Interviu cu scriitoarea LUCIA OVEZEA: „De când am descoperit-o, lectura a devenit prietena mea cea mai fidelă”

Lucia Ovezea este o scriitoare care, timp de peste 20 de ani, a coordonat Editura VOX și s-a implicat în numeroase proiecte și programe care au susținut și promovat cultura, conducând, între altele, Festivalul Carte și Arte (2005-2012), campania de promovare a lecturii România citește! (2013-2014). Până în prezent a publicat romanele „Patru femei” (Editura Cărțile Tango, 2009), „La braț cu ursul” (Editura Tracus Arte, 2013), iar acum vine cu o nouă poveste fascinantă, „Dacă lumea s-ar sfârși mâine, apărută la Editura Tracus Arte.

Nu întâmplarea, ci destinul guvernează viețile personajelor din această carte care ne poartă într-o călătorie fascinantă, de la București la Chișinău, Middleburg, Bangkok, Paro, Punacka, Londra ș.a., prin Europa și Asia, așadar.

Ludmila și Ștefan, personajele centrale, care în tinerețe sunt doi sportivi de performanță și care se întâlnesc sub aceste auspicii, ne fac părtași ai legăturii lor, în care el iubește, iar ea îi răspunde cu semne de prietenie, creându-se un suspans ce ne ține cu sufletul la gură până la sfârșitul cărții. Pentru că ea alege să ajungă dincolo de Cortina de Fier, motiv pentru care trece prin peripeții care de care mai surprinzătoare, în timp ce el se căsătorește cu o femeie care, o vreme, îi oferă iluzia dragostei.

Ani mai târziu, Ludmila e stewardesă pe liniile aeriene olandeze, iar Ștefan a devenit antrenorul echipei de tir a Thailandei. Cei doi se (re)întâlnesc la Bangkok și relația lor reîncepe, adâncindu-se în partea a treia a cărții, Inițierea, care relatează călătoria lor în universul templelor budiste din Bhutan. 

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii Tracus Arte, din librăriile fizice între care menționăm Humanitas și Cărturești, de la chioșcurile de presă din rețeaua Ringier (ziarul Libertatea)

Cum a apărut pasiunea dvs. pentru scris și citit?

Am făcut parte dintre copiii care se bucurau când reîncepea școala. Era perioada mea favorită din an, probabil și datorită afinității cu anotimpul în care m-am născut. Îmi întâmpinam colegii, în prima zi de școală, cu bomboane și bucuria reîntâlnirii. Acolo unde, în jurul meu, alți copii găseau școala o obligație, care impunea și eforturi, eu găseam noutate, lucruri interesante, captivante. Să scriu și să citesc a fost o mare provocare pentru mine. Era ceva care îmi mobiliza toate energiile, un mister de dezlegat și mai ales, depindea numai de mine să reușesc. Așa a început o iubire pentru toată viața. Am citit cu pasiune încă de la 12 ani când eram înscrisă la biblioteca publică din cartier, cu fișa mea și ale părinților mei. Îmi amintesc că străbăteam labirintul de rafturi din bibliotecă savurând liniștea și mirosul de hârtie învechită. Înaintam cu ochii întredeschiși, mângâind cotoarele cărților și lăsând inspirația să mă ghideze în alegerea lor. Iar debutul meu literar a fost și el timpuriu, constând într-o poezioară apărută în revista „Arici Pogonici” pe vremea când încă eram în ciclul primar. Nu râdeți! Eu am plâns de emoție...

De ce ar trebui să citim? Ce rol joacă lectura în viața dvs.?

Sunt multe argumente pro care au fost mult discutate de-a lungul timpului, de la contribuția la dezvoltarea memoriei, a imaginației, a creativității, până la dezvoltarea emoțională, la conturarea personalității. Sunt tristă când mă gândesc la toate informațiile valoroase, la emoțiile, la pildele de înțelepciune care stau ascunse în paginile cărților, lucruri pentru totdeauna pierdute de cei care ridică din umeri afirmând că nu citesc. Uneori mă gândesc dacă ar mai fi la fel de senini referindu-se la ceea ce au pierdut, fiind străini de carte și lectură, înlocuind afirmația “Nu citesc” cu nu învăţ, nu mă bucur, nu tresar de emoție, nu evoluez spiritual... nu-mi trăiesc viața în toată complexitatea sa. De când am descoperit-o, lectura a devenit prietena mea cea mai fidelă. Mi-a fost alături în bucurii, în pierderi, în momente de cumpănă, când am căutat cu febrilitate răspunsuri importante pentru viața mea. A fost tăcută dar mereu prezentă, împărtășind cu mine toate cărțile pe care am avut șansa să le pot citi. 

Cum a apărut ideea romanului „Dacă lumea s-ar sfârși mâine”?

Sunt o călătoare pasionată. Am făcut excursii în multe locuri din lume și multe m-au impresionat. Dar, experiența trăită în Bhutan, un regat unicat, înghesuit la poalele Himalayei m-a făcut să mă gândesc la motivele reale ale dorinței mele de a vedea lumea, m-a determinat să privesc adânc în mine însămi. Am fost foarte impresionată de tăria morală a locuitorilor, oameni de la munte, învățați cu o climă foarte solicitantă. I-am văzut trăind o viață pentru care noi, contemporani cu ei, dar trăind în altă zonă geografică și în alte condiții economice, am avea tendința de a-i compătimi. Dar, aceasta se dovedește o abordare superficială, dacă le înțelegem mentalitatea. Sunt săraci, după standardele noastre, dar senini, împăcați cu lumea în care trăiesc, binecuvântați cu blândețe, bunăvoință, bucurie de a trăi. Țelul declarat al conducerii regatului nu este, ca în restul lumii, venitul național brut, ci fericirea națională brută. Un popor care răspunde la referendumuri dacă este fericit, apreciind această stare în bucurie, râsete, gânduri frumoase și spirit împăciuitor. Un guvern care și-a luat angajamentul de a construi o economie care deservește cultura țării bazându-se pe tradiție și valori spirituale budiste, în loc de dezvoltare materială. Pot spune că vizitând Bhutanul am înțeles că diferența de concepție de viață este o bilă albă în favoarea locuitorilor lui deoarece, în timp ce ei sunt fericiți cu puțin, ai putea spune din nimic, pe noi, vesticii, cei mult mai avuți, aproape nimic nu ne mai poate face fericiți.

Cât timp ați lucrat la această carte?

A durat mult, aproape șapte ani. Am scris, am modificat, am fost în pană de inspirație, am revenit, am reluat... Și, la sfîrșit am fost plină de recunoștință pentru că am putut pune punct acestui roman. A fost bine așa, pentru că altfel, probabil că l-aș fi modificat la nesfârșit, tendința, de altfel cunoscută a tuturor scriitorilor, ceea ce mi-ar fi blocat următoarele proiecte.

Aveți ritualuri de scris? Spre exemplu, scrieți într-un anumit interval anume, într-un anumit loc?

Prima carte a fost greu de scris. Îmi găsisem un loc incomod în dormitor, într-unul din colțurile lui, unde am scris, în picioare, cu creionul pe hârtie. A fost, desigur, irațional, chinuitor, inexplicabil, dar productiv. Pentru cea de-a doua am ales să mă retrag, în măsura în care celelalte activități mi-au permis s-o fac, pentru perioade de câteva zile la munte. Recent, am redescoperit marea, cu care de altfel am o profundă legătură, prin familia din partea tatălui meu. Deși născută în București, îmi declar apartenența de locul de la malul mării, pe care o simt deseori pulsându-mi în sânge, la care revin cât de des pot, pentru liniște, neliniște, inspirație...

Prin ce se deosebește acest roman de celelalte cărți care vă poartă semnătura?

Îndrăznesc să sper că este mai complex decât cele anterioare și am reușit să fac, prin el, dovada unei experiențe acumulate în timp, în această minunată aventură care este scrierea unei cărți.

Dar asemănări? Care este firul roșu care le leagă?

Cred că mi-a plăcut întotdeauna să privesc dincolo de realitatea evidentă. Să aflu sensurile ascunse, adevăratele motivații din spatele întâmplărilor vieții. Știu că oamenii ascund adevărul despre ei din rațiuni ce țin mult de conjunctura economică, socială, normele morale și religioase ale societății în care trăiesc. De cele mai multe ori, ființa umană nu se poate adapta la toate acestea și prin urmare, nefiind perfectă se teme de judecata celorlalți și are tendința de a se ascunde în spatele unei măști, pentru a se proteja de judecata celorlalți și, în final de durerea pe care aceste judecăți i-ar produce-o. Din păcate, de cele mai multe ori măștile ni se lipesc de față și nu mai pot fi înlăturate. Dar, e de înțeles că scriitorilor le place să le dezlipească, măcar la un colț, nu-i așa?

Cum a decurs povestea? V-ați lăsat surprinsă de parcursul personajelor sau ați avut un traseu bine stabilit de la bun început?

Am avut bineînțeles un plan al romanului, o poveste inițială. Dar, pe parcurs, personajele mele și-au făcut de cap, după cum au vrut. Eu am fost nevoită să le dau posibilitatea să se exprime. De multe ori am venit cu ideile mele și am sfârșit acceptându-le pe ale lor. Le-am simțit vii și le-am acceptat devenirea, astfel povestea modificându-se de multe ori până la punctul final. În acest context, unora le poate părea surprinzător faptul că personajul principal este inspirat din realitate, dar, pentru mine, acest fapt a constituit ancora de care m-am folosit ca să nu mă îndepărtez prea mult de viața reală, care a fost sursa acestei narațiuni.

Un personaj din carte cu care rezonați și unul cu care nu rezonați și de ce.

Mă inspiră ideea de echilibru între între yin și yang, partea feminină și cea masculină, în toate ipostazele ei și îmi place s-o aplic la periplul celor două personaje principale, Ștefan și Ludmila, prin urmare rezonez, din această perspectivă, cu ele și povestea lor. În carte, aceștia sunt doi sportivi care își încep carierele în perioada comunistă, în România și respectiv în Republica Moldova, trecând fiecare prin greutățile specifice acelor timpuri. Privațiunile, nedreptățile, abuzurile la care sunt supuși fiecare, fac parte din tabloul acelei perioade, pe care nu m-am sfiit să-l prezint cu luciditate. Acest demers m-a obligat la prezentarea unor personaje secundare, emblematice epocii, pe care mărturisesc că nu le-am agreat, deși m-am străduit să fiu cât mai nepărtinitoare, lăsând cititorii să decidă asupra simpatiei sau antipatiei pe care le-au trezit-o.

Pentru că romanul ne poartă prin călătorii frumoase atât prin Europa cât și Asia, ne spuneți ce loc/călătorie v-a rămas cel mai aproape de suflet și de ce?

E greu de ales și nici nu doresc să fac o ierarhie. Multe locuri din Thailanda, Bhutan și Myanmar, vizitate în 2008, într-o excursie inițiată de exploratoarea Uca Marinescu, m-au marcat pentru totdeauna. Pot alege un moment ușor straniu, descris de altfel în roman și atribuit lui Ștefan, în care vizitând templul care i-a fost și locuință învățătorului ultimului Dalai Lama, situat în apropiere de Punakha Dzong, m-am trezit transportată în timp și spațiu. În timp ce pășeam pe aleea pavată cu pietre de râu care ne conducea către micul templu am avut senzația clară a retrăirii acelui moment, de fapt, a esenței, a semnificației lui pentru mine. Era ca și cum făcusem un salt în timp și spațiu și pășeam pe vreuna din aleile de la mănăstirile din Bucovina. Am fost copleșită de senzația de binecunoscut, de benefic, de binecuvântat, de... acasă. M-am regăsit în acel loc îndepărtat de plaiurile natale, cu aceeași împăcare în suflet, ceea ce a proiectat în mintea mea o nouă înțelegere a sensului pe care îl au de fapt călătoriile în viața noastră. Dar, mai bine îi las cititori să descopere în carte, impactul acelui moment asupra mea, trăit prin personajul Ștefan.

Un fragment/citat din carte în care vă regăsiți.

Când a zărit-o cu doi ani în urmă apropiindu-se de masa lui, a simțit impulsul absurd de a plonja în piscina verde a ochilor ei.

Atunci, brusc, o lumină s-a aprins în el și a început să ardă pârjolindu-i fiecare fibră a ființei, făcându-l să se simtă absurd și dureros de viu.

Ea viteză, el pistol viteză... sigur că se mai întâlniseră. Nu putea să recunoască față de ea că îi tot ieșise în cale, cu intenție, la Moscova, când o văzuse pentru prima oară, cu câteva luni în urmă. Era parcă un făcut... își lua cu greu inima în dinți să-i vorbească și ceva neprevăzut se întâmpla... Parcă era din sticlă, privirea ei trecând prin el fără o tresărire. În schimb, părea că nu-și putea dezlipi ochii de la un alt tip, un maseur foarte arătos, după care suspinau aproape toate colegele ei.

A devenit cavalerul ei fără armură... normal, las-o de armură... că nu poate proteja o inimă. S-a bucurat de timpul petrecut împreună, puțin, așa cum a fost posibil, prin cantonamente, pe la competițiile la care s-au întâlnit în ultimii doi ani. Dar el, cel care era dinainte de ea, a dispărut odată cu liniștea lui, ca ceața din văi topită de razele soarelui dimineața. Nu se mai regăsea. Până și sentimentele pe care le avea față de ea erau contradictorii. Ziua o vedea ca pe o fată timidă și neajutorată care întruchipa puritatea, nevinovăția și gingășia lumii. În schimb noaptea, în visele care îl bântuiau o vedea complexă, senzuală, radiind mister și neliniște. Din ochii ei luminoși și mărginiți de gene lungi, întunecate, ieșea o rază de lumină verde ce sfărâma statuia de piatră în care el era încătușat și îl trezea la viață. Făptura lui, eliberată, se deschidea spre ea, către pasiunea dezlănțuită pe care ochii ei i-o promiteau. Tânjea după ea intens și la fel de nesocotit cum tânjise și Adam după mărul Evei. Se adâncea în vise cu și despre ea și se trezea gâfâind și transpirat cu un sentiment de vină. Eliberarea presiunii sexuale nu-i aducea decât o mică satisfacție. Ar fi vrut mai mult, ar fi vrut și ar fi oferit totul dar...

-Prietenia noastră e neprețuită, e pentru totdeauna, nu-i așa? Ce bine că și tu gândești la fel!

El o aproba dând din cap. Aiurea! Nu, nu simțea așa ceva! Nu credea că există prietenie adevărată între un bărbat și o femeie. Mai știa și că era prins într-o capcană pentru că nu reușea să-i spună adevărul. Din bătrâni se spunea că atunci când e vorba de dragoste e mai bine să iubești și să pierzi decât să nu iubești de loc. Dar să iubești fără speranță? Uneori se simțea absurd de fericit doar gândindu-se că ea există, alteori un tăcut urlet de disperare creștea în el. A început să picteze sperând că astfel își va salva inima care amenința să i se spargă în piept, în bucăți pline de durere.

Dacă ar fi să recomandați cititorilor noștri 3 romane contemporane, care ar fi acelea?

Iubesc felul în care scrie Elif Shafak, apreciez profunzimea temelor pe care alege să le dezbată, seriozitatea de care dă dovadă în documentare și felul sensibil, tradus într-un limbaj aproape poetic în care se exprimă în anumite pasaje. Recomand „Ucenicul arhitectului” și „Cele patruzeci de legi ale iubirii”. Un alt autor pe care îl apreciez este Eric Emmanuel Schmitt. Am citit plină de curiozitate și m-am lăsat vrăjită de măiestria cu care a completat o posibilă viziune asupra conjuncturii în care a avut loc judecarea și condamnarea la supliciu a lui Iisus Hristos. Citind m-am simțit transportată în timpul și locul unde s-au petrecut întâmplările, am avut prilejul să înțeleg momentul istoric, politic și religios în toată complexitatea lui, în „Evanghelia după Pilat”.

Dintre toate personajele cărora le-ați dat viață prin intermediul scriiturii, care este preferatul dvs și de ce?

Iubesc toate personajele care construiesc romanele mele. Fiecare dintre ele au părți pozitive și negative, momente de confuzie dar și de revelație, pot fi admirate, judecate, iubite dar și detestate. Totul depinde de cititor. Eu, ca scriitor le folosesc pentru a crea și susține intriga, prin urmare prezența lor, în toată complexitatea specifică vieții, este indispensabilă. Dacă este să mă refer la „Dacă lumea s-ar sfîrși mâine”, cel mai drag dintre personaje îmi este Ștefan care, prin complexitatea trăirilor, susține în cea mai mare măsură mesajul romanului.

  • Text de Gruia Dragomir.

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter