Departe.

Respir un aer diferit. În mod cert mai puțin poluat, detectez chiar și o ușoară urmă de salinitate. O fi de la mare. Mă lupt cu un vânt sălbatic căruia șuvițele mele de păr blondo-ars-și-uscat i-au declarat război pe viață. Mi-e frig, mi-e cald, iar mi se face pielea de găină, iar transpir ca o zebră la circ. Evit „tehnologia”, ignor apelurile, mă fac că nu s-a inventat Facebook. Acu' 5 ani era de-a dreptul social acceptabil să pleci 3 zile din oraș și să uiți că mai există „acasă”. Încă nu știu dacă vreau să-mi torturez prietenii cu poze pline de filtre VSCO, Slumber, Valencia și alte asemenea hipstăreli, vorba aia, „să moară dușmanu'”, sau pur și simplu să mă bucur de autentica senzație de inutilitate tipică micilor concedii în care pleci fără să îți fi terminat în totalitate treaba și puțin îți pasă de repercursiuni. Tind să cred că îmi voi vedea de frappe-ul scăldat în frișcă lichidă, de midiile în sos de roșii, de espressoul imposibil de băut și mai ales, de făcutul de nimic. Asta, desigur, după ce voi anunța pe toată lumea, pe toate canalele sociale posibile, prin fotografii artsy, că m-am dus departe. Și că-i fain. Vorba aia, am început bine. Cu vocabule tipărite!