Tehnologia emoției – nume de cod: Depeche Mode

Era prin ’85, când rudele mele din Orientul Mijlociu îmi asigurau sursa inepuizabilă de gumă de mestecat. Printre altele, primeam și casete cu muzică. Atunci am primit și am ascultat pentru prima oară o compilație Depeche Mode.

People are People, Just Can’t Get Enough, Master and Servant, Blasphemous Rumours etc.

Eram interzis. Încercam să-mi explic de unde vine un asemenea sunet. Ascultasem electro-pop, new wave și alte genuri care foloseau cu predilecție sunete sintetice, dar niciodată nu am simțit un asemenea impact. Aveam senzația că ascult rock de cea mai bună calitate, dar nu auzeam nicio chitară distorsionată, ritmul era generat parcă din alte surse. Nu mi se părea a fi ceva natural, dimpotrivă, aveam senzația că totul e acolo. Un tot unitar. Nu lipsea nimic. Basul era în stomac, ritmul îmi stimula musculatura, iar toate sunetele se așezau impecabil într-o structură melodico-armonică masivă. Nu auzeam solo-uri, în schimb tot ce auzeam, chiar dacă nu mi-era familiar, mă satisfăcea total, iar reacția era pe măsură.

De unde download în anii aceia?

M-am apucat să întreb, să mă interesez. Căutam tot ce exista înregistrat cu această formație. Între timp, am ascultat caseta și am împrumutat-o și altora până s-a ales praful de ea. Din acel moment, Depeche Mode este pentru mine o sursă inepuizabilă de energie sonoră și un exemplu de unicitate artistică. Cu atât mai mult, mi-am dorit să aflu cât mai multe despre laboratorul din care ies toate aceste sunete. Ce concept dinamizează acest mecanism. Pentru că, dacă există o amprentă Depeche Mode, aceasta este legată de arta de a produce sunete, de a combina elemente aparent discrepante: melodie minimală, emoțional-sintetic, subtil-visceral.

A început în 1981, când David Gahan purta costume bufante și cravate pestrițe.

Cu frezele tipice perioadei new romantics și cu câteva hituri, Depeche Mode se anunța o nouă titulatură de pus la categoria consumabile. Anii ce au urmat au contrazis total această ipoteză. Am văzut cum un grup de dandy englezi a evoluat și a devenit un monument rock. Și asta și datorită producătorilor de geniu cu care au lucrat, datorită celor patru caractere diferite care au știut să-și pună în comun calitățile și – poate cel mai important – dau senzația că nu există nicio limită în ceea ce privește spectrul sonor. Ca să nu mai vorbim de miile de artiști influențați de acest fenomen.

Primul care a pus accentele synth-pop în repertoriu a fost Vince Clarke, ulterior fondatorul grupurilor Yazoo și Erasure. După plecarea lui, Martin Gore a devenit liantul muzical și cel care a orientat repertoriul spre o zonă mai sofisticată și electronicizată. Gore este arhitectul sonic al grupului, fiind capabil de a transpune piesele schițate pe chitară sau pian într-un ansamblu de înaltă tehnologie. Și chiar dacă modul de a scrie este obișnuit, felul în care metamorfozează piesa, păstrându-i valoarea melodică, ține de magie. Sunetele provin din surse aparent ciudate și foarte diverse, construind o combinație de aparatură analogică și digitală, combinații în mare parte doar de ei știute.

În zilele noastre, formațiile nu mai au trecut. Parcă nici nu au voie să aibă trecut.

Longevitatea scade din ce în ce mai mult. De aici și imposibilitatea de a evolua, de a-și găsi și a-și forma o identitate solidă. În cazul DM, trecerea de la producțiile din trecut la piesele actuale, de la refrenele optimiste la temele introspective, de la adolescenți de silicon la un super-grup a însemnat maturizare. O trecere conștientă prin toate reperele necesare desăvârșirii ca oameni și ca artiști. În trecut, au fost catalogați drept new romantics, pop, dance și tehno.

În ultimii ani, au reinventat chitarele grunge și beat-urile trip-hop, textele grave și show-ul multimedia, perfect sincronizate în spectacolele din fiecare turneu. Practic, instrumentele pe care ei le folosesc nu sunt de pe altă planetă. În afară de câteva unități special concepute, la comandă, nu există niciun instrument inabordabil, la care să nu aibă acces ușor orice artist. E adevărat că evoluția tehnicii în domeniul instrumentelor muzicale le-a lărgit enorm posibilitățile de exprimare.

Martin Gore în studio

Dacă în 1981 foloseau un sintetizator Moog, un PPG wave și două magnetofoane, ulterior au apărut claviaturile monofonice, polifonice, emulatoarele, samplerele și alte generatoare sintetice de sunet, iar în zilele noastre, totul se face pe computer, unde este completat de foarte mult software. Echilibrul organic este adus de chitarele lui Martin Gore și de folosirea, mai nou, a tobelor naturale, mai ales în concerte. Însă arta de a scoate ceva unic din ele, meticulozitatea cu care fiecare sunet este șlefuit au dominat întreaga activitate de creație a grupului. Nu degeaba, înainte de a prelua numele unei reviste de modă franceze, se numeau Composition of Sound. Și nu degeaba Tricky, Air, Placebo, Deep Dish, Derrick May, Primal Scream, Smashing Pumpkins sau Wolfsheim (ca să numim doar o mică parte din ei) recunosc influența directă pe care sound-ul Depeche Mode a avut-o asupra lor.

Poate un specialist în instrumente electronice ar fi surprins de faptul că nu sunt folosite cele mai bombastice tehnologii, cum vedem la Jean-Michel Jarre sau Vangelis, în schimb orice artist, oricine ascultă și înțelege muzica Depeche, se minunează de frumusețea ei.

Depeche Mode este o experiență reușită, după un parcurs de durată, poate ciudat, uneori periculos, dar extrem de concret, la obiect. Într-o lume în care majoritatea carierelor „artistice” se rezumă la un album-două, ei sunt în continuare împreună, produc, înregistrează, fac turnee și bucură admiratorii de 40 de ani încoace.

Dacă e să vorbim de modul în care se poate crea un echilibru între tehnologie și emoția umană, putem fără ezitare să pronunțăm codul: Depeche Mode.

Citește mai multe despre Depeche Mode în ediția specială SUNETE Depeche Mode 40.

Pachetul special Sunete Depeche Mode 40 cuprinde revista Sunete, în format mare, A4, 132 pagini 100% Depeche Mode. Alături de revistă, pachetul mai cuprinde cartea Versurile Depeche Mode (format A6, 196 pagini), o mască de protecție reutilizabilă din bumbac “à la mode” și 6 autocolante.

Pachetul se vinde exclusiv online AICI