CHAD FERRIN | Profilul unui cineast devotat genului Horror

Chiller-ul Night Caller semnat de experimentatul regizor american Chad Ferrin, avându-i în distribuţie pe Susan Priver (Serving Up Richard), Bai Ling (The Crow), Steve Railsback (Helter Skelter) şi Robert Miano (Parasites), a fost unul dintre cele mai apreciate filme de către spectatorii prezenţi la Dracula Film Festival de la Braşov. CHAD FERRIN este deja un veteran al cinematografiei Indie Horror întrucât nu împlinise 20 de ani când lucra ca asistent de producţie deopotrivă pentru filme cu Russell Crowe, Viggo Mortensen sau Paul Rudd şi francize cult ca Hellraiser ori Halloween, iar debutul ca regizor s-a consumat în 2000 cu lungmetrajul Unspeakable. Prezenţa noului său film în Dracula Film Festival a fost un bun prilej pentru a descoperi ce continuă să-l motiveze în a rămâne obstinat într-o nişă cinematografică ce-i nu va aduce vreodată succesul comercial al mainstream-ului.

Chad, cum s-a născut Night Caller, o poveste stranie despre un serial killer ce sună la un call center deservit de două clarvăzătoare?

Call-center-urile astrologice erau foarte populare în America în anii ’80 şi ’90. Minutul costa $1.95 iar liniile tefonice comerciale care începeau cu 1-900 funcţionau zi şi noapte. Întotdeauna am fost tentat să sun şi eu la una dar n-am făcut-o niciodată. Altfel, am scris Night Caller chiar după ce am terminat Exorcism at 60,000 Feet [în 2019] şi, pentru că lucrasem atât de bine cu Kelli Maroney şi Bai Ling, mă gândeam iniţial la ele ca interprete ale rolurilor principale. Odată terminat scenariul, l-am oferit colaboratorilor mei uzuali Robert Miano şi Robert Rhine pentru a încerca să obţină finanţare dar n-au avut succes şi am sfârşit prin a-l ceda unei alte companii de producţie. În timpul în care am aşteptat ca aceasta să pună în mişcare proiectul, eu m-am ocupat să fac pe foarte puţini bani H. P. Lovecraft's The Deep Ones. Iar filmul a fost un asemenea succes artistic şi comercial încât ne-a injectat la toţi o doză de inspiraţie de tip ‘Roger Corman’, să facem filme în mare viteză cu un buget modest, alcătuit din banii pe care îi puteam strânge fiecare. La vremea aceea, dreptul de preempţiune al companiei respective pentru Night Caller se terminase, aşa că m-am dus din nou la Miano şi Rhine, dar cu un model de buget mai redus. Şi atunci Miano a convins-o pe Susan Priver să investească şi să joace rolul principal iar ei i s-au alăturat în scurt timp alţi câţiva investitori.

Apropo, cum îţi alegi actorii?

De obicei, când scriu un scenariu, am deja în minte anumite roluri pentru colegii mei din grup - Robert Miano, Silvia Spross, Robert Rhine, Tim Muskatell, Kelli Maroney -, este într-un fel, dacă vrei, un clin d’oeil personal la adresa lui John Ford. Celelalte roluri se distribuie în urma recomandărilor, casting-urilor şi a eventualilor investitori-actori.

De la bun început, de la scurtmetrajul tău de debut, Blood Bath, din ‘97, ţi-ai scris tu scenariile. Încotro cauţi inspiraţia, ce subiecte îţi stârnesc mai repede interesul?

Pur şi simplu, le iau aşa cum vin. Las instinctele mele viscerale să mă călăuzească în fiecare aspect a realizării filmului, de la scenariu şi până ajunge să fie proiectat pe ecran, adoptând inclusiv ideile care apar pe parcurs. Recent, mi s-a propus să scriu un scenariu bazat pe biografia serial killer-ului Robert ‘Willy’ Pickton. Am citit despre el şi m-am uitat la o grămadă de documentare dar tot n-aveam nicio idee cum naiba să îl fac să funcţioneze... şi deodată m-am trezit în toiul nopţii cu scena de început în minte şi de acolo totul s-a legat, am terminat scenariul în două săptămâni şi este probabil unul dintre cele mai bune pe care le-am scris.

Dar, de exemplu, l-ai avut totuşi pe Lovecraft ca inspiraţie pentru The Deep Ones...

Părinţii mei lucrau nopţile şi mă lăsau deseori singur, chiar dacă eram încă un copilaş, cu un televizor alb-negru Quasar deschis, ca să nu fug de-acasă. Cred că aveam vreo şase ani când am văzut episodul din Rod Serling's Night Gallery [serialul difuzat de Universal TV între 1969 şi 1973 - n.r.] numit Pickman's Model. Acel monstru care o ducea pe Louise Sorel m-a îngrozit peste măsură şi mi-a întipărit în creier pentru totdeauna numele H.P. Lovecraft. Abia când aveam 10 ani am început să îl caut însă în bibliotecă. Shadow over Innsmouth, Dagon şi The Call of Cthulhu m-au inspirat cel mai mult. Şi trebuie să spun că recitindu-l ca adult a fost o bucurie ce depăşeşte imaginaţia. M-a terifiat şi impulsionat în egală măsură să îi abordez scrierile iar extrăgând ceva din fricile conţinute în câteva din povestirile sale şi mixându-le apoi pe o structură de tip ‘Rosemary’s Baby’ m-au ajutat să obţin un rezultat care să mă reprezinte.

Care sunt alte influenţe care se regăsesc în modul în care abordezi realizarea unui film, conceptual sau estetic?

Kubrick, Aldrich, Fuller, Welles, Peckinpah, Bava, Hitchcock, Bresson, Friedkin, Val Lewton, John Carpenter, Hawks, Polanski, Ford, John Huston, Altman, Budd Boetticher, Anthony Mann, Ed Wood, Tobe Hooper şi George Romero se numără printre regizorii care mă inspiră. Iar dintre filmele care au o influenţă constantă asupra mea, la o trecere rapidă în revistă, aş aminti Midnight Cowboy, The Tall T, Exorcist III, Sorcerer, The Steel Helmet, The Browning Version, The Treasure of the Sierra Madre, Rio Bravo, Winchester '73, Emperor of the North, Hard Times, Night of the Demon, Zeder, Lawman, Lifeforce, Black Sunday, The Wild Bunch şi The Thing.

Dar cum s-a născut, totuşi, apetitul tău pentru Horror?

Am crescut într-o fermă din Minnesota şi niciodată nu m-am simţit acolo în largul meu, aşa că evadarea mea a reprezentat-o întotdeauna filmul. Privind The Thing al lui John Carpenter, Quest For Fire, Popeye, Nine to Five sau The Empire Strikes Back mi-au aprins luminiţe în mintea mea de puştan. Iar când tatăl meu a adus acasă o casetă Betamax cu Taxi Driver şi Saturn 3 lumea mea cinematografică a explodat. Mă uitam la 3-5 filme în fiecare zi, care mă transportau în tot atâtea lumi diferite, iar acel mic ecran mi-a pecetluit soarta.

Ca studiu de caz, să luăm remarcabilul tău film Parasites, care trimite simultan la John Carpenter, William Friedkin, dar şi la Clockwork Orange al lui Kubrick. Care e povestea lumii “paraziţilor”?

Reprezintă o reinterpretare personală al unuia dintre filmele mele favorite, The Naked Prey [Adventure-Thriller-ul lui Cornel Wilde, nominalizat la Oscar pentru scenariu original în 1967 – n.r.], dar am fost inspirat şi de umitoarea poveste adevărată rămasă în istorie ca John Colter’s Run [supravieţuirea miraculoasă a montaniardului John Colter, vânat de triburile de Native Americans timp de o săptămână în 1809, în zona fluvială Missouri-Jefferson – n.r.]. Eu doar i-am înlocuit pe indienii Blackfoot care îl urmăreau ca să îl ucidă cu o bandă de oameni fără adăpost. Întreaga filmare a fost adrenalină pură! I-am văzut pe acei homeless făcând sex în mijlocul străzii, defecând pe trotuare, pe junkies cum îşi luau drogurile în văzul lumii, pe şoferi în curse ilegale de burnout şi pe membrii găştilor de cartier însemnând clădirile cu graffiti-uri. Iar in ultima zi de filmare, o hoardă de oameni ai străzii ne-a fugărit cu sticle sparte şi cuţite. Fiecare noapte arăta ca un episod din reality-show-ul Cops dar fără... cops [poliţişti].

Aproape în acelaşi timp cu Parasites, în 2016, ai avut experienţa nefericită cu The Chair, primul tău film al carui scenariu nu-ţi aparţinea... eu am rămas frustrat de ce-ar fi putut fi şi n-a fost.

Amin! Salariul meu câştigat pentru acel film a finanţat Parasites iar asta mi-a mai atenuat durerea colaborării la The Chair cu un producător idiot. Întotdeauna îmi dorisem să fac un film în închisoare şi mi s-a părut că romanul grafic este interesant şi că scenariul ar putea fi rescris ca să iasă ceva cu adevărat bun. Doar că eu şi Peter Simeti [creatorul benzilor desenate publicate în 2008 despre un om nevinovat condamnat la moarte pe scaunul electric – n.r.] nu am fost absolut deloc pe aceeaşi lungime de undă. În final, ca să îmi pot lua banii, am cedat şi le-am predat final cut-ul iar ei l-au măcelărit, transformându-l într-o mizerie de nevizionat. Ăsta e unul dintre motivele pentru care prefer să îmi scriu propriile scenarii şi să deţin controlul complet asupra unui proiect.

La polul opus stă multipremiatul tău Exorcism at 60,000 Feet din 2019, ce are o distributie stelară - Lance Henriksen, Bai Ling, Robert Miano, Bill Moseley -, dar şi pe Richard Band compozitor al OST-ului. Presupun că aici te-ai înţeles mai bine cu producătorul şi co-scenaristul filmului, cu Rhine...

Dacă stau să mă gândesc bine, l-am cunoscut pe Robert Rhine la filmările de la The Chair, deci şi asta e o notă pozitivă pentru acea experienţă. A fost atunci impresionat de modul meu de lucru, mi-a propus să colaborăm şi am ajuns să facem cinci filme împreună, asta până în momentul de faţă. Lucrul la Exorcism a fost ceva formidabil de la început şi până la final! Pentru că am conclucrat uimitor de bine cu absolut toţi cei implicati şi am avut la dispoziţie exact ce-mi doream ca buget, entuziasm şi talent. Ştii şi tu că un singur măr putred poate strica întregul coş. Cheia o reprezintă găsirea unei echipe de producţie şi a distribuţiei care împărtăşeşte cu tine aceeaşi pasiune, plus că ceva bănuţi câştigaţi în plus nu strică niciodată.

Ai învăţat asta, presupun, încă din anii ’90, când ai te-ai format din postura de asistent de producţie...

Eu mi-am început cariera cu Neo Motion Pictures, compania producătorului Mike Leahy, al cărui soţie, Lori, mi-a fost babysitter în Minnesota, unde am crescut. A lucra pentru ei a fost cea mai bună şcoală de film posibilă fiindcă am învăţat totul, de la a pune film în aparat la editarea în Avid. Am avut posibilitatea să îmi vâr nasul peste tot, începând cu platourile de filmare şi terminând cu studioul de montaj, unde am observat, am ascultat şi am absorbit permanent învăţături. Maică-mea este cea care mi-a insuflat o anume etică a muncii şi anume că, indifernet de natura job-ului, întotdeauna trebuie să i te dedici 100% şi să nu renunţi niciodată.

În ce circumstanţe ai început colaborarea cu Lloyd Kaufman? Unspeakable, lungmetrajul tău de debut, a fost produs acum mai bine de 20 de ani de către Troma.

Trimisesem pe VHS un cut brut al lui Unspeakable la fiecare distribuitor, de la Artisan la Warner Bros, şi până la urmă am încheiat o înţelegere cu Troma, ce părea cea mai tentantă la momentul acela întrucât urmau să îl multiplice pe 35mm şi să îi dea drumul spre difuzare în cinematografe. Din păcate asta nu s-a întâmplat dar totuşi m-au dus la festivalul de film de la Cannes unde l-au proiectat în cadrul târgului... iar eu am sfârşit prin a rămâne apoi acolo încă o lună după festival cu o franţuzoaică foarte frumoasă. Ah, ce vremuri! Când am revenit în Los Angeles, Lloyd [Kaufman] m-a rugat să îl ajut şi să regizez câteva scene din Tales from the Crapper şi unele mărunţişuri pentru [serialul] Edge TV. În contextul acela am facut cunoştinţă şi cu John Santos care, de atunci, m-a susţinut în a-mi produce majoritatea filmelor. Cred că Lloyd şi Troma sunt un exemplu excelent de cum să reuşeşti fără să te abaţi din propriul drum, indiferent de cât de out of the box ar putea fi considerată abordarea ta, şi că există întotdeauna o piaţă pentru ceea ce faci. Ei au urmat cu un succes remarcabil modelul [Roger] Corman şi sunt de admirat pentru asta.

Dar ce te animă pe tine, Chad Ferrin, de când ai fondat propria companie, Crappy World Film, cu ocazia Blood Bath, scurtmetrajul tău din 1997?

Totul se rezumă la pasiune, pasiunea pentru ce mă ţine în viaţă, şi acea pasiune dă naştere la filme. Mi-am vândut casa ca să fac Unspeakable, şi apoi mi-am vândut maşina, un 1968 ½ Ford Mustang, ca să îmi finanţez The Ghouls [2003]. Am avut însă norocul să le pot proiecta în festivaluri reputate precum este al vostru, s-a creat buzz în jurul fiecărui film şi am reuşit apoi să le vând. Modelul funcţionează pentru mine şi mă bucur de libertatea de a face filme în felul meu. Pentru ultimele mele două filme, de exemplu, s-a dovedit a fi simplu să găsesc finanţare. Având în spate o istorie favorabilă şi faptul că, în general, eu ţin bugetele jos, a ajutat în sensul ăsta. Contează mult şi să identifici oamenii potriviţi, fie că e vorba de un singur investitor care pune toată suma, să zicem o sută de mii, sau de zece care contribuie cu o cotă parte fiecare, deci cu 10k. Oamenii ăştia sunt acolo, există, trebuie doar să îi găsim. Aşa că dacă vreunul dintre ei citeşte acum aceste rânduri, să-mi dea un telefon!

Acum, în 2021, dacă ai avea bani si timp, ce schimbări ai aduce printr-un remake la propriul tău film-cult, Easter Bunny, Kill! Kill!?

Întrebarea e interesantă.... dar nu cred că un asemenea remake ar fi actualmente posibil cu tot acest curent woke din sistemul hollywoodian. Doamne, să arăt acum un bărbat alb agresând verbal un băietel de culoare întârziat mintal... cred că ar da foc la cinematograf şi m-ar ucide cu pietre într-o piaţă publică. Dincolo de asta, dacă m-aş putea furişa într-o maşină a timpului ca să mă întorc în 1973, l-aş face cu Lee Marvin, Pam Grier, Eric Laneuville, Victor Buono, Pedro Gonzalez Gonzalez şi Charles Bronson ca Donald Simmons. Filmat pe 70mm de Owen Roizman, cu make-up-ul lui Dick Smith şi o coloană sonoră de Jerry Goldsmith. Da, asta ar fi ceva de-a dreptul extraordinar!

Apropo de anii ’70, o întrebare legată de al tău Fantasy-Horror Someone’s Knocking at the Door din 2009. Nu ai simţit pe parcursul anilor nevoia să ne spui mai multe despre John şi Wilma Hooper?

Ba da! Chiar sunt în faza de a spera că-l voi convinge pe Rich Wolff de la Breaking Glass Pictures să facem un prequel care să acopere mai pe larg nebunia criminală a celor doi Hooper, prinderea lor, procesul şi experimentele cu droguri. Un film care să fie extrem de grafic, violent, erotic, cu un pic de comentariu social apropo de ce face ‘big pharma’ în zilele noastre.

Ce planuri ai cu Night Caller şi ce urmează după?

A fi cât mai vizibil în circuitul festivalier, în paralel cu aşteptarea răspunsurilor din partea distribuitorilor americani. Speranţa mea este că va fi bine primit de către public şi critici iar asta ne va ajuta să obţinem cel mai bun deal posibil. Şi încă o dată, vă mulţumesc pentru includerea lui Night Caller în festivalul vostru nemaipomenit [Dracula Film Festival]. Călătoria lui Night Caller a început cu voi. Aşa cum îţi spunem mai devreme, următorul meu proiect este The Pig Killer, bazat pe viaţa serial killer-ului canadian Robert ‘Willy’ Pickton. Acum caut să rezolv finanţarea şi sper să pot începe filmările în ianuarie.

  • Interviu de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter