Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 25/10/2020
Artă & Cultură / Teatru Muzică

Andrei Popov | Secolul 21 este musical

Andrei Popov De Andrei Popov
Comentarii Andrei Popov | Secolul 21 este musical Share Andrei Popov | Secolul 21 este musical


Andrei Popov | Secolul 21 este musical

Pentru senzații, emoții, imagini, distracție, toate puternice și tari – pentru ele ne ducem să vedem un musical live, la teatru. Este ceea ce se spune și se crede în mod curent, teatrul muzical clădindu-și, de-a lungul timpului, faima de “mașină de vise în priză directă”. Căci indiferent de câte ori ai vedea un film, totul va arăta exact la fel (mai puțin detaliile care ți-au scăpat); în schimb la teatru, spectacolul va fi întotdeauna diferit de la o seară la alta, chiar dacă piesa e aceeași. Se știe că oamenii își doresc să-și prelungească visul care le place.

Doar că, în secolul 21, oamenii nu mai vor să viseze ca înainte…

Vor să înțeleagă mai bine și oamenii și situațiile cu care se confruntă în viața de zi cu zi și, mai ales, să se înțeleagă pe sine, fără a merge neapărat la psiholog. Veți spune că asta a încercat întotdeauna teatrul de proză și aveți dreptate. Dar știți la fel de bine că teatrul “convențional” este perceput ca fiind elitist – nu multă lume merge de plăcere să vadă spectacole pe al căror afiş scrie mare „dramă”. Nu e mai puţin adevărat că o bună parte din cei care evită drama vorbită se înghesuie să vadă o dramă muzicală. Dar nu la operă!

Paradoxul e doar aparent. Teatrul de proză confruntă publicul în mod direct cu subiectul. Musicalul învelește tema delicată într-o convenție care nu-și ascunde artificialitatea, adaugă muzica, care face să reacționeze în primul rând afectul, și presară și umor, nelipsit din orice lucrare de gen, oricât de dificil ar fi subiectul. O rețetă care face din spectacolul muzical un instrument de dezbatere și persuasiune foarte eficient, dar care funcționează doar în sala de teatru, nu și la cinema – până acum, filmele realizate după musicaluri recente, de scenă, s-au dovedit a fi doar niște eșecuri costisitoare.

Dar asta e o altă discuție.

Sunset BLVD 1994

(1) Andrew Lloyd Webber și Glenn Close, Sunset Blvd 1994. (2) Andrew Lloyd Webber, Glenn Close, Billy Wilder și Alan Campbell – Seara de gală Sunset Boulevard 1994, Broadway

Jesus Christ SuperStar

(1) Andrew Lloyd Webber / Tim Rice (1971). (2) Ben Vereen, Jeff Fenholt, Yvonne Elliman “Jesus Christ Superstar” (1971) de Andrew Lloyd Webber și Tim Rice

Trecerea de la povești frumoase și emoționante la istorii adevărate din cotidian a fost grăbită și de criza economică de la finalul primului deceniu al secolului 21, ce a amuțit euforia investițiilor de milioane (euro și dolari) în producții teatrale care-ți luau ochii.

Marile montări s-au rărit până la a fi numărate pe degete. Decorurile somptuoase care făceau publicul să aplaude la ridicarea cortinei (de exemplu, „Sunset Boulevard” de Andrew Lloyd Webber, Don Black, Christopher Hampton, 1994, Los Angeles şi Broadway) au dispărut, fiind înlocuite de structuri schematice sau de video proiecții (acelaşi „Sunset Boulevard”, 2016-2017, West End, Broadway), atunci când nu se face apel la noi tehnologii spectaculoase (decoruri sumare manipulate de calculator și fuziunea acțiunii fizice cu video-ul – “Bodyguard” de Alexander Dinelaris, 2012-2020).

De asemenea, orchestre de 30-40 de instrumente pentru o producție muzicală, doar Europa continentală și le mai permite azi (în cazuri excepționale), în fosă sau în studiouri aflate departe de scenă, apărând virtual pe ecrane gigantice.

sunset

(1) Christopher Hampton, Glenn Close și Don Black  Sunset Boulevard, la London Paladium 2016. (2) Sunset Boulevard, 2016-2017, West End

Cine s-ar fi gândit, în urmă doar cu câteva decenii, că teme sociale acute și tabu inclusiv în teatrul convențional vor ajunge mari “hit-uri”, succese de forță, ale teatrului muzical din spațiul anglo-saxon și apoi mondial – depresia și bipolaritatea (“Next to normal” de Brian Yorkey și Tom Kitt, 2008, care va avea premiera și la București, pe 31 octombrie și 1 noiembrie 2020, la Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian), anxietatea socială și autismul (“Dear Evan Hansen” de Benj Pasek, Justin Paul și Steven Levenson, 2015), migrația  și diversitatea etnică (In the Heightsde Quiara Alegría Hudes și Lin-Manuel Miranda, 2005), sinuciderea, familia disfuncțională și asumarea identității sexuale (“Fun Home” de Lisa Kron și Jeanine Tesori, 2013), terorismul și solidaritatea (“Come from away” de David Hein și Irene Sankoff, 2013), istoria recitită pentru tinerii de azi („Hamilton” de Lin-Manuel Miranda, 2015) etc. În același timp, în Europa continentală, subiecte, dar mai ales personalități istorice au fost coborâte de pe toate soclurile și readuse cât mai aproape de preocupările spectatorilor utilizatori de smartphone și social media (“Rudolf” de Frank Wildhorn, 2006, “I am from Austria” de Rainhard Fendrich, Titus Hoffmann, Christian Struppeck, 2017). Rezultatul revenirii la „aici şi acum” a fost o scădere spectaculoasă a mediei de vârstă a publicului de musical, peste tot în lume.

Nest to normal

(1) “Fun Home” de Lisa Kron și Jeanine Tesori, 2013. (2) Next to normal de Brian Yorkey și Tom Kitt, 2008

Bodyguard

(1) Bodyguard” de Alexander Dinelaris, 2012-2020. (2) Hamilton, de Lin Manuel Miranda, 2015

Ceea ce nu înseamnă că “Fantoma de la Operă” (Andrew Lloyd Webber, Richard Stilgoe, Charles Hart, Alan Jay Lerner, 1986) nu continuă să atragă cohorte de public și să fie cel mai longeviv și vizionat spectacol din lume. La fel ca și alte succese din anii ’70-’80 ai secolului 20, dar fastul lor nu mai reuşeşte să ascundă izul de piese de muzeu pe care îl degajă. Ca în toată istoria artei, printre lucrările care reușesc să se salveze de anacronism se află tocmai cele în care foarte puțini au crezut la început, a căror premieră a fost întâmpinată cu scepticism, fie de critici, fie de public – “Les Misérables” de Alain Boulbil și Claude-Michel Schonberg (1985), “Jesus Christ Superstar” de Andrew Lloyd Webber și Tim Rice (1971), “A Chorus Line” de Marvin Hamlisch, Edward Kleban, Nicholas Dante, James Kirkwood Jr. (1975), “Rent” de Jonathan Larson şi Billy Aronson (1994), sau West Side Story(1957) de Leonard Berstein, Arthur Laurents și Steven Sondheim (ca și toate musicalurile acestuia din urmă). Ideile vehiculate de ele și tratarea lor rămân la fel de actuale și de puternice ca la momentul creării acestor spectacole. Atunci fuseseră primite cu răceală din cauza prea puternicelor lor legături cu realitatea și cu diverse situații sociale supărătoare.

Phantom at The Opera

(1) Andrew Lloyd Webber – The Phantom of the Opera (2/3) Original London Cast Production: Steve Barton (Raul) / Sarah Brightman (Christine)/ Michael Crawford (The Phantom of the Opera) / The Phantom of the Opera 1986

les miserables

(1) Les Miserables 1985 Cameron Mackintosh Claude Michel Schonberg si Alain Boulbil. (2) I Feel Pretty din West Side Story 1957  – Elizabeth Taylor (Francesca), Carmen Gutierrez (Teresita), Marilyn Cooper (Rosalia), Carol Lawrence (Maria).

A nu se înțelege că teatrul muzical a devenit doar serios și, pentru unii, plictisitor. Latura de “entertainment” e tot acolo și e și mai apăsată, în anumite cazuri. Dar chiar în cazurile “trashy” (fără perdea și menajamente), nu se mai râde fără miză… În peisajul teatral occidental, musicalul se poziționează din ce în ce mai mult la egală distanță între teatrul de proză și industria divertismentului pur comercial.

Musicalul devine mai mult decât respectabil grație rolului de explicare atractivă a unor probleme spinoase pe înțelesul tuturor. Peste toate acestea a venit, însă, pandemia, care a produs deja mutații în modul de percepție atât a societății cât și a spectacolului, oamenii preferând tot mai mult un discurs direct și esențializat.

Această criză sanitară este marea surpriză a începutului de secol 21 pentru soarta musicalului, care se găsește în fața a două drumuri – unul spre o accentuare a dimensiunii comerciale de distracție, iar celălalt spre o mai mare angajare socială. Abia 2021 ne va spune care e alegerea…

  • foto credite: phantoonsoftheopera.tumblr.com, playbill.com, love4musicals.com, londontheatre.co.uk, pinterest.com, speakeasystage.com, blog.fromtheboxoffice.com, wikimedia.org

Text de Andrei Popov

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută