți kilometri și la multe ore depărtare de tine.”

Cartea a fost tradusă la editura Nemira

Născută în Londra anului 1967 sub numele de Nilanjana Sudeshna, într-o familie de imigranți, apoi crescută în Statele Unite, scriitoarea Jhumpa Lahiri povestește în multiple interviuri cum s-a simțit întotdeauna în interiorul și în afara culturilor din care face parte.

Pornind de la acest sentiment de a aparține mai multor lumi și, totuși, de a te simți uneori străin în toate, în cartea sa de debut, „Interpretul de maladii” (câștigătoare a Premiului Pulitzer pentru Ficțiune în anul 2000), autoarea urmărește, fiind un volum de proză scurtă, 9 istorii de viață diferite, alături de tipuri de relații, experiențe și emoții, toate unite prin identitatea indiană păstrată și dusă mai departe de personajele care încearcă să-și construiască o nouă viață în locurile în care ajung.

Volumul de proză începe cu povestirea „O situație temporară”, unde se prezintă un tânăr cuplu indian despre care știm de la început câteva lucruri: cei doi se numesc Shoba și Shukumar, locuiesc de trei ani în același apartament cu trei dormitoare din Boston, iar în urmă cu 6 luni au pierdut un copil. Acțiunea începe într-una dintre seri: „Avizul îi informa că nu era decât o situație temporară: vreme de cinci zile urma să le fie întrerupt curentul electric pentru o oră, începând de la opt seara”. Astfel, în prima noapte de întuneric, Shoba începe să-și amintească de copilăria petrecută în Calcutta (Kolkata) și de un joc inventat de bunica ei în timpul penelor de curent. Când se stinge lumina, toți cei prezenți la masă trebuie să spună...ceva: o poezie, o întâmplare, o glumă sau o informație despre sine. Soții încep să joace, seară de seară, spunându-și astfel toate lucrurile la care s-au gândit în ultimele 6 luni, doar că atunci când lumina se aprinde mai devreme, situația „temporară” a relației devine, pentru amândoi, permanentă și imposibil de ignorat.

Următoarea istorisire, „Pe când venea domnul Pirzada la cină”, ne duce în toamna anului 1972, în casa unor imigranți indieni din State, o femeie și un bărbat, care locuiau împreună cu fetița lor, devenită naratorul întâmplării: „Un bărbat venea adesea la noi acasă, cu bomboane în buzunar și cu speranța de a constata dacă familia lui trăia sau murise. Numele lui era domnul Pirzada și venea din Dacca, orașul care acum este capitala Bangladeshului, pe atunci parte a Pakistanului angrenat într-un război civil”. Vizitatorul, un om de știință care călătorea prin intermediul unei burse în New England, venea în fiecare seară în casa lor pentru a asculta știrile, povestindu-le cum trimitea scrisori și benzi desenate soției și celor 7 fiice care îl așteptau acasă (fără a primi un răspuns). Astfel, prin personajul descris, Jhumpa Lahiri ilustrează frica și durerea cu care trăiesc cei care au familiile rămase în locul natal, mai ales în timpul unor situații de criză, cum este războiul civil.

„Interpretul de maladii” ne prezintă o întâmplare din orașul Konark, unde îl avem ca narator pe un anume domn Kapasi, ghid turistic și translator în cadrul unui cabinet medical unde veneau pacienți din diferite zone ale Indiei, cu care doctorul nu putea să comunice. Acesta îi întâlnește pe domnul și doamna Das, care vizitau, alături de cei mici, rudele aflate în India, făcând parte dintr-o primă generație născută în Statele Unite, autoarea arătând, prin întâmplările petrecute de-a lungul unei zile, sentimentul de înstrăinare prin lentila celor care sunt crescuți într-o altă cultură față de cea a părinților lor, dar și din perspectiva celor care și-ar fi dorit să-și părăsească locul natal, naratorul visând să ajungă interpret între națiuni.

Foto: Princeton University

Mai departe, volumul continuă cu o serie de povestiri la fel de puternice și frumoase. „Un adevărat durwan” (portar) o urmărește pe Boori Ma, o măturătoare de 64 de ani care are obiceiul de a povesti celor din clădirea sa cât de mult a suferit odată cu Împărțirea Indiei din 1947, când a fost deportată în Calcutta, alături de toate lucrurile minunate care i s-au întâmplat de-a lungul vieții, precum nunta fiicei sau luxul în care trăise, problema fiind că nimeni nu poate să-și dea seama dacă spune adevărul sau nu. În „Sexy” apare istoria unei femei din Boston, Miranda, devenită amanta unui bărbat din Bangladesh, „La doamna Sen” spune povestea micuțului Eliot, un băiețel care descoperă cultura și tradițiile din India atunci când mama lui îl lasă în grija unei familii indiene cât timp este plecată la muncă, „Această casă binecuvântată” îi aduce pe Twinkle și Sanjeev, proaspăt căsătoriți și mutați într-un apartament plin de simboluri creștine din Connecticut, „Tratamentul lui Bibi Haldar” spune povestea unei femei bolnave de 29 de ani, iar „Cel de-al treilea și ultimul continent” ilustrează călătoria unui bărbat (fără nume) din India, în Londra și, în final, în Boston.

Intrând în lumea celor 9 povești, pe lângă perspectivele multiple asupra sentimentului de înstrăinare și „acasă”, ne este deschisă și o fereastră prin care putem privi, alături de evenimentele istorice amintite de scriitoare, anumite aspecte din cultura indiană: vedem personajele mâncând diverse tipuri de sosuri specifice bucătăriei tradiționale, numite chutney, curry cu carne (rogan josh), samosa, iaurt dahi, făcut din lapte în care se fierbe ardei iute, îi privim mestecând frunze de betel, amintindu-și de uleiurile attar sau de ceremonia orezului din copilărie (care marchează momentul în care bebelușul gustă pentru prima dată mâncare solidă), ascultând casete cu Kishore Kumar sau Mukesh, privind maimuțele hanuman, numite după zeul Kapeeshwara (distrugătorul răului) sau jucând carrom în jurul mesei din bucătărie.

După câștigarea Premiului Pulitzer, scriitoarea a continuat să fie recunoscută prin Hemingway Award pentru Ficțiune, prin premiul pentru debut al revistei The New Yorker și prin Frank O’Connor International Short Story Award. Mai departe, în anul 2003 a publicat „Porecla”, un roman ecranizat în 2006 („The Namesake”), în regia cineastei Mira Nair, avându-i pe Kal Penn și Tabu în roluri principale. În prezent, Jhumpa Lahiri predă creative writing la Universitatea Princeton, iar cele mai recente lucrări ale sale au fost scrise și publicate în limba italiană, de care s-a îndrăgostit în anul 2011.

Volumul de debut se încheie cu următorul fragment: „Nu sunt singurul om care și-a căutat norocul departe de casă și, cu siguranță, nu am fost nici primul. Cu toate astea, sunt momente când sunt de-a dreptul uluit de fiecare kilometru pe care l-am străbătut, de fiecare masă pe care am mâncat-o, de fiecare persoană pe care am cunoscut-o, de fiecare încăpere în care am dormit. Așa banal cum pare, există momente când totul mi se pare mai presus de puterea mea de imaginație.”

  • Text de Claudia Aldea

Claudia Aldea

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter