TITANE, o explorare a identităţii dusă la extrem

O placă de titan, fixată pe creier în urma unui accident auto din copilărie provocat de neglijenţa tatălui, dezvoltă într-o tânără (Agathe Rousselle) atracţia erotică faţă de maşini, simultan cu respingerea impulsivă şi violentă a semenilor de sex masculin. Asta până când, sub o falsă identitate, este adoptată ca fiu regăsit de către un părinte (Vincent Lindon) obsedat de pierderea forţei fizice odată cu trecerea timpului. Titane, filmul câştigător în 2021 al Palme d’Or la Cannes, se lansează în cinematografe pe 3 decembrie. Pentru consumatorii de Arthouse, prestigiosul trofeu reprezintă o recomandare suficientă pentru a-l viziona dar, în ce priveşte publicul larg, lucrurile sunt mai complicate, deoarece Titane este un produs cinematografic imun la etichetări formale prin structura sa de tip amoebă, fiind în esenţă un ‘organism’ unicelular foarte simplu, cu forma mereu schimbătoare şi care se hrăneşte heterotrof.

Simplu ca fir narativ întrucât este centrat pe deriva existenţială a unui singur personaj (Alexia/Agathe Rousselle) dar nicidecum simplist - mecanofilia e tratată ca simptom/sechelă şi nu ca boală în sine -, cu o formă mereu surprinzătoare prin fluiditatea cu care îşi schimbă genul, de la Thriller erotic la Body horror, şi al cărui “nutriţie” nu are o specificitate de substrat (referinţele posibile fiind variate, de la notoriul Crash al lui David Cronenberg, nominalizat şi el la Palme d’Or la vremea lui, până la Excision, cu AnnaLynne McCord memorabilă în rolul tinerei obsedate de corpul uman, sau rafinatul Body horror American Mary al surorilor Jen şi Sylvia Soska), Titane bulversează prin multitudinea de chei de descifrare pe care cineasta Julia Ducourneau le pune la dispoziţia spectatorului. Din care unele se dovedesc a fi deliberat înşelătoare, precum intrarea în scenă a Alexiei ca adult, imediat după generic, în postura de dansatoare exotică în show-uri auto nocturne.

“Secvenţa are menirea să impună o anume viziune - care nu este şi viziunea mea - a ceea ce este Alexia, sau, mai exact, a ceea ce vor alţii ca ea să fie. Această vizune o idealizează, o iconizează în mod forţat şi o sexualizează prin faptul că o supun unei serii întregi de clişee. O văd ca pe o nadă: explorăm un strat superficial care doar dă indicii despre ‘oceanul’ în care ne vom scufunda, unde vom descoperi o feminitate cu contururi foarte blurate. Mi-am dorit ca această secvenţă să fie deopotrivă extrem de organică şi complet deconectată de realitate. Alexia cea prezentată nouă aici nu se aliniază cu adevărul despre personaj.”, a declarat Julia Ducourneau, pentru care Titane reprezintă al doilea lungmetraj semnat ca autoare, după Cannibal horror-ul coming of age Raw, premiat de asemenea la Cannes (2016, Prix FIPRESCI).

Adevărul despre personaj reprezintă pentru Ducourneau o consecinţă şi nu scopul explorării sale “neurologice” întrucât Titane vorbeşte deopotrivă despre naştere şi moarte, despre iubire şi despre sex, despre raportarea la materia vie şi la cea inertă, în fine, de ceea ce ne defineşte în mod complex identitatea prin interacţiunile cu biosistemul în care evoluăm cotidian. Sigur, pune în discuţie heteronormativitatea într-un mod extrem de brutal şi nu lipsit de ironie ce poate stârni reacţii adverse spontane la fel de violente, dar este de presupus că va genera ecouri emoţionale remanente în adâncul multor privitori.

“Am simţit că am în faţă un puzzle foarte complex, de o consistenţă atât de mare încât era limpede că trebuia să-l simplific. Dar am fost obligată să fiu precaută sau riscam să pierd ţinta existenţială pe care o vizam. A fost un real efort de echilibrare. Ca să îi dau lui Titane forma finală, am rafinat personajul lui Vincent [Lindon] şi imaginaţia lui: ideea că, printr-o minciună, iubirea şi umanitatea pot prinde viaţă. Mi-am dorit să fac un film care la început sa fie “de neiubit” datorită violenţei sale, dar apoi să devenim din ce în ce mai ataşaţi de personaje, pentru ca în final să receptăm filmul ca pe o poveste de dragoste. Sau, mai degrabă, ca o poveste despre “naşterea dragostei”, pentru că aici absolut totul este o chestiune de a alege.”, a mărturisit Julia Ducourneau.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că Titane este o lucrare de artă cinematografică ce impresionează estetic - indiferent de modul în care este receptată ca premisă -, de la OST-ul lui Jim Williams (compozitorul favorit al lui Ben Wheatley) la imaginea minuţios gândită de autoare impreună cu fidelul său DoP, Ruben Impens. “Ne-am concentrat mai mult pe referinţe picturale decât pe cele cinematografice, în special pe lucrările lui Caravaggio. I-am arătat de asemenea lui Ruben Noaptea de vară a lui Winslow Homer şi seria Imperiul luminii a lui René Magritte ca să îi dau o idee despre ce căutam să obţin prin contraste. Îmi doream ca lumina să răsară din umbre la fel cum emoţia se naşte după şocul initial. Şi mai vroiam multă culoare, care să spargă sombrietatea poveştii şi să evite impresia de sordid inevitabil. Pentru multe din scenele cu nuditate - pe care mi le-am dorit pe cât posibil non-sexualizate - am încercat să folosim lumina care să reinventeze de fiecare dată pielea. Lucrul nostru cu culoarea a făcut posibilă generarea unor noi texturi, sensuri şi emoţii la nivelul pielii în sine.”. Concluzia? Nu există una, ci o multitudine. Pentru că fiecare vă veţi trage propria concluzie după ce vedeţi Titane

 

  • Text de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter