FFIR 2018: dezbatere: Putem (re)construi naţiunea prin monumente?

Ajuns în acest an la cea de-a 10 ediţie, FFIR anunţă un maraton de evenimente speciale şi premiere de neratat pe parcursul celor 10 zile de festival, în perioada 20-29 iulie.

Program:
23 Iul 2018, 16:00 - 18:00 - Cinema Amza Pellea (Rasnov)

Panel-uri

Un aspect esenţial al artei publice (în termenii consacraţi de legislaţia românească – monumente de for public, deşi această categorie este mai restrânsă decât cea a artei publice”, care include şi lucrări cu caracter temporar sau efemer) îl constituie caracterul său plurivalent, care o plasează la intersecţia dintre artă, politic şi social, dintre libertatea de expresie a artistului, dezideratele comanditarului şi valorile, aspiraţiile şi capacitatea de receptare a publicului larg. Obiect mixt, care face vizibile sau creează relaţii între temporalităţi şi între agenţii sociali, lucrarea de artă publică – şi mai ales monumentul, forma sa cea mai pregnantă – poate deveni un vector identitar şi coeziv, capacitate pe care mizează adeseori actorii politici şi administraţiile centrală şi locale în proiectele de populare a spaţiului public cu lucrări de artă, în special lucrări cu caracter memorial. Astfel, dincolo de apartenenţa la domeniul artelor plastice, putem regăsi în arta publică intenţionalităţi multiple care se articulează reflectând mişcările societăţii în ansamblul ei. După 1989, au apărut în spaţiul românesc numeroase lucrări de artă figurativă cu caracter memorial, prin care societatea pare să fi încercat să se reconecteze, după un lung regim totalitar, cu un trecut – naţional sau local – multă vreme ignorat sau dezavuat.

În prezent, în contextul celebrării centenarului de la evenimentul fondator al statului naţional, devin acute întrebări precum: ”În ce măsură societatea românească de astăzi (mai) este interesată de ideea de ’identitate naţională’?”; ”Este capabilă arta publică să susţină o identitate naţională şi, dacă da, cum poate face acest lucru?”; ”Cum (mai) poate obiectul de artă publică să susţină, eficient, memoria colectivă?”; ”Mai sunt formele tradiţionale de expresie artistică adecvate publicului şi gustului contemporan?”. Astfel de întrebări pot fi abordate examinând diverse tipuri de lucrări de artă publică cu caracter memorial, dar şi lucrări care nu au în mod direct ambiţii comemorative sau identitare şi observând modurile în care au fost receptate de publicul larg. Fără să formuleze răspunsuri tranşante sau definitive, o astfel de perspectivă se poate dovedi fertilă pentru înţelegerea modurilor în care arta publică mai poate fi relevantă pentru societatea românească contemporană şi mai poate participa la efortul de a (re)construi naţiunea.