Un prim motiv care m-a determinat să văd la Teatrul Mic montarea “Vassei Zheleznova” al lui Maxim Gorki a fost faptul că Gelu Colceag s-a bazat pe versiunea iniţială a textului, cel din 1910, şi nu pe rescrierea din 1935. Eram curios să aflu ce îmi mai poate transmite drama familiei ruseşti în disoluţie scrisă cu mai bine de 100 de ani în urmă, mai ales că prin modificarea titlului în “Familia Jeleznov”, regizorul dădea o indicaţie clară apropo de mutarea interesului dinspre perspectiva matriarhală spre disfuncţionalităţile din microsistemul social diriguit de Vassa.
Un al doilea motiv a fost ineditul prezenţei în distribuţie a Manuelei Hărăbor, actriţă-icon pentru generaţiile de ‘decreţei’ care au visat-o ani buni pe Simina din “Pădureanca”, filmul lui Nicolae Mărgineanu din 1986, dar cu un parcurs profesional post-’90 neregulat, ce a adus-o rar şi oarecum anarhic în lumina reflectoarelor de pe scenele bucureştene şi chiar pe ecranele de cinema. Straniu, mai ales că talentul nativ al actriţei, dovedit încă din copilărie în filmele Elisabetei Bostan, şlefuit apoi de dascăli-maeştri actori precum Mircea Albulescu şi Adrian Pintea, este şi acum de necontestat, fie şi dacă mă raportez în prezent doar la rolul Annei din “Jeleznov”. Ca atare, un dialog despre femeile lui Gorki cu actriţa scumpă la vedere nu avea cum să fie altfel decât… ieşit din tipare.
Plecăm la drum de la “Vassa Jeleznova”, piesa lui Maxim Gorki, încercând să văd cât mai este de relevantă pentru publicul actual. “Familia Jeleznov” reprezintă o dramă construită în jurul femeilor. Poate fi matriarhatul o soluţie… socială?
Nu cred, dar este o realitate a societăţii şi a anilor pe care noi îi trăim, în care femeia câştigă foarte mult teren, devine ultraindependentă, dar totul vine cu un cost fantastic. Femeia, la ora actuală, se simte indispensabilă în toate faliile societăţii. În momentul în care o femeie uită de menirea ei naturală şi trece pe partea cealaltă se poate întâmpla orice. Ori personajele lui Gorki, începând cu Vassa care controlează tot şi… educaţia pe care o dă copiilor, în mod special fetei ei, prima de care se agaţă pentru că ar vrea să ducă mai departe ceea ce face ea – mai ales că seamănă foarte bine între ele – o duce într-o zonă uşor animalică, dacă vrei. Controlul acesta al unei averi colosale se întâmplă şi la noi căci în momentul în care ajungi la acest prag, când nu mai ai nici mamă nici tată, nu mai ai principii şi totul este cum să-ţi ţii averea, cum să nu se risipească, cum s-o înmulţeşti, arată că, până la urmă, am ajuns şi noi, în România, să trăim o pseudo-viaţă. E goana asta nebună, multinaţionalele care se măresc de la zi la zi şi în care femeia este manager, controlează, câştigă tot mai mult teren… Eu nu sunt feministă. Căci de aici trebuie să începem discuţia. Eu nu sunt absolut deloc feministă. Eu cred că femeia ar trebui să-şi păstreze locul natural pe care i l-a hărăzit Dumnezeu şi de aici îi poate veni adevărata putere. Ştii, e bine ca uneori să vezi câte un spectacol cu Vassa şi să aprinzi o lanternă căci e un semnal de alarmă. Eu aşa m-am apropiat de text, de personaje, şi mai ales de personajul meu, ca fiind o luminiţă undeva într-o beznă în care dacă ai ochi să vezi şi urechi de auzit poţi să faci o pauză din traseul pe care îl ai în viaţa personală, măcar puţin să te opreşti şi să îţi pui un semn de întrebare… şi apoi, mai departe, alege fiecare pe care drum să meargă.
Legat de acest subiect, suntem pe al 4-lea Val al Feminismului declanşat în 2012, alimentat în continuare cu suportul reţelelor sociale, în cadrul căruia s-au născut zeci şi zeci de mişcări de felul #MeToo. Această scânteie a plecat în Occident din mediul tău profesional. Amplitudinea sa este justificată sau reprezintă o exagerare din categoria ‘corectitudinii politice’?
Este exagerat de ‘politically correct’. Lupta a început de foarte demult şi a ieşit la suprafaţă încă de la mijlocul anilor ’70 dar eu cred că adevăratul motor este încă ascuns şi toate campaniile astea care dau din ce în ce mai mare putere femeilor au un scop atât de simplu încât eu am senzaţia câteodată că ar trebui să fii orb ca să nu vezi. În momentul în care femeia deţine controlul, puterea, este în funcţii de conducere, are din ce în ce mai puţin timp pentru a-l petrece cu familia, face copii din ce în ce mai târziu sau nu face deloc, atunci încet-încet, eu cred că scopul ultim pe care se merge este fărâmarea familiei. Femeia care nu mai e mamă, care nu mai naşte copii… în timp, după mai multe generaţii, întreaga lume se va restrânge. Eu cred că acesta-i scopul final. Toată lupta asta care e bazată pe drepturi… adică nu poţi să nu fii afectat şi să nu fii empatic în momentul în care vine o femeie sau un grup şi-ţi spune că ‘Noi luptăm pentru drepturile femeii, să nu fie abuzate, să nu fie tot timpul trimise la cratiţă, să aibă o viaţă’, sunt lucruri care sunt foarte empatice cu oamenii şi cred că de asta au şi câştigat foarte mult teren. Până la urmă, eu bănuiesc că se va şi spune care este scopul doar că undeva, cândva, la un moment dat, când va fi prea târziu.
Ce spui mă face să-mi amintesc de Jeleznovi pentru că acolo, chiar dacă toţi gravitează în jurul soarelui central reprezentat de Vassa, se vorbeşte foarte puţin de familie în raport cu interesele personale ale femeilor implicate. Întorcându-ne însă la tine… ai avut în carieră cazuri de typecasting, de faptul că în faţa talentului actoricesc au prevalat calităţile tale fizice?
Când eram tânără da, şi a urmat o perioadă foarte lungă în care nici măcar n-am fost la castinguri. Sigur, am auzit că se vorbeşte că din cauza calităţilor mele fizice nu prea mă regăsesc în peisajul personajelor. Poate să fie adevărat, poate să nu fie adevărat, sau poate să fie, pur şi simplu, o scuză la îndemână, cert este că eu am avut foarte multă răbdare, nu m-am impacientat şi nu am căzut nici măcar în depresie.
În continuare cu gândul la drama familiei Jeleznov, crezi că merită să faci orice sacrificiu, inclusiv a unor vieţi, pentru posesia de bunuri materiale, a căror valoare se traduce până la urmă tot în nişte bani?
Evident că nu. Avem atâtea cazuri în jurul nostru… însă ştii cum e, nu putem să judecăm pe nimeni pentru că fiecare om are un traseu în care poate să aibă şi momente în care urcă dar şi momente în care cade la pământ îngenuncheat de un necaz, de o boală. Dumnezeu ne dă tuturor şanse să ne trezim. În toate rugăciunile îl rugăm pe Dumnezeu să nu ne socotească păcatele tinereţii. Fiecare om, pe parcursul vieţii are căderi, dar important este să ne ridicăm de fiecare dată. Cred că Dumnezeu ne dă fiecăruia dintre noi, la un moment dat, şansa de a vedea şi de a pune în balanţă ce e important şi ce nu. Dar pe dorinţa asta de avere, de putere care îţi dă avere şi îţi dă siguranţă materială, eu de multe ori o compar cu alcoolul, căci ţi se urcă la cap şi ajungi să faci lucruri care nu stau în firea naturală a omului. Sunt nenumărate cazuri, mult mai multe în străinătate dar şi la noi au început să apară, în care tatăl face munca de femeie acasă adică el e bonă, el e bucătar, el face curăţenie şi femeia ţine casa din punct de vedere financiar. Nu e natural. Oricum am da-o, nu e natural. Aportul pe care-l aduce o femeie în casă este incomparabil. Uite, suntem acum în Postul Paştelui şi ţin minte că într-un an părintele meu duhovnic m-a întrebat la biserică, într-una din duminici, dacă nu mi se pare ciudat de ce Hristos după Înviere a apărut în faţa femeilor, a mironosiţelor, şi nu a bărbaţilor. Pentru că femeia este cu-adevărat puterea, forţa care ţine, care adună prin dragostea ei, şi n-o să poţi compara niciodată cum iubeşte un bărbat şi cum iubeşte şi se jertfeşte o femeie. În momentul în care o femeie uită de iubirea cu care a fost zidită şi se risipeşte în alte lucruri, uită că a ţine o afacere n-are nicio legătură cu iubirea ci cu cerebralul, cu mintea… raportul se schimbă.
Sunt de acord că nu trebuie să judecăm pe nimeni însă în momentul în care un anume tip de atitudine sau de conduită tinde să se generalizeze vorbim de o banalizare a răului…
Absolut… şi ăsta este şi scopul, pentru că în momentul în care tu nu mai vezi răul în formă autentică, nu mai ai tendinţa nici să te temi şi atunci te obişnuieşti şi ajungi să îţi spui că aşa e normal. Toate deviaţiile cu care ne confruntăm în ziua de astăzi au ajuns să fie banalizate de-a lungul vremurilor şi tu nici măcar nu mai ai instinctul de apărare, iei totul ca atare. Facem comparaţie c-am trăit amândoi şi-n vremea comunismului. Acolo ştiai cine-i duşmanul că-l aveai în faţă, îl vedeai fizic, dar acum nu-l mai vezi căci acum totul este împachetat atât de frumos… Eu m-am confruntat cu asta prima dată când aveam 27 de ani şi am plecat în America, unde am stat cinci ani la New York şi la Miami din care primii trei am făcut naveta pentru că Andrei [fiul Manuelei – n.r.] a primit green card-ul foarte târziu. Mi-am dat seama că sistemul american dă omului absolut orice dar, în acelasi timp, îl controlează. Hai să ne gândim acum la “Familia Jeleznov”. Ce câştigă Vassa până la urmă? Nu câştigă nimic. Copiii pleacă şi ea moare. Şi ca-n vorba românească, averea rămâne toată de capul ei. Aşa am construit-o pe Anna [rolul interpretat de Manuela Hărăbor – n.r.], care este fix la fel ca Vassa, cerebrală şi profitoare de pe urma bărbaţilor pe care i-a avut şi care au murit rând pe rând… cu totul ea este construită astfel în subtext, pentru că la Gorki personajul Anna e foarte puţin descris. Având şansa să lucrez cu Gelu Colceag care este un pedagog extraordinar, am putut să explorez şi să ajung la concluzia că da, Ludmila este fata ei pe care a lăsat-o în grija mamei sale, pentru că ea, Anna, trebuia să-şi ţină un bărbat, să-şi facă o stare şi să capete puţină independenţă financiară… dar vezi şi tu ce se întâmplă cu Anna, căci la un moment dat vine – asta undeva dincolo de text – întrebându-se ‘Totuşi, acum ce fac, am siguranţă materială şi bărbatul meu actual o să moară, dar eu de fapt cu ce m-aleg?’. ‘Mă întorc acasă să-mi recuperez copilul’, că de asta-i plecarea, de asta o ia pe Ludmila de mână şi pleacă. Aici sunt două căi pe care spectatorul, dacă e atât de relaxat să înţeleagă mesajul o să le vadă. O femeie foarte puternică care datorită excesului pierde tot, inclusiv viaţa, şi o femeie care îşi ştie scopul, altul decât cel de a deveni o nouă Vassa Jeleznovna, să pună mâna pe nişte bani că de asta a venit şi, în acelaşi timp, să îşi recupereze copilul.
Ca şi Anna Jeleznova, de-a lungul timpului, tu ai părăsit temporar cercurile sociale din care făceai parte dar ai revenit. Cât te-a ajutat ulterior în viaţă experienţa dobândită în peregrinările tale?
Toată experienţa pe care am acumulat-o rămâne în noi. Cât înţelegem să învăţăm fiecare din ea reprezintă o libertate pe care Dumnezeu ţi-o dă. Înveţi sau nu înveţi. Nu te împinge nimeni de la spate să înveţi ceva anume, e o libertate fantastică pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Eu am acumulat tot ce-am trăit, şi bune, şi mai puţin bune, şi le-am înmagazinat în mine. Împlinesc 51 de ani deci eu nu mai sunt în niciun caz Manuela care filma la 18 ani “Pădureanca” ci sunt un cumul a tot ce-am trăit de la o vârstă fragedă până acum. Ori asta e frumuseţea acestei meserii, că atunci când faci cunoştinţă cu un text nou, cu un personaj nou, ies la suprafaţă toate experienţele pe care le-ai trăit şi ştii să pui atunci în el cum tu ai simţit odată “aşa” sau cum tu ai acţionat atunci “aşa”. Personajul pe care spectatorul îl vede pe scenă e un cumul între datele pe care ţi le dă scriitorul, nu ştiu în ce măsură, poate 30%, dar 70% din punctul meu de vedere este subtextul care vine din cum îţi imaginezi şi cum îţi descrii tu personajul, plus tot ce-ai trăit tu până la momentul respectiv. Că altfel n-am putea fi adevăraţi, altfel am fi nişte roboţi care redau ceva şi atunci nici n-ar mai trebui să existe spectacole de teatru că fiecare om are imaginaţie, ia o carte, citeşte, şi îşi vede spectacolul sau filmul personal. Ăsta e şi scopul pentru care eu cred că noi existăm în această meserie.
Dar tu Manuela, de fapt cum ai ajuns tu să… exişti în această meserie?
Am făcut cunoştinţă cu meseria asta încă de mic copil şi la mine microbul intrase foarte puternic pentru că îl aveam pe tata, un artist desăvârşit, sculptor şi machetist, care a lucrat o viaţă întreagă la Buftea, la filmări combinate, ori toate lucrurile astea cumulate au dus spre faptul că eu nu m-am putut gândi nicio clipă că aş putea să fac altceva. Din alt punct de vedere, eu am rămas însărcinată cu Andrei în ’90, în momentul în care foarte mulţi colegi de-ai mei au încercat să plece din ţară. Eu am rămas cantonată în Bucureşti şi zic că n-a fost rău. Privind acum în urmă, poate am un sigur regret. Când eram în clasa a doua am început să studiez limba rusă dar după un an ne-am mutat în alt cartier şi la noua şcoală a trebuit să învăţ engleza şi am uitat rusa cu desăvârşire pentru că nu m-am mai întors la ea. Ei bine, în ’90-’91, într-un alt context, evident, căci având copilul nu mai era cazul, m-aş fi putut poate gândi să mă transfer la o universitate din Moscova şi am convingerea că altfel ar fi fost drumul meu profesional dacă aş fi mers şi pe şcoala rusă de film şi de teatru, dar, altfel, nu mi-a trecut niciodată prin minte să-mi schimb meseria. Mă rog, s-a întâmplat că în cei 4 sau 5 ani cât am stat în America am făcut o pauză şi nici măcar nu m-am gândit la altceva pentru că eu sunt o fire destul de corectă, chiar foarte corectă, şi nu-mi place să joc pe mai multe planuri… sunt directă, cu cărţile pe faţă, ori eu am ajuns în America nu pentru că am visat eu vreodată să fac carieră acolo ci m-am dus acolo pentru că m-am căsătorit. Ori dacă m-am căsătorit ăla-i locul meu, şi n-am vrut să le mai combin pentru că eu am mai primit o lecţie, pe la 18 ani, şi slavă Domnului că am reuşit să o învăţ. E vorba de alegeri. Un tânăr la început de drum trebuie să înveţe în primul rând lecţia asta, trebuie să aleagă, pentru că oportunităţi, trenuri, miraje apar, însă tu trebuie să ştii să alegi ce să faci şi când să faci, căci nu ai cum altfel. În momentul în care vrei să le faci pe toate pierzi pe toate planurile. Eram în clasa a XII-a când am dat probe de filmare la “Pădureanca” iar eu mă pregăteam, evident, să dau admitere la Facultatea de Teatru, am luat probele la “Pădureanca” şi mi s-a spus în faţă că trebuie să aleg, e un rol greu, sunt trei luni de zile de filmare la Arad şi nu la Bucureşti… ‘Ai de ales, vrei să faci filmul sau vrei să dai la facultate?’. Şi-atunci eu, cu mintea mea de 18 ani, n-am ştiut nici cu cine să mă sfătuiesc pentru că părinţii mei m-au lăsat să hotărăsc şi am avut un răgaz de timp foarte scurt, cred că maxim zece zile, în care m-am întrebat ce să aleg. Am ales filmul şi-am ales bine… cred. Cu siguranţă am ales bine. Aşa şi cu plecarea în America. A trebuit să aleg: ori plec, ori rămân aici să-mi fac meseria, ori dacă vreau să mă duc acolo şi să profit de pe urma faptului că am ajuns căsătorită în America… eram convinsă că o să-mi anulez căsătoria, era evident. Eu cred că e bine cum am făcut pentru că în timp am avut de câştigat. Nu m-am risipit în multe, fiecare perioadă – chiar şi cea în care nu mi-am făcut meseria – m-a făcut să acumulez foarte mult în experienţă şi uite că, în prezent, am de unde să scot.
Care a fost cea mai importantă lecţie pe care ai primit-o de la regretatul Mircea Albulescu, dascălul tău în facultate?
Demnitatea. Primul lucru pe care ni l-a spus când a intrat în clasă a fost “Nu vă faceţi preş că se şterg alţii pe picioare pe voi” ori asta înseamnă demnitatea. Nu te duce că vrei neapărat, cu orice preţ, să obţii un rol, că vei ajunge să plăteşti rău de tot, într-un fel sau altul. Ai demnitate, cunoaşte-ţi… nu valoarea că nici el nu ne făcea să credem că noi suntem buricul pământului, dar cunoaşte-ţi dimensiunile, nu te întinde niciodată mai mult, nu crede că eşti mai cu moţ decât alţii dar nici mai mic. Trebuie să ştii de unde şi până unde eşti. Lucrurile bune ţi se întâmplă în momentul în care ai coloană vertebrală.
După facultate şi până la relocarea în America ai plecat vreun an şi ceva din Bucureşti la Timişoara. Pot să te întreb ce-ai căutat în Banat?
Uite, iarăşi un lucru care ţine de felul meu de a fi, legat de care unii îmi spun că sunt chiar fraieră câteodată şi că nu-mi cunosc interesul. S-a întâmplat aşa… a venit domnul Boroghină [Emil Boroghină, actorul şi directorul Teatrului din Craiova, creatorul Festivalului Shakespeare – n.r.] la noi la şcoală, avea două foste studente de-ale domnului Albulescu angajate, pe Nataşa Raab şi pe Diana Gheorghian care erau anul V când noi eram în anul I, şi domnul profesor ne-a condus în paralel, şi încă din anul II de facultate mi-a zis că am locul asigurat şi că vrea să vin la Craiova. Iar eu am zis ‘Bine, domnu’ Boroghină.’. Am ajuns în anul III, apoi în anul IV, eram la Casandra la “Săptămâna absolvenţilor” şi nici nu mă mai întrebam unde mă duc că ştiam că mă duc în stagiu la Craiova, teatrul din Craiova fiind la ora respectivă primul din ţară, şi-am avut surpriza să vină domnul Boroghină, l-am văzut uşor stingher, n-a vorbit cu mine, eu din timiditate şi din felul în care sunt nu m-am dus la el să întreb şi am aflat ulterior că domnul profesor Albulescu insistase să o angajeze pe colega noastra Ozana Oancea, numai că domnul Boroghină nu avea la vremea aceea decât un singur post vacant şi a zis că mai întâi trebuie să rezolve situaţia înainte de a-i da telefon Manuelei Hărăbor. Filmul întâmplărilor l-am dat înapoi ulterior. Apoi eu am plecat la Costineşti la “Gala tânărului actor” şi acolo m-am întâlnit cu băiatul doamnei Cătălina Buzoianu, Ştefan Iordănescu, care mi-a spus ‘Ştii, sunt regizor la teatrul din Timişoara, nu vii la noi că tocmai pun acum “D’ale carnavalului” şi după aia pune Laurian Oniga iarăşi un spectacol, vino că uite, acum facem trupa, o să crească…’ şi eu, neavând niciun angajament, am zis ‘Bine, vin.’. Am plecat de la Costineşti, am ajuns la Bucureşti în timpul săptămânii, le-am spus părinţilor mei decizia, m-am dus şi mi-am cumpărat biletul de tren ca luni la prima oră să ajung la Timişoara, iar duminică dimineaţa mă sună domnul Boroghină şi-mi zice ‘Manuela, îmi cer scuze că ar fi trebuit să-ţi spun sau să te pun în temă dar uite că abia acum am rezolvat, am două posturi vacante şi vă angajez pe amândouă.’. ‘Domnu’ Boroghină… am promis că mă duc la Timişoara.’. Şi m-am ţinut de promisiune. Eu mă ţin de promisiuni chiar dacă ştiu că greşesc. Măcar cuvântul îl am. Că o să fie greu, că după aia o să văd că e decizia cea mai proastă, o să mă ridic şi de acolo şi o să merg înainte. Lucrul ăsta nu l-am învăţat în şcoală şi nu prea se ţine cont de el în lumea noastră… cine m-aude spune că sunt foarte naivă, da, sunt foarte naivă dar mi se pare că este o calitate pe care orice om ar trebui să o aibă, în momentul în care-şi dă cuvântul să se ţină de el. N-a fost OK cu experienţa de la Timişoara pentru că deşi am intrat în “D’ale carnavalului” nu s-a întâmplat aproape nimic acolo, oraşul era foarte politizat la vremea respectivă, lumea nu prea venea la teatru, regizorii plecaseră la Bucureşti că erau chemaţi de Andrei Şerban ca să monteze pe scena Teatrului Naţional. Am stat o stagiune şi-am plecat, şi-aşa s-a întâmplat iarăşi ca semn al destinului că, nefiind angajată nicăieri, m-am intersectat întamplător la Bucureşti pe stradă cu Tudor Mărăscu care mi-a propus un rol într-un spectacol pe care tocmai îl monta la Teatrul de Comedie. Toate au fost legate… dar ştii de ce sunt legate? În momentul în care nu te împotriveşti, Dumnezeu le leagă pentru tine. Noi nu obţinem ce vrem în viaţă sau ni se pare că nu obţinem în momentul în care ne cantonăm pe nişte dorinţe şi vrem să facem totul crezând că totul e în mâinile noastre. Foarte puţini sau foarte târziu ajungem să descifrăm ce se spune în “Rugăciunea Domnească”: “Facă-se voia ta”. Noi aşa ne rugăm, nu ne rugăm să câştigăm la loto. Da, te rogi şi pentru lucruri concrete pentru că aşa îţi arăţi credinţa faţă de Dumnezeu şi speranţa, dar tu îi spui ‘Ajută-mă să fac lucrul ăsta dacă este spre mine, dacă e voia ta să se întâmple aşa şi, dacă e într-adevăr voia ta înseamnă că o să fie un lucru benefic şi pentru mine, pentru sufletul meu şi pentru traseul meu.’.
Ai fost mult timp plecată din ţară. Ce ţi-a lipsit şi ce nu ţi-a lipsit din România în acei ani?
Cât am fost cei cinci ani în Statele Unite mi-a lipsit tot. Când spun tot înţeleg chiar tot. Îmi lipsea şi blocul în care stăteam cu părinţii mei şi ce se întâmpla în faţa blocului, absolut tot. Eu am avut atunci o perioadă când vorbeam româneşte, chit că fostul meu bărbat nu mă înţelegea dar n-avea ce face şi încerca să înveţe să înţeleagă ce spun în româneşte, eu visam în română deci toate visele mele erau în limba română, ascultam acolo doar muzică românească, şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, dragostea de ţară nu este nimic peiorativ, este adevărată. Ştii cum? Noi toţi avem nişte rădăcini nevăzute în pământul în care ne naştem că de asta se spune că e bine să mănânci legume care cresc la timpul potrivit, în ţara ta. Tu eşti conectat la fel ca orice plantă şi toată energia, toată seva, de acolo vine, căci de ce crezi că se foloseşte cuvântul ăsta foarte bun, ‘dezrădăcinat’? Eşti dezrădăcinat când te muţi pe alt continent, pe alt meridian, nu e întâmplător, iar eu am simţit acest lucru. Îmi lipsea energia şi seva asta. Eu când m-am întors în ţară din Statele Unite era exact 11 septembrie. Atunci aveam biletul meu de avion pentru întoarcerea la Bucureşti. Fiind seara, zborul a fost anulat pentru că, evident, după ce s-a întâmplat atentatul, s-a blocat New Yorkul şi s-au închis aeroporturile. Când s-au redeschis sâmbătă am ţinut neapărat să mă duc deşi am fost avertizată că s-ar putea să nu mă îmbarc în niciun zbor fiindcă erau sute de mii de oameni care aşteptau. Într-un terminal nou construit erau ca firele de iarbă şi, în cele din urmă, după ce pierdusem patru curse, la ultimul zbor, când ajunsesem şi eu în faţă, o stewardesă a închis lista de pasageri aleşi aleator din toate cursele care fusesera anulate… patru curse în fiecare din cele cinci zile, îţi dai seama câţi oameni erau acolo. Gata, a închis-o, nu mai era niciun zbor. În disperarea mea de a ajunge odată acasă m-am dus, am luat-o de eşarfă şi i-am zis ‘Eu trebuie să plec la Bucureşti ACUM!’. Probabil că am fost atât de convingătoare şi probabil că aveam o privire de nebună obosită cu lacrimi în ochi… că femeia mi-a cerut paşaportul şi biletul şi mi-a dat talonul de îmbarcare. Şi-am ajuns la Bucureşti după ce-am pierdut legătura, una peste alta, după 49-50 de ore de când eram plecată din New York. Nu erau terminalele făcute atunci în 2000, aşa că ne-au luat cu autobuzul dar când m-am dat jos din avion am simţit dorinţa să mă întind pe jos şi să zic ‘Nu mai plec de aici niciodată!’ şi n-am mai plecat. Aşa sunt eu.
Manuela, ai revenit în Bucureşti încă din 2000 dar ai reintrat în teatru foarte târziu şi chiar şi acum prezenţa ta pe scenă e destul de rară…
Da, practic de-abia de un an pentru că în rest, în ultimii şapte ani, am făcut teatru independent de nişă, destul de mic, dar nu ca un lucru care să-mi aducă o satisfacţie extraordinară. Asta apropo de alegeri, că am zis să fac lucrul ăsta pentru că sunt încă puţin ancorată şi atunci e un exerciţiu foarte bun pentru mine. Nu spun că n-am vrut să intru într-un teatru imediat după ce m-am întors din Statele Unite dar eu sunt mai timidă din fire, întreb o dată şi dacă mi se spune ‘Nu’, a doua oară nu mă mai duc să bat la uşă şi să mai întreb. Aşa m-a crescut mama, ce să fac? Mi-am spus că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor şi dacă s-or întâmpla bine iar dacă nu… înseamnă că nu trebuie să se întâmple. Şi întâmplarea a făcut ca de pe o zi pe alta să mă întâlnesc cu domnul Colceag care îmi spusese la telefon că face “Vassa…” dar când am ajuns la teatru mi-a zis că nu pot să o joc pe Vassa ci pe fata ei şi că trebuie să îmi pună dublură fiindcă nu sunt încă angajată la teatru. I-am spus că nu am nimic împotrivă şi că orgolii de astea eu nu mai am demult şi-aşa am început lucrul şi în două luni eram angajată ca actriţă la Teatrul Mic. Asta a fost revenirea mea. Între timp am mai avut o colaborare pe care o am şi acum la Teatrul Metropolis… eu tot timpul zic că ceea ce a făcut ca totul să se întâmple sunt lucrurile pe care ar trebui să le avem cu toţii indiferent unde activăm: să ai răbdare, să nu te impacientezi şi să nu cazi în deznădejde. Cred că sunt ABC-ul, secretul vieţii, indiferent ce faci. Ori eu am avut lucrurile astea. Voit, nevoit, nu ştiu, dar le-am avut. Dintr-o timiditate cred, căci mi-a fost tot timpul ruşine chiar şi să mă revolt pe ceva. N-am îndrăznit niciodată pentru că mi-am spus că dacă astea sunt datele problemei cu astea mergem înainte.
Înţeleg dar, totuşi, nu ai avut momente când ţi-a fost teamă? De ce ţi-e frică, ce anxietăţi îţi provoacă Bucureştiul în care trăim?
Eu am credinţă în Dumnezeu, nu am cum să am anxietăţi. Mi-e frică să mă împotmolesc şi să nu reuşesc să mă ridic într-un timp cât de cât scurt, să nu am putere să mă ridic, dar am credinţă în Dumnezeu şi nu sunt singură pe pământ. Eu tot timpul cer ajutorul. Cel care nu crede în Dumnezeu are anxietăţi, că anxietăţile vin din partea ailaltă. Când ai modelul şi ai reperul tău în faţă… ştii, e ca în povestea aceea pe care eu mi-am asumat-o de foarte multă vreme pentru că am trăit-o în sufletul meu: între om şi Dumnezeu există o uşă dar clanţa nu-i decât pe partea omului şi, dacă o închide cineva, doar el poate să intre înăuntru. Uite, cum suntem noi acum pe balcon. Tu eşti acolo unde e clanţa, deschizi sau nu deschizi. Adică ceri ajutor sau nu ceri ajutor, că dacă eşti atât de înfumurat şi de orgolios şi consideri că n-ai nevoie de repere atunci stai şi îngheţi… că noaptea se face frig. De cealaltă parte ai protecţie, există o umbrelă.
Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti
P.S:
“Familia Jeleznov” se joacă sâmbătă 6 aprilie 2019, de la ora 18:30, pe scena sălii Atelier a Teatrului Mic (str. Constantin Mille 16).
