TOMA CUZIN: “Dacă înțeleg foarte bine situația, lucrurile devin simple”

Cunoscut și simpatizat de aproape un deceniu de o ţară întreagă ca Firicel din popularul serial de televiziune Las Fierbinţi, TOMA CUZIN (Aferim!, Moromeţii 2) ne reamintește în această toamnă de valenţele și calităţile sale dramatice remarcabile într-o pleiadă de roluri în ficţiuni cinematografice cu substrat extrem de sobru și, deseori, sumbru, ce ne vorbesc fără ocolișuri de realitatea frustă ori de episoade disconfortabile din istoria noastră recentă.

După ce l-a interpretat pe ceferistul dezertor deportat de comuniști din Banat în Câmpia Bărăganului în anii ’50 în Şi atunci, ce e libertatea? al lui Andrei Zincă, Toma Cuzin a devenit un alt fel de sătean decât în Las Fierbinţi în premiatul film al lui Radu Muntean, Întregalde, pentru ca apoi să facă parte din echipa de actori ce trăiesc evenimentele din decembrie ’89 și mineriada în Scara lui Vlad Păunescu.

Tot despre actori este vorba și în Rondul de noapte, comeback-ul veteranului cineast Iosif Demian, ce urmeaza să aibă premiera în curând. Actor al Teatrului Mic, pe a cărui scenă poate fi văzut într-unul dintre cele mai reușite spectacole născute în pandemie, Emigranţii lui Mrożek în regia lui Claudiu Istodor, Cuzin Toma se relevă mai mult ca oricând spectatorului prin această sumă de roluri în filme de dată recentă drept un contributor ‘cu greutate’ în definirea identităţii proiectelor în care este implicat, indiferent de factura sau anvergura partiturii pe care și-o asumă.

 Întregalde (pauză de filmare)

Cuzin, vorbește-mi niţel de experienţa lucrului într-un interval de timp nu foarte mare cu regizori aparţinând unor generaţii diferite...

Lucrul cu domnul Demian a fost o experienţă foarte plăcută și revelatorie pentru mine fiindcă e interesant să lucrezi cu un regizor care are perspectiva unui director de imagine dar, altfel, diferenţa ca și mod sau stil de lucru nu este foarte mare. De fapt, diferenţa este făcută de experienţă. Spre deosebire de regizorii din generaţia lui Radu Muntean, cei din generaţia domnului Iosif Demian sau a domnului Vlad Păunescu sunt ceva mai așezaţi, știu mai exact cum să treacă peste nevoi prin experienţa lor practică... la cadru, de exemplu, să lucrează mai ușor din punctul meu de vedere. Dar ca și mod de lucru sunt cam acolo, cel puţin Radu Muntean. Dau cu toţii importanţă actorului, dau importanţă relaţiei și situaţiei. Un regizor bun e un regizor bun indiferent de vârsta sau de experiența pe care o are. Cred că, până la urmă, diferența o face doar timpul de lucru. 

Cum ai lucrat rolul din Întregalde?

Impropriu spus rolul pentru că Radu mi-a dat un text, mi-a expus situaţia, și am lucrat la a desface textul, la intențiile pe care le are [personajul] de fapt, că spui un text pe gură și se poate înțelege altceva prin acțiunile pe care le face. Am lucrat foarte mult la fața locului, am avut câteva întâlniri, niște repetiții, unele chiar practice, căci ne-am dus în pădure la Băneasa și am repetat acolo, ca să fie totuși în aerul filmului și ca să echilibrăm acțiunea. La film, totuși, nu e ca la teatru unde trebuie să îţi gândești personajul cu totul... în cazul filmului, dacă înțeleg foarte bine situația, dacă regizorul îmi explică foarte bine fişa personajului, lucrurile devin simple.

Întregalde (clip):

Rondul de Noapte pune în discuţie identitatea actorului, al artistului, așa că am o întrebare personală: a existat vreun rol, în film sau teatru, care a continuat să te bântuie în viaţa reală?

Pot să fiu sincer? Poate sună aiurea sau a reclamă dar singurul rol care mă urmărește, dar nu neapărat pentru că m-am identificat atât de mult cu el, este Firicel din Las Fierbinţi și îţi spun și de ce. Eu redau acolo niște situații de viață pe care le revăd în fiecare zi în afara cadrului, în afara zilelor de filmare, în afara timpului de filmare, adică le văd realmente în viața mea de zi cu zi. Şi e singurul rol care mă bântuie dar, altfel, ca și rol pe care să mi-l asum atât de mult încât să mă urmărească sau să-mi schimbe starea, nu, nu mi s-a întâmplat până acum. E adevărat, se poate întâmpla ca un rol să te ducă într-o zonă în care să devii afectat de ce trăiești ca personaj dar e greu de ajuns acolo și, dacă se ajunge, este deja o problemă personală care ține de latura afectivă. Când te identifici atât de mult cu anumite stări sau cu anumite emoții se declanșează ceva în tine și cam asta s-a întâmplat cu actorul care e personajul principal din Scara. Cu tot ce i se întâmplă la Revoluție și după aceea, descoperă dumnezeirea, religia, credința, se identifică și înțelege anumite emoții dincolo de lucrurile materiale sau de o acțiune umană. 

Apropo de Scara, cât este de ușor pentru un actor să interpreteze un alt actor?

Depinde. Mie mi-a fost simplu, pentru că evit să mă raportez dar dacă te vezi prin prisma celorlalți - ce va zice actorul respectiv - s-ar putea să devină greu. Dacă însă încerci să înțelegi esența, în profunzime, să înțelegi psihologia... nu personajului ci actorului pe care tu îl joci, atunci cred că e mai ușor. E mai ușor dacă pleci de la ce ţi se dă și nu de la ce ar crede alţii sau de cum crezi tu că ar trebui să fie. Uite, un exemplu bun e Horațiu Mălăele în Moromeții 2. A fost o presiune, nu? Dacă ne raportăm la domnul [Victor] Rebengiuc care îl jucase pe Ilie Moromete [în filmul din 1987 al lui Stere Gulea – n.r.], clar, presiunea era mult mai mare, dar în momentul în care te debarasezi de presiunea omului care a jucat și te duci la personajul căruia tu trebuie să îi dai viaţă e mai ușor de lucrat. Altfel, e grea presiunea din afară. 

Foto 1 [ Emigranţi (Teatrul Mic) Foto: Alois Chiriţă ]

Emigranţi (Teatrul Mic) Foto: Alois Chiriţă

Să dezvoltăm un pic subiectul fiindcă, alături de Tudor Istodor, ești protagonist al piesei Emigranţii de la Teatrul Mic, unde ambii sunteţi inevitabil puși în balanţă cu tandemul Mitică Popescu-Ştefan Iordache din montarea de referinţă al lui Mircea Daneliuc din ’77...

Eu am ghinionul și norocul în cazul de față să nu fi văzut piesa și atunci n-am reperul, și atunci când n-ai reper, nu știi, și când nu știi... zici că e bine. Şi lași pe altul să spună ce vrea. Pe partea cealaltă, cred că mai degrabă domnul Claudiu Istodor care a regizat-o a avut o presiune - fiindcă e un spectacol care este valabil și va fi oricând - mai mare decât pe partea noastră, care suntem mai tineri și avem, oricum, alte repere. Va fi ținut minte spectacolul jucat de actorii care înțeleg situația fiindcă, până la urmă, joci o chestie personală, pe care am trăit-o fiecare dintre noi sub o formă sau alta, dar pe care trebuie să o percepi și să o gândești la nivel general valabil.

Emigranţi. Unul pare că “muncește, nu gândește”, celălalt invers. Cât de profund este conflictul dintre ei? 

Sunt situații şi situații dar conflictul nu vine din cauză că unul este muncitor și altul, să zicem, antreprenor, conflictul vine cumva din diferența de cultură și de mentalitate, căci altfel, emoțional, suntem la fel. Noi prezentăm în Emigranți două personaje cu diferențe sociale și de cultură care reușesc totuși să coabiteze. Certurile lor sunt ca ale unor îndrăgostiți, ca ale unor prieteni, ca ale unor fraţi... în momentul în care ajung să trăiască mai mult împreună ajung să realizeze că sunt la fel. Până la urmă, unul știe un adevăr iar celalalt un alt adevăr. Diferențele culturale sunt bune, ele ne cresc, ne îmbogățesc, dar cred totuși că diferența de educație ar putea duce la conflict, indiferent de statutul social.

Foto 2 [ Emigranţi (Teatrul Mic) Foto: Alois Chiriţă ]

Emigranţi (Teatrul Mic) Foto: Alois Chiriţă

Luând aminte la ce ne spun piese ca Emigranţii ori Vinovat. Nevinovat, mă gândesc că ar fi de folos, poate, să încetăm să îi judecăm în permanenţă pe alţii și să fim capabili să ne recunoaștem propriile greșeli.

În punctul ăsta suntem noi de fapt ca societate și ca omenire. Am ajuns să judecăm prea mult fără să avem curajul să acceptăm că și noi greșim. E singurul motiv de la baza oricărui conflict. Judecata. Că noi judecăm cultura, judecăm culoarea, judecăm accente, judecăm alegerile fiecăruia. Iar problema nu e că noi judecăm ci aia că și condamnăm, dăm verdicte definitive, asta e grav. Când omul nu o să mai judece o să cunoască într-adevăr fericirea, că atunci când judeci te raportezi la ceva și raportându-te... să nu fii capabil să înțelegi. Se întâmplă de multe ori să judecăm pripit o situație, un om, o acțiune a cuiva, și când și dacă ajungem să înțelegem s-ar putea ca data următoare să avem un dialog și o comunicare mult mai plăcută, s-ar putea să fim ajutaţi sau să ajutăm pe cineva despre care noi credem că e pe un drum greșit.

Scara (trailer): 

Avem nevoie să ne cunoaştem istoria ca să înţelegem? De ce ar trebui ca un tânăr să vadă Şi atunci, ce e libertatea? Ori Scara? La ce i-ar putea folosi să știe de deportările din Bărăgan sau de mineri? 

Din punctul meu de vedere e foarte bine să-ţi cunoști și istoria și trecutul că doar așa poţi să-ţi construiești un viitor. Altfel, dacă nu știi, dacă nu te informezi, mergi într-un hău, s-ar putea să cazi într-o mlaștină. Se spune că înțelept e cel care învață din greșelile altora nu din greșelile lui și atunci... te uiţi puţin în urmă! Doi la mână, cred că e foarte important ca, din când în când, aceste lucruri să se spună pentru că oamenii care vin să știe, fiindcă dacă se mai întâmplă vreodată... noi ce facem? Ori tu le spui un moment istoric dar și o poveste de viață, redai o situație la care le dai și o soluţie, răspunzi în film la o întrebare sau pui mai multe întrebări, și cred că din punctul ăsta de vedere e bine să se știe istoria și toate poveștile care țin de ei de întâmplări istorice. Că sunt personale, ale unui personaj sau a societăţii în ansamblu, cred că țin de cultura noastră, de fapt cred că ne ajută să ne înțelegem mai bine identitatea. Ne ajută să ne construim foarte corect și foarte echilibrat ca indivizi în societate, să ne înțelegem condiția ca să ne putem depăși. Nu îți cunoști trecutul, nu ţi-o cunoști pe mama și pe tata, atunci e cam greu să ai încredere în cineva vreodată, să te simți iubit vreodată, să poţi iubi într-adevăr... te dezvolţi cu frici și s-ar putea ca, la un moment dat, să nu mai știi încotro s-o iei, să te simţi poate ca un parazit, ori prea mult ori prea puțin pentru societate. 

Foto [ Aferim! ]

Aferim!

Aferim! (trailer):

Cred că de aia e bine să știm și să cunoaștem cu cât mai multe povești sau cât mai multe momente istorice din trecutul nostru. Că, de fapt, unii regizori, ne redau unele situații în ansamblu, cum este Aferim!, o pagină de istorie, iar altii ne dau situații din viața unui om, o metamorfoză forțată... cred că avem nevoie să știm lucrurile astea. Despre ce e libertatea se vorbește și în Emigranţii. Pentru personajul meu libertatea înseamnă să nu fie obligat să se ducă la muncă în fiecare zi. “Eu sunt liber doar duminica”, zice el, “Dă-mi tu o săptămână de șapte duminici dar plătite și îţi pup eu ţie picioarele ca lui Iisus Hristos.”, deci ia uite cum e libertatea pentru fiecare. Despre libertate, Zorba Grecul zicea că este cea mai mare păcăleală care s-a dat omenirii, este o minciună după care alergăm și alergând, de fapt, noi fugim de libertate. Munți de cadavre și râuri de sânge au curs și pentru ce? Ne câștigăm libertatea cu vărsare de sânge și ce facem cu ea acum? A meritat? 

Dar care este, de fapt, propria ta definiţie a libertăţii?

Eu nu cred în conceptul ăsta. Eu mă consider liber. Revin la personajul din Emigranţii care zice: “Cine-mi interzice mie să spun ce gândesc?”. Păi... cam așa e. Dacă trăim după nevoi, după sistemul nostru emoțional, s-ar putea să ne simțim liberi și fericiţi, dar dacă traim după concepte sociale s-ar putea să ne simţim nefericiţi și neîmpliniţi... și tot timpul va fi așa. Asta e părerea mea. Libertatea nu există, în egală măsură, cât ea există. 

Foto 1 [ Şi atunci, ce e libertatea? ]

 Şi atunci, ce e libertatea?

Am putea vorbi de o legătură între personajele din Emigranţii şi din Şi atunci, ce e libertatea?, întrucât și ceferistul Culai pe care îl interpretezi în film ajunge în final să emigreze dar din raţiuni cu totul diferite.

Filmul domnului [Andrei] Zincă a fost o experiență personală și un experiment cinematografic plăcut. De ce? Pentru că scenariul nu a existat, scenariul s-a creat în perioada aia cât am filmat noi în câmp, acolo unde ne-am simţit chiar ca în Bărăgan. În zilele acelea, noi vorbind, povestind, punându-ne chiar și fizic și geografic în situația unor oameni care chiar au trăit chestia asta, mediul ne-a băgat pe noi personal într-o stare și într-o emoție care l-a făcut pe domnul Zincă să schimbe și să adapteze scenariul în funcție de ce trăiam noi acolo și ce se întâmpla cu noi în mod real. Pentru că real noi ajunsesem să trăim și să avem niște introvertiri și niște căderi pe gânduri, sau niște discuții pe care în mod normal nu le-am fi avut. Deci revenim la de ce e oare bine să se știe... cu cât emoția ta afectivă este mai bogată cu atât trăiești mai liber. Şi am spus că a fost un experiment plăcut și destul de profund pentru mine fiindcă tot timpul se întâmplau lucruri noi, au fost coincidențe inexplicabile, pe care, altfel, omul de rând nu le observă imediat, dar noi, făcând chestia asta și punând lupa pe ele, le observam. De exemplu, chiar într-un moment în care filmam nașterea a căzut langă noi o lebădă înghețată de frig. Faptul că spaţiul și vremea erau de așa natură, că ne încărcasem cu povestea așa cum o spunea domnul Zincă, ne-a făcut să ne asumăm anumite lucruri. Neavând scenariu, a fost pentru noi ca un atelier de lucru, un fel de workshop, și de aceea a ieșit ce-a ieșit. 

Foto 2 [ Şi atunci, ce e libertatea? ]

 Şi atunci, ce e libertatea?

Şi atunci, ce e libertatea? (trailer):

 

Dacă tot te-ai referit la mediul de lucru și la imersiunea în poveste, unde plasezi ca univers Peştişaniul tău natal între Las Fierbinţi şi Întregalde?

Între... galde şi Las Fierbinţi. E simplu. Fix acolo. Las Fierbinţi nu este doar o locaţie, Las Fierbinţi este o mentalitate. Un stil de viaţă pe care ar trebui să îl depășim. Este povestea omului fără capacitatea de a-și depăși condiția... poate mulți dintre ei chiar atunci când o văd și și-o acceptă. Las Fierbinți e așteptarea a ceva ce nu se întâmplă niciodată și care ar trebui să vină, nu știu, dintr-un boost, dintr-o forţare social-culturală pe care nu o regăsești nici măcar în școală, pentru că nu se face educație civică, nu se face educație socială... de cultură sau istorie nu mai zic. Păi mă apuc să îi explic copilului despre Revoluție când el e nu știe ce e aia revoluție și e deja în clasa a 7-a? Adică... nu se întâmplă și cred că acolo e Peștișaniul de fapt. Omul de acolo trage, trage tare, cu disperare, să iasă din mocirlă, să nu stea blocat șase luni pe an sau trei luni pe an cum stau aia din Întregalde, și să își schimbe stilul de viață și să nu rămână blocat cum se întâmplă cu personajele din Las Fierbinţi. Cam acolo e, între cele două.

Foto Las Fierbinti [1]

Foto Las Fierbinti 

Best of Firicel (Las Fierbinţi, Pro TV):

 

Chiar din anii copilăriei tale în zona Gorjului, parcursul tău profesional ar putea inspira un biopic. Din bucătar, electrician și miner ai ajuns dansator, din dansator student la sport și apoi actor. Care au fost circumstanţele în care ai început să crezi că ai putea deveni un bun actor?

N-am avut niciodată convingerea - sau n-am crezut - că o să fiu un bun “ceva”. Dar am avut întotdeauna încredere în mine că pot învăța să fac suficient de bine un lucru încât să-mi câștig traiul, așa am plecat la drum. Dincolo însă de latura practică care a dus la învățat, m-a ajutat faptul că am înțeles câtă nevoie avem de o adevărată cultură și dezvoltare personală pentru a deveni un om de performanţă, indiferent de ce meserie ne alegem. Ştiam că pot să fac un lucru bun dar nu mă interesa la început să practic meseria asta... doar am vrut să demonstrez că pot iubitei mele. Am făcut-o din dragoste. Dar faptul că am început să mă văd pe mine însumi cu ajutorul lui Andi Vasluianu, căruia îi sunt recunoscător pentru încrederea pe care mi-a dat-o încă de la prima noastră discuție - și asta fără să mă protejeze -, e mare lucru. Felul în care am înțeles câtă nevoie am ca să mă pot exprima m-a ajutat probabil să ajung unde am ajuns. Ca să mă înțeleg pe mine, ca să pot să am un dialog cu cel din fața mea, trebuie să înțeleg lumea în care trăiesc, să încep să înțeleg dincolo de ce văd. Să nu judec până nu aflu. Asta a fost o chestie personală, cu mine. 

Foto [ Moromeţii 2 (foto: Roy Scintei) ]

Moromeţii 2 (foto: Roy Scintei)

Ca la “un pariu personal” te refereai la rolul tău din Moromeţii 2 la vremea premierei filmului. Tradu-mi, te rog, ce ai vrut să zici...

Acolo pariul personal era să reușesc, deși aveam aceeași înfăţișare de ţăran ca în Las Fierbinţi, să nu las impresia omului că îl vede tot pe Firicel. Şi cred că pariul a fost câștigat pentru că spectatorii au rămas după film cu “Uite-l pe Cuzin Toma!”. N-au putut să spună că era Firicel pentru că nu era Firicel... cred. E acelaşi fel de om dar tipul de abordare și de exprimare ar trebui să fie perceput diferit, fiindcă gândirea-i alta... altă mentalitate. 

Foto [ Moromeţii 2 (pauză de filmare) ]

Moromeţii 2 (pauză de filmare)

Ai jucat deja mulţi firicei și muncitori, emigranţi sau nu, deci tipologii asemănătoare de oameni simpli. Nu ţi-e teamă de pericolul typecasting-ului? Cum îţi dai acceptul pentru un rol sau altul?

Dacă-mi place povestea în care intru, în primul rând. Poate că la început, când ai nevoie de experiență, nu te gândești că un rol e mai mic sau mai mare, nu contează, pentru că ai nevoie să treci prin asta, ai nevoie să înțelegi dar, după aceea, la mine vine povestea. Eu așa aleg, trebuie să-mi placă povestea și, în ultimul timp, oamenii cu care lucrez. Rolul meu este mai puțin important. Eu am crescut cu faptul că fiecare obiect își are rolul lui și dacă m-a luat pe mine acolo înseamnă că de mine are nevoie. Dau o importanță la toate în egală măsură. Nu mi-e frică de etichete, nu mi-e frică de nimic. Dacă rămân în memoria cuiva cu un anume personaj înseamnă că mi-am făcut treaba și dacă doar cu acel personaj a rămas înseamnă că alea sunt reperele lui. În ce mă privește, chiar dacă ţin la toate fiindcă mi-au plăcut și au energia mea în ele, am fost și rămân atașat de rolul din filmul lui Corneliu Porumboiu, Comoara, în care joc alături de copii, de familie, și are deci o încărcătură emoțională, plus că are și o poveste care nu-i doar a mea personală, ci a noastră, a românilor. Chiar dacă personajul meu e liniar, ca și proiect e cel care îmi rămâne cel mai aproape de suflet.

Comoara (trailer):

În teatru, ai avut vreun rol pe care ţi-ai dori să îl joci și încă nu ţi s-a oferit șansa să o faci?

N-am avut dorințe profesionale de felul ăsta pentru că sunt genul de actor care, dacă îmi doresc să joc ceva, nu aștept să mi se dea. Pregătesc acel rol, îl fac sub o formă sau alta și, slavă Domnului, avem astăzi destule variante ca să ne exprimăm sau să ne facem văzuți sau cunoscuți. Deci n-am avut. Încă. Poate ar trebui să citesc mai mult, asta e adevărat, că nu ai cum să știi ce vrei să simți sau să faci cunoscut oamenilor decât dacă cunoști tu cât mai multe... dar din ce cunosc, nu am dorinţe legate de un anume rol. Pentru mine important este să joc. Despre asta e vorba. 

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter