Hiper- masculinitatea zilelor noastre

Sunt bărbat, sau cel puțin așa cred că mă pot defini, însă fiind educat cu înclinație către științele umane, tind să recunosc că masculinitatea noastră contemporană a avut parte de niscai contorsiuni definitorii în ultimul secol. 

Îmi încep abordarea cu astfel de evocări căci până la urmă, „masculinitatea” nu este un „obiect” universal. Este, mai degrabă, o construcție culturală și socială, iar această construcție are loc în foarte mult timp. A fi bărbat este greu de definit în termeni valorici, căci România, în starea să anomică (N.R. anomie: stare a societății caracterizată prin lipsă de legi sau prin existența unor norme contradictorii care fac dificilă orientarea individului în colectivitate.) prelungită la peste 3 decenii, nu a generat încă un model propriu pentru masculinitate, așa că lucrurile sunt confuze și influențate de mediul online și mass media. Știm cu toții că suntem la început de drum, încă nu am înlocuit modelele trecutului iar prezentul ascunde oamenii meritoși în a fi modele. În schimb, în „recenta” explozie a globalizării, modelele masculine se transferă cu rapiditate și sunt înlocuite cu aceeași rapiditate. Ne rămâne însă partea definitorie, cel puțin din punct de vedere antropomorfic și anume sexul. Nu, nu mă refer la viața sexuală sau la preferințe cunoscute și necunoscute, însă la modul de construcție fizică.

O primă definiție a masculinității tinde să fie aruncată în opoziție cu ceea ce înseamnă să fi feminin, și aici nu trimit către mișcarea feministă. Însă cele două părți în opoziție, au influențat de-a lungul timpului difiniția celuilalt. Dacă un bărbat arată trăsături feminine, și aici mă refer la voce, la modul de a-și mișca corpul și gestica aferentă, atunci masculinitatea lui va scădea. În partea opusă, același lucru era valabil pentru o femeie. Masculinitatea desenează bărbatul precum un lider, agresiv, ambițios, dominant, puternic. Femeia primește în schimb atributele opuse, și astfel opoziția tinde către compunerea unui întreg.

Ce înseamnă însă „hypermasculinitate”?

Ei bine, nu am regăsit o definiție atotcuprinzătoare, însă, trimite așa cum indică termenul „hyper”, către o exagerare a masculinității. Toate aceste roluri ale bărbatului se construiesc în societate și se înregimentează în copilărie. Hypermasculinitatea are în opoziție Hyperfeminitatea, ambele fiind exagerări ale rolurilor și ambele cu consecințe negative în dezvoltarea personală. Realizez sonoritatea cuvintelor însă la un moment dat cu toții ne-am întâlnit cu diverse forme ale consecințelor, al căror înțeles ne eludează.

La un moment dat în viață, cu toții am trecut pe lângă locul de joacă. Data viitoare vă recomand să vă opriți și să priviți comportamentul copiilor și al părinților. Extremele notabile sunt cele ce țin de cele două situații „hyper”. Veți fi surprinși că aceeași practică utilizată de milenii, încă își găsește locul. La ce mă refer? Un băiat cade, își julește genunchii și începe să plângă. Cei din jur îl privesc, băieții mai mari râd iar părinții îi spun să fie bărbat - fără însă a include o definiție. Pe copil însă, genunchiul chiar îl doare, lacrimile sale sunt reale la fel ca dorința de joacă. Pe lângă acest amalgam de informații ce îi sunt livrate în momentul nepotrivit, el mai aude și „bărbații nu plâng, te porți ca o fetiță”.

Rezultatul acestor reacții este închiderea în sine, dezvoltarea inteligenței emoționale se oprește și va fi reluată mult mai târziu la cursuri de dezvoltare personală. Cel mai trist însă este că modul acesta de definire a rolurilor sociale, bazat pe opoziție, crează exact acest lucru: două lumi aparte, fiecare cu limbajul său, care ulterior vor încerca să își găsească o cale comună.

  • Text de Gabriel T. Bălănescu

Gabriel T. Bălănescu

  • foto Rachel Claire from Pexels
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter