Dacă Suleika Jaouad scria despre un muzeu al vindecării, Alexandra Furnea publică un jurnal al unui dublu supraviețuitor: al unei nopți de foc și al spitalelor nevindecării. Jurnalul lui 66 consemnează neconsemnabilul: oroarea din noaptea de noiembrie în care zeci de tineri au ars de vii în clubul Colectiv. Jurnalul de criză este dublat de un jurnal al existenței în spitalul de arși. E ca și cum Alexandra ar fi captivă, precum Iona, în burta unui pește uriaș, din care nu există scăpare. Dincolo de fiecare burtă spintecată cu speranță se profilează o altă burtă, un alt cerc al infernului.
De când sunt internată aici, am învățat că pacientul este, de cele mai multe ori, un martor neputincios la observațiile schimbate între medici și personal. Nu există timp și interes pentru dialog. Întrebările sunt întâmpinate cu indiferență. Lucrurile se spun peste capul nostru, cu glasul îndreptat în gol, parcă spre nimeni, și totuși spre toată lumea. Discursul este rareori personalizat, intim, între bolnav și doctor. Dacă plângi, nu găsești consolare, ci ești certat, acuzat că ești slab. Deciziile se iau fără să fii consultat. Pur și simplu trebuie să deduci care îți este soarta din replicile care nu-ți sunt adresate.
Alexandra pune degetul pe “rănile infernului”: indiferența ucigașă, superficialitatea, bârfa răutăcioasă, oportunismul, nepăsarea sau chiar satisfacția resimțită față de suferința unui străin, absența aproape completă a empatiei ș.a. Finalul literar al acestui proiect mi-a adus aminte de Extrem de tare și incredibil de aproape de J. S. Foer, unde băiatul care și-a pierdut tatăl face un exercițiu mental de întoarcere în timp până la momentul în care am fi fost în siguranță.
