Performing Arts | IRINA MUREŞANU: “Nu știu dacă muzica ne face mai buni dar ne ajută”

În periplul său din 2021 în Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Cluj-Napoca, Festivalul de muzică de cameră SoNoRo a reunit în periplul său 28 de artişti cu o carieră internaţională prestigioasă, printre care s-a numărat şi multipremiata violonistă Irina Mureșanu, solistă și muziciană de cameră aclamată pe scene precum Carnegie Hall din New York, Hong Kong Performing Arts Centre sau Palais des Beaux Arts din Bruxelles.

Spectacolele sale elegante și pasionate au fost frecvent citate de The Boston Globe ca fiind printre „cele mai bune interpretări de muzică clasică” din SUA. Avidă interpretă de muzică nouă, Irina Mureşanu poate fi (re)descoperită la noi de melomani şi prin intermediul celui mai recent disc al lui Dan Dediu, lansat în octombrie, Hybrids, Hints & Hooks.

Dincolo de activitatea performativă intensă, Irina Mureșanu, stabilită la Boston la mijlocul anilor ’90, îşi dedică constant parte din timp procesului educaţional - a predat la MIT şi la Conservatorul din Boston -, din poziţia actuală de associate professor la Universitatea din Maryland dezvoltând inclusiv tool-uri inovative ca Four Strings Around the World, program multimedia în care muzica viorii capătă o nouă dimensiune, vizuală, prin intermediul VR.

 Foto: Şerban Mestecăneanu

 

Irina, ai parcurs o distanță apreciabilă pentru a contribui la o experiență live în fața unui public foarte restrâns, din nefericire, datorită pandemiei. Ce te motivează să cauți experiența reală versus cea virtuală, aparent mai comodă?

Faptul că acest an și jumătate ne-a demonstrat că lipsa acestui transfer de energie care de fapt se întâmplă nu numai de la artiștii interpreți de pe scenă către public ci și invers - publicul ne trimite o anumită energie - schimbă toată atmosfera din sala de concert. Ca toți colegii mei, am făcut și eu concerte în fața camerelor de luat vederi care erau fie transmise ca live stream fie puse pe YouTube și difuzate după aceea... să cânți pentru o sală goală este un lucru complet diferit decât de a cânta pentru o sală cu spectatori. Îi povesteam cuiva că, în Spania cred, la concertul unei orchestre au pus plante ca spectatori pe scaune, un lucru care mi s-a părut extrem de semnificativ pentru că plantele reacționează la sunete, sunt niște elemente vii. Dar am văzut şi fotografii cu instituții sau grupuri de muzică care au pus păpuși pe scaune şi... nu este chiar același lucru să cânți pentru o păpușă. Revenind la acest transfer de energie, sigur că lumea poate să întrebe: ‘Dar cum este atunci când faceți o înregistrare?’. Adevărat... numai că o înregistrare pentru un disc este o experiență cu totul și cu totul aparte pentru că există cineva în spatele microfonului și anume producătorul, inginerul de sunet, deci ai de fapt un permanent schimb de informații despre ce s-a auzit în microfon. Experiența de a înregistra în fața unui microfon pentru un disc este complet diferită de a cânta un concert în fața unei camere de luat vederi. Ca să mă întorc la întrebarea ta, bineînţeles că în primele săptămâni de pandemie cu toții ne-am întrebat dacă vom mai cânta vreodată live - a fost o întrebare extrem de reală - dar în decursul lunilor care au urmat, a mai apărut una: ‘Ce sens ar mai avea să mai avem concerte într-o lume în care s-a demonstrat că, de fapt, poți să ai un public virtual, care poate fi în orice colț al lumii?’. În primul rând că muzica de cameră nu se poate face separat, trebuie să fim cu toții în aceeași încăpere... intimitatea muzicii de cameră, despre asta e vorba.

Foto: Şerban Mestecăneanu

 

Uite, să vorbim de festivalul SoNoRo, în care participă muzicieni din multe, multe țări. Eu vin din Statele Unite, colegii mei din Franța, din Germania, din Anglia și așa mai departe. Îi cunoșteam pe câțiva dar pe mulți nu-i cunoșteam... am ajuns marți seară, deci ne-am cunoscut cu 48 de ore înainte de a cânta împreună. Ori a pune pe scenă o piesă extrem de complexă în mai puțin de 48 de ore înseamnă o comunicare foarte intensă. Această comunicare intensă se produce pe scenă și va fi simțită, să sperăm, de spectatorii din sală. Evident, există acum şi acel avantaj de a putea trimite link-ul pe YouTube şi nu doar, să spunem, rudelor mele care poate nu se pot deplasa la o oră târzie în oraș - mai ales în condițiile în care totul se închide după ora 21 - dar și familiei mele în Franța, prietenilor care sunt în Statele Unite... un lucru pe care nu puteam să îl fac înainte, deci pandemia a schimbat lucrurile zic eu, într-un fel, în bine. A deschis sala de concerte. Revenind la SoNoRo, conceptul acestui festival este atât de puternic prin legătura pe care o face Răzvan Popovici [muzicianul fondator şi director executiv al evenimentului – n.r.] nu numai cu un scriitor dar și cu alte arte, cu teatrul, care este foarte importantă şi poate că asta e deja sau va fi cea mai mare schimbare în muzica clasică după pandemie. Deschiderea pe care am avut-o înspre lume a accelerat un lucru care exista evident și înainte şi anume colaborarea între arte, între diversele forme artistice. 

Foto: Lisa-Marie Mazzucco

 

Cu ceva vreme în urmă erai convinsă că, te citez, ‘muzica face viața oamenilor mai bună’. Nu s-a erodat acest crez artistic în noul context? În fond, muzica nu plătește nici facturile crescute și nici nu combate virusul, iar noi avem tendința să ne redefinim pragmatic aşteptările faţă de “starea de bine”.

Răspunsul scurt ar fi că dacă aș crede așa ceva nu aș mai fi aici. Răspunsul lung este faptul că, în mod obiectiv, meseria mea de artist este să îmi continui misiunea de a servi o doză de optimism, de speranță și de frumos oamenilor. În mod obiectiv asta, nu vorbim în mod idealist. Eu nu mă urc pe scenă ca să cânt niște note pe care le văd în fața partiturii, noi transcendem și instrumentul și notele tipărite pentru a comunica, a crea niște unde de comunicare care transcend banalitatea și poate chiar situațiile disperate din viață. Trebuie să ne gândim că în orice moment important al vieții muzica există. Nu ne-am putea imagina niciun moment important al vieții, chiar și dintre cele tragice, fără muzică. Muzica este ceva care în orice moment de singurătate, de fericire, de disperare, de pesimism... ne ajută. Nu știu dacă ne face mai buni, dar ne ajută. Deci este un lucru la fel de esențial ca și aerul, zic eu. Şi pentru mine acasă înseamnă orice loc în care simt că-mi îndeplinesc această misiune. Sigur, Bucureștiul este cel mai ‘acasă’, pentru că eu stau, când revin aici, chiar în casa în care m-am născut, unde toate camerele, toate lucrurile, toată atmosfera, este cea care era când eram copil și, mă rog, tânără... căci eu am plecat după ce am făcut Conservatorul la București. 

Ai avut vreo lucrare favorită dintre cele pe care trebuie să le interpretezi în această ediţie SoNoRo?

Orice cânt în acel moment este lucrarea mea favorită. Ca interpret, eu trebuie să iubesc orice piesă pe care o cânt. Am dreptul să-mi placă sau să nu-mi placă dar trebuie să o iubesc. Pentru că, pe scenă, dacă nu iubești muzica pe care o cânți, se va simți imediat. Ar fi un fel de trișare... de fapt nu este o trișare pentru că nu păcălești pe nimeni dacă nu iubești ceea ce cânți.


Foto: Maaike Bernstrom

 

Mă refeream la faptul că repertoriul a conţinut predominant lucrări clasice iar atașamentul tău pentru muzica contemporană e binecunoscut. În sensul ăsta, spune-mi te rog câte ceva despre colaborarea cu Dan Dediu pentru discul său lansat toamna aceasta, Hybrids, Hints & Hooks.

A fost un proiect absolut organic dată fiind legătura mea nu numai cu Dan Dediu ci și cu Valentina Sandu Dediu, cu care am cântat foarte, foarte mult în anii de Conservator, în recitaluri cu o gamă largă de repertoriu, nu numai lucrări de Dan Dediu. Dan a scris însă două dintre piesele de pe acest disc pentru mine, a doua fiind o comandă de la Harvard Musical Association, unde am făcut și premiera la Boston în aprilie 2009, deci era un pas logic ca aceste piese să fie înregistrate și să apară în formă de disc...

A Mithological Bestiary şi SonatOpera sunt rezultate ale unui proces pe care Dan Dediu îl numeşte “hibridizare”. Strauss şi Mozart combinaţi într-un produs creativ nou. Unde se trage linia între creație și inovație în expresia artistică contemporană?

Cu cât înaintez mai mult în mica mea cunoaștere asupra artelor în general, deci nu numai a muzicii, îmi dau seama că nu poate exista nimic nou fără a te uita la ce există în urmă. Viitorul fără trecut ar fi, zic eu, o perspectivă destul de înfricoșătoare. Această discuție despre compozitorii care s-au inspirat din muzica secolelor precedente a apărut de pe vremea lui Brahms, să zicem, dacă nu chiar înainte. Fiecare compozitor s-a uitat în urmă, a filtrat elementele care i s-au părut importante sau care se potriveau cu viziunea lui și le-a integrat în stilul lui, în limbajul lui, în felul său de a crea muzică. Nu sunt compozitoare dar îmi dau seama, măcar parțial, de cum ar concepe un compozitor o operă. Evident, există un concept dacă ne gândim la [SonatOpera pentru vioară şi pian] Don Giovanni/Juan al lui Dan Dediu sau la ideea de a pune o viziune muzicală a unui animal mitologic pe hârtie, ceea ce este extraordinar pentru că, din nou, combină combină două forme ale artei. Deci aceste mici citate din Don Giovanni, fie a lui Mozart fie al lui Strauss, sunt cizelate, poate chiar și fracturate, sunt puse într-o lumină nouă. Contează contextul în care auzim opera Don Giovanni sau creația lui Strauss, pentru că este cu totul și cu totul altul, al unui citat care apare înconjurat de multe alte elemente noi. Iar Dan Dediu este un magician care reușește să facă aceste mozaicuri și aceste caleideoscopuri care se schimbă tot timpul și care sunt continuu extraordinar de interesante prin această idee de a avea un cârlig care atrage ascultătorul prin familiaritate pentru a-l trage apoi într-o zonă necunoscută. Toți avem frica de necunoscut... poate de aceea și această timiditate a publicului față de muzica contemporană. Ori în secunda în care există această mică ancoră, acest cârlig - datorită căruia ai impresia că, totuși, ești înăuntrul unui concert pentru că ești familiar cu câteva teme -, ești mult mai dispus să îți deschizi mintea, sufletul, urechile, la o perspectivă nouă în muzică sau în orice altceva.

 

Interpretezi lucrări ale unor compozitori contemporani de pe toate continentele. Ce trebuie să aibă o piesă ca să îţi “vorbească”, să te opreşti asupra ei? Fiindcă se compun mii de lucrări noi iar a selecta devine foarte greu pentru un performer.

Absolut. Am avut onoarea, de exemplu, să se scrie două concerte de vioară pentru mine de către compozitori pe care îi cunoșteam. Deci alegerea a fost o alegere... pentru ei. Aveam luxul să cunosc muzica compozitorului respectiv deși nu cunoșteam încă lucrarea, care a fost scrisă ulterior. Revenind însă la alegeri, trebuie să recunosc că nu fac foarte mare diferență între o muzică contemporană și una, să îi spunem, clasică, deci mi se pare la fel de normal să cânt piese din secolul 21 ca și pe cele din secolul 18 sau 19. Dar, uneori, a trebuit să aleg piese care corespundeau unui concept şi aici pot să vorbesc despre Four Strings Around the World, “Patru Strune în Jurul Lumii”, concept început în 2013 și care va continua probabil până la sfârșitul carierei mele. De ce? Pentru că este un proiect care implică găsirea unei compoziții inspirată din folclorul propriu al compozitorului, piesă care să fie, de asemenea, scrisă pentru vioară solo. Deci avem mai multe criterii de îndeplinit. Sigur că, atunci când ne referim la muzica europeană, nu este un concept inedit pentru că a găsi aceste piese este dificil... deși a găsi o piesă inspirată de muzica irlandeză nu a fost chiar foarte simplu şi a trebuit să petrec multe nopți pe Google ca să ajung la Dave Flynn, un compozitor care se inspiră exclusiv din folclorul irlandez și care a scris o piesă ca omagiu pentru câțiva... lăutari, să le spunem, irlandezi, fiecare lăutar având stilul lui propriu, delimitat de secțiuni în fiecare piesă. Cât de cât, găsirea acestor piese pentru cultura europeană a fost deci relativ simplă, dar când ieșim din continentul european devine puțin mai problematic. Am o piesă de un compozitor persan dar, de exemplu, nu am putut găsi nimic pentru vioară solo a unui compozitor indian. Eu voiam neapărat o piesă solo pe o structură de Raga, fiindcă muzica indiană este prin esență o muzică improvizată, deci nu e scrisă. Iar elementul de bază al conceptului meu este că eu trebuie să fiu un purtător de cuvânt al compozitorului care s-a inspirat din acest folclor şi nu de a mă duce și de a învăța pe dinafară o piesă folclorică pe care după aceea să o cânt pe scenă. Eu nu imit muzicienii locali. Enescu a scris Rapsodia română în care citează, ca și Dan Dediu, cântece care erau populare pe vremea aceea, după care Enescu a început să compună melodii care sunau ca melodii originale dar de fapt erau melodii compuse. Deci există o diferență între a imita și a întrupa spiritul unui folclor, evident, prin limbajul compozitorului respectiv. 

Foto: Lisa-Marie Mazzucco

 

Ca să revin la Four Strings Around the World [albumul omonim a apărut la label-ul Sono Luminus în 2018 – n.r.], acest concept de a găsi piese pentru fiecare cultură s-a dovedit a fi un efort considerabil care a presupus inclusiv comandarea unor piese, de la un compozitor indian, de la un compozitor amerindian [Vak, compusă de Shirish Korde, şi Oshta (Four), compusă de Jerod Impichchaachaaha’ Tate – n.r.], și proiectul a continuat în timpul pandemiei. Acum am două piese noi cărora nu le-am făcut încă premiera, inclusiv una inspirată din folclorul african, realizată de un compozitor nigerian, pentru că idealul meu este să acopăr toate continentele și toate culturile. Am deja o listă foarte mare pentru volumul al doilea [FSATW], deci este un proiect care mă energizează pentru că întotdeauna există ceva nou, o cultură la care mă voi uita. Ce m-a surprins foarte tare pe mine ca violonist a fost omiprezența viorii în foarte multe culturi ale lumii. Cultura persană, de exemplu, are vioară și kemanche, un instrument popular, care se pot înlocui una pe cealaltă fără niciun fel de problemă. Muzica indiană are vioară, dar este cântată diferit pentru că ei o țin cu capătul viorii înspre podea şi de aici și sunetul diferit. Chinezii au acest erhu, care este de fapt un strămoș al viorii. În fiecare formație de tango există o vioară... și așa mai departe. Omniprezenţa viorii a fost o surpriză pentru mine...

 

Să vorbim însă un pic de partea multimedia a proiectului Four Strings Around the World fiindcă avem o valoare adăugată prin utilizarea noilor tehnologii ce permit mai buna contextualizare a muzicii prin dimensiunea vizuală.

Da, pentru că mi-am dat seama că a pune una lângă alta piese din Iran, India, China, America de Sud, chiar și din cultura amerindiană, în decurs de 40 de minute, fără a-i da niciun fel de context ascultătorului, este ca și cum ai pune într-o cameră de muzeu niște opere de artă care nu au nicio legătură una cu alta. Evident, legătura între piese este vioara, dar nu mi s-a părut că e ajuns. De aceea am introdus acest element audiovizual al unor mici filmulețe de maximum două minute înainte de fiecare piesă, care oferă publicului nu numai imagini sau opere de artă din cultura respectivă dar și mici frânturi de informație sau explicaţii despre compozitor, despre structura inedită a muzicii unei anumite culturi. De ce acea muzică ne sună diferit nouă, celor obișnuiţi cu muzică europeană? De ce muzica chineză, de exemplu, se poate recunoaște imediat? Deci aceste mici frânturi de informație sunt puse între imagini, pe fondul sonor al muzicii populare originale. Pregătesc astfel nu numai urechea ascultătorului dar și imaginația dându-le contextul în care să asculte această muzică, un context informativ, și vizual și auditiv.

Pentru că ai amintit de Europa şi de celelalte culturi ale lumii, este America mai ofertantă decât Bătrânul Continent în ce priveşte muzica nouă? Opinia ta e interesantă şi prin prisma faptului ca ai înregistrat cele 4 sonate ale lui William Bolcom, dar şi Lift-ul Elenei Ruehr...

Bolcom este unul din cei mai importanți compozitori americani iar Elena Ruehr i-a fost studentă, dar de fapt noi ne știm din mediul muzical al Bostonului, suntem prietene. Sigur că este foarte mult de ales, America este un continent. Fiecare universitate are cel puțin un mic departament de muzică, dacă nu chiar o școală de muzică. Deci sunt enorm de mulți compozitori şi acum există o mare deschidere spre muzica lumii, asta însemnând o concentrare asupra lucrărilor nu numai a compozitorilor tineri dar și a compozitorilor care vin din alte culturi. Care, evident, multiplică aproape la infinit alegerile...

Foto: Becca A. Lewis

 

Atunci te întreb din perspectiva dascălului care predă muzică în America: de ce ar trebui să vin eu student la departamentul de muzică al unei universități atâta vreme cât m-a dotat deja natura cu talent și mai e și tehnologia care mă ajută?

Pentru că, o spun din nou, nu poate exista viitor fără trecut. Asta este opinia mea. Din același motiv aș putea spune că studenții vin să studieze vioara. Vioara ca instrument, ca și compoziția, este ceva care se învață de către student de la maestru. Întotdeauna noi trebuie să explicăm la restul universității de ce clasele noastre au... un student! Nu poți învăța vioară cu o clasă de 100 de studenți în același timp, cum înveţi fizică sau economie, pentru că într-adevăr este o linie și o informație enciclopedică ce se extrage din tradiții pe care e foarte greu aproape să le definim fiindcă vorbim de tradiții de sunet, de stil, lucruri care nu se pot învăța numai dintr-o carte. Deci trebuie să treacă prin relaţia ‘maestru-student’ pentru a deveni maestru la rândul lui. Și ca justificare pentru asta vă pot arăta un lucru care m-a fascinat pe mine acum câțiva ani. Am descoperit într-o bibliotecă un arbore genealogic al liniei pedagogice a violoniștilor, în care este foarte clar că totul pornește de la Corelli în Italia și cea mai mare ramură este ramura [Giovanni Battista] Viotti, care a venit la Paris cu puțin înainte de Revoluția Franceză și cu care au studiat toți. De fapt Revoluția Franceză a fost și Revoluția școlii moderne de vioară, pentru că în 1795 a fost fondat Conservatorul de la Paris unde Cherubini, compozitorul de operă, a fost un director de geniu pentru că a angajat toate superstarurile violonisticii franceze la acel moment. Care, la rândul lor, au creat metodele de vioară studiate până în ziua de astăzi. Sunt metodele de bază, fondatoarele tehnicii de vioară, și este clar că din acel focar au plecat toate liniile pedagogice ale violoniștilor... inclusiv cei trei mari violoniști ai secolului XX, care erau [George] Enescu, [Fritz]Kreisler, Jacques Thibaud, toți sunt acolo în acest arbore genealogic. De curiozitate am început să mă interesez de arborele genealogic în direcție inversă și să mă uit şi pe cel al colegilor mei, și mi-am dat seama că în cinci sau șase linii, să spunem, toată lumea ajungea înapoi la Viotti. Mi l-am făcut și pe al meu crezând că, prin ramura mea franceză - profesoara mea la Boston a fost faimoasa violonistă franceză Michèle Auclair -, voi putea eventual ajunge şi eu până în acest punct dar că prin ramura școlii românești, deci prin Ștefan Gheorghiu, nu am nicio șansă să mă întorc atât de mult în timp. Ei bine, închipuiți-vă că, de fapt, se ajunge! Pentru că printr-unul din faimoșii profesori de la [Conservatorul din] Moscova, care a studiat cu un neamț, se ajunge din nou, frumos, la Viotti. Fiecare ramură a arborelui are șase crengi... e un lucru extraordinar, nu? Este fascinant.

 

Apropo de unicul student la vioară din clasă, curiozitatea mea e, cred eu, firească... cum îl alegeți? Există riscul să nu se ridice la înălțimea aşteptărilor iniţiale și atunci presupun că petreceţi mult timp cântărindu-vă opţiunile......

Dacă cineva m-ar fi întrebat acum 20 de ani care este misiunea mea de profesor le-aș fi spus foarte ferm că misiunea mea de profesor este să creez violoniști profesioniști care să câștige concursuri, pe care să îi ajut să își facă o carieră și așa mai departe. Viziunea mea de astăzi de a fi un dascăl care se ocupă cu predatul viorii este... puțin diferită. Misiunea mea este nu doar să creez violoniști profesioniști pentru că noțiunea de carieră muzicală în zilele de astăzi este o noțiune foarte vagă, deci misiunea mea este să le deschid orizonturile studenților mei. Care poate vor fi sau poate nu vor deveni muzicieni profesioniști şi poate vor deveni fizicieni, doctori ingineri. Dar care vor rămâne muzicieni... de suflet, care vor continua să cânte la un instrument, care vor continua să vină la concerte, care vor continua poate chiar să sponsorizeze un tânăr violonist cu o vioară - un lucru care a devenit un lux în ziua de astăzi, în care instrumentele au ajuns la prețuri exorbitante pe care violoniștii nu și le mai pot permite. Deci eu nu cred că am dreptul să îi spun cuiva să nu își continue studiul instrumentului ci dimpotrivă, să încurajez acest lucru și să deschid, cum am spus mai înainte, cât mai multe orizonturi, nu numai muzicale dar chiar și de viață, pentru ca această disciplină, această etică profesională pe care trebuie să o aibă un muzician de la vârste foarte fragede, îi vor fi în mod sigur folositoare în alte discipline.

 

Foto: Lisa-Marie Mazzucco

 

Dacă înțeleg corect, dincolo de partea strict pedagogică, ceea ce îţi propui este de fapt să își îmbunătățească modul de a comunica și de a dialoga cu cei din jur...

Exact. Și printr-o mică acțiune subversivă, o spun cu umor, să-mi continui misiunea de interpret și purtător al acestei arte pentru ca ea să continue în viitor. Deci trebuie să încurajăm cât mai mulți tineri să participe la acest lucru extraordinar de a cânta la un instrument, de a învăța să citești muzica, de a te cunoaşte pe tine însuţi şi a te regăsi prin muzică, pentru că muzica te ajută să te găsești și să te recunoști. A încuraja acest lucru cât mai mult la generația tânără mi se pare chiar o necesitate. Muzica nu este un lux, muzica este o necesitate.

Apropo de cunoașterea de sine, mai am doar o întrebare legată de înclinația ta de a explora în muzică. Orice experiment este asociat cu niște riscuri pe care ți le asumi vizavi de percepția publicului, judecător a lucrărilor pe care tu le propui. Nu ți-e frică să îți asumi acest tip de risc?

Aproape au trebuit să mă împingă pe scenă la debutul acelui recital. De fapt m-am împins singură, căci ăsta este dezavantajul unui recital de vioară solo, nu ai pe nimeni în spate să-ți dea un brânci pe scenă. Pentru că, într-adevăr, ai înţeles perfect, a fost riscul vieții mele. A fost o carte pe care am jucat-o. De ce am jucat această carte? Nu numai pentru a-mi lărgi eu propriile orizonturi, fiindcă mi-am dat seama că erau multe limbaje violoniste, de tehnică violonistică pe care nu le cunoșteam datorită, normal, faptului că eu am fost educată ca violonist de muzică clasică, deci era foarte greu să cânt muzică irlandeză, chiar și un tango de Piazzolla. Există foarte multe granițe... unele sunt mai aproape iar unele sunt mai depărtate, pentru unele chiar trebuie să treci un ocean și așa mai departe.

 

Foto: Lisa-Marie Mazzucco

 

Îmi place riscul, îmi plac aceste provocări. Provocările față de mine însumi, că de fapt nu erau o provocare pentru public ci pentru mine. Şi se pare de fapt că, într-un fel, acest germene al ideii eu îl aveam din Conservator, de când mi-am făcut doctoratul la Boston, pentru că în secunda în care i-am trimis o invitație unuia din profesorii noștri de seminar, care se întâmpla să fie profesor de etnomuzicologie și să îl invit la premiera recitalului Patru Strune în Jurul Lumii, răspunsul lui care m-a surprins foarte tare a fost: ‘Irina, de ce ți-a luat atât de mult timp?’. Deci el știa ceva despre mine pe care nici măcar eu nu-l știam, această tendință de a împinge puțin... granițele. De fapt, cred că eu am avut tendința să trec granițele, nici măcar să le împing, să le trec, am avut o curiozitate. Curiozitatea poate să omoare pisica, e adevărat. Mi-am asumat riscul să mă pot face de râs și mi-a fost foarte greu, am muncit foarte mult pentru acest recital, din nou spun, fără a încerca să imit mișcare cu mișcare ce ar face un lăutar irlandez sau american, dar să înțeleg esența artei fiecăruia și să o exprim cât mai bine cu putință prin intermediul vocii compozitorului. De fiecare dată când cânt acest recital este experiență nouă. A meritat riscul şi de asta continui. 

  • INTERVIU de Ioan Big.

Ioan Big, Publisher Zile și Nopți

  • Foto header: Lisa-Marie Mazzucco
  • Newsletter Zile și Nopți:

Newsletter