VIDEODOME | Franciza “RESIDENT EVIL” (2002-2017, r/p: Paul W.S. Anderson)

Până să ajungem la cinema zilele astea ca să descoperim originile pandemiei zombie în Resident Evil: Bun venit în Racoon City, cel de-al 7-lea Actioner Horror din populara franciză bazată pe jocurile video Capcom (dar primul care întoarce povestea la originile răului, dând semnalul rejuvenării ei), să ne întoarcem în timp la cum s-a ajuns la filmele care i-au certificat Millei Jovovich statutul rarissim de ‘female action hero’.

Responsabilul principal pentru Resident Evil este PAUL W.S. ANDERSON, inspirat cineast “comersant” care a avut intuiţia potenţialului adaptărilor după jocuri video pentru marele ecran (de la Mortal Kombat din ’95 la Monster Hunter din 2020) şi l-a valorificat excepţional: în cele 6 filme Resident Evil a investit în total mai puţin de 300 de milioane de dolari - evident, nu singur - şi a încasat la box-office mult peste un miliard! Nu am luat în calcul costurile suplimentare de marketare a filmelor pe diversele pieţe, dar nici beneficiile consistente obţinute în zona de home-cinema (DVD/BRD, streaming, merchandising). Seria a contat şi a valorificat la momentul potrivit, cu un succes neaşteptat - date fiind eşecurile altor adaptări după VG-uri de acţiune precum Doom al lui Andrzej Bartkowiak sau Silent Hill al lui Christophe Gans -, trei atuuri:  1.) Contextul: după 9/11, fobia alimentată de zvonurile legate de arsenalul nuclear şi armele chimice/biologice ale Irakului nu se disipase în conştiinţa maselor occidentale, 2.) Fanbase-ul uriaş al jocului (50 de milioane de unităţi vândute de la apariţie, în 1996, până în 2012), şi, incontestabil, 3.) Milla Jovovich, soţia lui Anderson (şi fosta doamnă Luc Besson), perfectă ca Alice, super-eroina ce luptă împotriva Umbrella şi a monştrilor creaţi de savanţi iresponsabili.

Filmele, realizate pe parcursul a aproape 15 ani, nu au cum să fie altfel decât inegale valoric - două, de altfel, nu sunt regizate de Paul W. S. Anderson, ci de Alexander Witt, DoP-ul lui Ridley Scott la Body Of Lies, şi, respectiv, de Russell Mulcahy (Highlander, Razorback) -, nu vor să fie cu tot dinadinsul “deştepte” căci se adresează maselor largi, ci îşi propun (şi în mare parte reuşesc) să fie doar entertaining. Divertismente nememorabile dar dătătoare de satisfacţii de moment, pe care nu îţi doreşti neapărat să le mai revezi dar, pe loc, le savurezi cu ochii larg deschişi. Pentru a nu părea că mă pripesc în a trage concluzii, să fac o scurtă trecere în revistă a istoriei lui Alice din 2002 până în 2017, anul în care ultimul film a avut premiera în România.

RESIDENT EVIL (2002). Din “The Hive”, laborator secret de cercetări genetice a Umbrella Corporation, aflat în subteran sub fictiva urbe Raccoon City, este sustrasă o tulpină a T-Virus-ului care contaminează întreaga bază. A.I.-ul acesteia, “The Red Queen”, izolează integral locaţia şi purcede a ucide – mai exact îi zombifică – pe toţi cei aflaţi în interior (prin gazare) plecând de la prezumţia că sunt infectaţi. Amnezica Alice se trezeşte goală puşcă în mijlocul acestei crize şi este adoptată de o echipă a forţelor de securitate internă a laboratorului, care nu are mult mai multe informaţii decât ea, condusă de Shade (Colin Salmon - James Bond’s Tomorrow Never Dies şi The World Is Not Enough). Pentru a ajunge la suprafaţă, supravieţuitorii rămaşi întregi la minte se văd obligaţi să o neutralizeze (măcar parţial) pe artificiala “Regină Roşie” şi sistemele sale de protecţie informatică asumându-şi riscul de a lupta cu zombies eliberaţi (avem de-a face la propriu cu reanimaţi care muşcă din oameni), plus o garnitură de alţi monstruleţi creaţi de virus în atmosfera claustrofobă de la mare adâncime.

Personaje nu lipsite de importanţă sunt Spence (James Purefoy – serialul Rome, Solomon Kane), se pare partenerul profesional al lui Alice în trecut, aproape la fel de uituc, acum responsabil atât de furtul virusului, cât şi al antidotului şi de ascunderea acestora într-un tren, dar mai ales Matt (Eric Mabius – serialul Ugly Betty), care, odată muşcat, începe să se transforme, dar este capturat de o echipă a Umbrella pentru a fi utilizat drept cobai în Programul Nemesis (cel introdus în scenariul jocului Resident Evil 3: Nemesis), în urma căruia, din infectaţi, sunt construiţi umanoizi cu inteligenţă “parazită” care le amplifică capabilităţile fizice şi capacitatea de regenerare organică (ne vom lovi din plin de acest tip de oponent în segmentul gen “Matrix” din RE: The Final Chapter). Din nou lipsită de memorie, Alice se trezeşte pe un pat de spital din Raccoon City, oraş distrus şi abandonat de oameni.

RESIDENT EVIL: APOCALYPSE (2004). Ne prindem că nu doar Matt a fost supus experimentelor, ci şi Alice dar care, totuşi, a reuşit să evadeze din baza ultrasecretă într-un perimetru depopulat (exceptând infectaţii), băgat în carantină de către Umbrella Corporation (îngrijorată de posibilitatea extinderii la scară naţională a pandemiei provocate de virusul T), care evacuează puţinii supravieţuitori pe o singură cale de legătură cu exteriorul. Instrumentul de stingere a crizei? Propriile forţe de securitate (denumite ironic S.T.A.R.S., “Special Tactics and Rescue Squad”), evident rapid depăşite de situaţie, precum şi supraoamenii creaţi prin Programul Nemesis. Ineficient, atâta vreme cât agentul patogen zombifică inclusiv câinii, iar copilaşii canibali au ajuns să atace adulţii, astfel încât soluţia finală nu poate fi decât bombardamentul nuclear.

Sigur că Alice nu se lasă atât de uşor, mai ales când află că, pe modelul John Carpenter (Escape From New York), mai există un elicopter ce poate prelua supravieţuitori, înainte de lansarea proiectilului devastator. Dincolo de acţiunea dinamică, suntem expuşi unor informaţii interesante: explicaţiile date de către Dr. Ashford (Jared Harris - Mad Men), creatorul virusului, legat de modul în care corporaţia a comutat obiectivele studiului mutaţiilor acestuia dinspre “umanitar” spre “military", faptul că o persoană, Angela, este imună şi, implicit, purtătoare a antidotului (ca atare, poate lecui şi alţi semeni), iar Alice are revelaţia că inamicul ei principal, Nemesis, este fostul său prieten Matt din RE 1. Elicopterul se prăbuşeşte în timpul exploziei, Alice se trezeşte (din nou!) după trei săptămâni într-un laborator din Detroit, condus de savantul aflat în solda Umbrella, Dr. Isaacs (Iain Glen – GOT, Lara Croft: Tomb Raider), care o lasă în mod deliberat să “evadeze” cu ajutorul foştilor companioni (Jill/Sienna Guillory – Eragon, Carlos/Oded Fehr – The Mummy şi L.J./Mike Epps – The Hangover), deoarece activează astfel “Project Alice”, sugerând că “subiectul” rămâne integral sub control.

RESIDENT EVIL: EXTINCTION (2007). Cu certitudine, este cel mai îndepărtat de spiritul jocurilor film din franciză şi, nu întâmplător, Paul W.S. Anderson (aici, doar producător şi scenarist) l-a desemnat pe australianul Russell Mulcahy (Razorback), expert în filmările în wasteland-urile de la Antipozi să regizeze, atâta vreme cât acţiunea urmăreşte traseul aventuros al celor câţiva supravieţuitori din Raccoon City din deşertul Mojave până în Alaska în căutarea adăpostului protejat de apocalipsa zombie care s-a extins la nivel continental.

RE: Extinction ne-o aruncă în acţiune din nou pe Alice (iarăşi dezorientată, dar şi... defunctă, dat fiind faptul că, după ce a trecut prin razele laser şi lama de fierăstrău gigantic, sfârşeşte alături de alte sute de clone, distrusă de o mină antipersonal, a cărei utilizare a fost interzisă în realitate încă din anul 2000 prin Convenţia de la Oslo). Este Alice o copie cu puteri telekinetice, practic o moartă readusă la viaţă ca supraom, sau e cea... adevărată? Greu de zis. Virusul s-a extins la scară globală şi, mai mult, a afectat întreg biosistemul (nu doar oamenii sunt expuşi infecţiei, ci şi animalele, de la câini la păsări). Pentru Dr. Isaacs (Glen), acum şef peste toate operaţiunile Umbrella din America de Nord cu sprijinul noului C.E.O. (Jason O’Mara, actor indisolubil legat de universul comics-urilor, vezi serialul Agents of S.H.I.E.L.D. sau DTV-urile cu Justice League), recapturarea femeii reprezintă o prioritate atâta vreme cât speră că sângele acesteia poate servi ca bază de găsire a unui leac permanent anti-zombificare. Nasol e că pe parcursul experimentelor sale morţii-vii evoluează şi încep să reînveţe inclusiv să îşi folosească telefoanele şi camerele de luat vederi.

Tentativa de reşapare a francizei într-o nouă direcţie (nereuşită şi, drept urmare, abandonată ulterior) a fost aceea de a concentra interesul pe grupul de fugari, hăituit nu numai de infectaţii uzuali sau de cei produşi în laborator, dar şi de “Tyrant”-ul interpretat de Matthew Marsden (Rambo), versiunea evoluată al lui Nemesis, şi nu pe aprofundarea relaţiei dintre Claire Redfield (Ali Larter – Final Destination), lidera convoiului, şi Alice, sau pe avatarurile stranii ale celei din urmă (mai ales interacţiunea din final cu AI, sora “Reginei Roşii” şi consecinţele contactelor cu celelalte clone). Poate că Anderson n-a simţit nevoia să apese pe acceleraţie, dat fiind faptul că noi, cei din public, văzuserăm deja Star Wars: Attack of the Clones/2002 sau I, Robot/2004 şi că şi-a zis că excesul de clonare dăunează... contului în bancă. Altfel, e de preferat să descoperiţi în RE: Extinction cum ar arăta un Las Vegas zombificat decât în Army of the Dead al lui Zack Snyder.

RESIDENT EVIL: AFTERLIFE (2010) are un titlu sugestiv, fiind marcat de reîntoarcerea lui Paul W.S. Anderson în scaunul de regizor şi de faptul că e primul produs al seriei realizat în 3D. La 5 ani după evenimentele din Extinction, Alice şi clonele sale iau cu asalt cartierul general Umbrella din Tokyo decimând tot personalul, cu excepţia lui Albert Wesker (Shawn Roberts – Edge of Darkness), tânăr savant dezaxat de care chiar şi compania s-a dezis în momentul în care s-a infectat şi a început să îşi mănânce pacienţii, ce reuşeşte să îi injecteze un antivirus care anihilează parte din puterile supra/para/anormale ale eroinei noastre.

Însoţită de Claire (la rândul ei amnezică prin brainwashing), Alice ajunge într-un Los Angeles în ruine, în care un grup de supravieţuitori rezistă, înconjuraţi de mii de zombies, baricadaţi în clădirea unei foste închisori (atenţie, filmul a avut premiera înaintea serialului The Walking Dead, însă, pe de altă parte, comics-urile “TWD” erau deja de ceva vreme pe piaţă, inclusiv episoadele legate de penitenciar!). Peregrinările prin Japonia, Alaska şi California sunt remarcabil de bine diferenţiate şi stilizate, inclusiv ultima parte, cea oceanică, în care Alice ajunge pe Arcadia, pachebot funcţional ce ar putea să se constituie în refugiu/sanctuar, dar se dovedeşte a fi un fost laborator de cercetări al corporatiştilor malefici (cu Wesker în frunte, ce are grijă pe parcurs să îi şi detoneze câteva bombiţe). Happy-end-ul există, dar e cu... cântec: pe genericul de final apare dispăruta Jill/Guillory (din RE2), care atacă reduta plutitoare purtând acelaşi “arachnid” tehnologic de zombificare mentală descoperit de Alice pe corpul lui Claire.

RESIDENT EVIL: RETRIBUTION (2012). Admit, acesta e favoritul meu ca estetică. Este atât de ‘artificial’ construit, încât anihilează orice urmă de realism sau verosimilitate în mintea spectatorului, pe care îl teleportează într-un Fantasy cu accente Cyber-Punk ce aminteşte deopotrivă de video gaming (inclusiv datorită prezenţei exotice a lui Bingbing Li – Transformers: Age of Extinction) şi de schimbarea bruscă de cadre specifică Manga (seriile din nişa SF). Capturată de Jill în urma asaltului de care aminteam anterior şi transportată într-un laborator subacvatic din apropierea peninsulei ruseşti Kamceatka (Umbrella Co. este controlată acum total de către A.I., “Regina Roşie”, ce utiliza baza pentru a simula efectele virusului T asupra populaţiei).

O parte semnificativă a filmului se petrece în realitatea virtuală (spaţiile simulate de computer în care Alice şi prietenii săi trebuie să îşi înfrunte oponenţii în Tokyo, Los Angeles, New York şi Moscova... unde sunt atacaţi de facţiunea Las Plagas Undead). Absurdul, în sensul captivant, atinge altitudinea Camp odată cu fiica surdă a unei clone care o ia pe Alice (protagonista noastră) drept maică-sa şi cu resuscitarea graduală, tot în formă clonată, a multora din personajele din filmul care a deschis franciza (ex. Oded Fehr, Colin Salmon şi Michelle Rodriguez – Avatar, The Fast and the Furious). Nu mai insist asupra excelenţilor înotători zombies sau a refugiului simbolic al lui Wesker în Biroul Oval din Casa Albă, ca să nu aveţi impresia că e vreo comedie sau parodie. Nu, este un Actioner pur care se încheie straniu: Alice este din nou infectată cu virusul pentru a-şi redobândi capacitatea de super-luptătoare şi a salva umanitatea de morţii-vii (plus diverşi alţi monstruleţi mutanţi ce aduc un omagiu implicit Horror-urilor din epoca ‘Roger Corman’) într-o lume controlată de inteligenţa maşinilor... spuneţi-mi că nu e cool?

RESIDENT EVIL: THE FINAL CHAPTER (2016). “My name is Alice, and this is my story. The end of my story.” În ciuda packaging-ului vizual hiper-spectaculos, trei aspecte ce ţin de fondul poveştii sunt agasante în acest ‘capitol final’, insultând fanii Resident Evil care au plătit per total un miliard şi trei sute de milioane de dolari (asta, doar în cinematografe) ca să vadă filmele. a.) Explicaţia puerilă a originii – un anume doctor Marcus, disperat în a-şi salva fiica bolnavă de îmbătrânire prematură, descoperă virusul T care, accidental, este transmis prin intermediul unui prostănac junior dintr-o telecabină în rândul populaţiei. Pe bune? b.) Fracturarea brutală a filmului în două secţiuni distincte, prima, Actioner în stil Mad Max, iar a doua, caft intelectual în ambient Hi-Tech asezonat cu dialoguri pseudo-existenţialiste à la Matrix. Cum credea oare Paul W.S. Anderson că va împăca capra cu varza? c.) Din senin, “Regina Roşie” vrea să se împrietenească cu Alice şi să devină aliata sa, plângându-se pe monitoare de bărbaţii care, în mod “artificial”, au forţat-o să le execute ordinele. A naibii computeriţă misogină (e o “inteligenţă artificială”, nu e... un “inteligent artificial”). Dincolo însă de aceste supărări de fan a întregii francize, Alice/Milla Jovovich este memorabilă, de la întoarcerea în Raccoon City până la drumul ei pe motocicletă spre Manhattan. “The antivirus is airborne, spread by the winds. It could take years to reach every corner of the Earth. Until then, my work is not done. My name is Alice”.

O scurta nota de final. În mod neaşteptat, cei 15 ani de Resident Evil relevă un element de subtext ce transcende entertainmentul de tip consumerist. În esenţă, Evil-ul rezident” nu este reprezentat de virus/pandemie/infectaţi, doar victime blamabile pentru comportamentul agresiv ce reacţionează din instinct (la fel ca oamenii confruntaţi cu puţinătatea resurselor destinate supravieţuirii cotidiene, care ajung de nevoie să invadeze alte spaţii sau să suprime alte comunităţi), ci de corporatismul transnaţional ce îşi construieşte propria filosofie creaţionist-survivalistă în baza căreia să redefinească existenţa umanităţii ca specie la nivel global, având resursele de a subjuga ştiinţa, tehnologia, media, armata, socialul şi politicul.

Probabil că oricine dintre voi care va avea răbdarea să (re)viziteze cele şase filme cu Alice din Resident Evil şi va trece dincolo de spectaculozitatea menită doar să monetizeze, îşi va da seama - mai ales având în vedere că au fost realizate între 2002 şi 2016 – câte subteme relevante pentru prezentul pe care îl trăim abordează, de cele mai multe ori în mod involuntar, franciza creată de Paul W.S. Anderosn. Iar Alice rămâne un personaj iconic în istoria cinematografiei chiar dacă în 2021 i-a cedat locul lui Claire în Resident Evil: Bun venit în Racoon City.

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter