Rezumat
De ce iubesc să merg pe munte cu cățeii:1. Pentru că prezența lor mă responsabilizează 2. Pentru că nimic nu pare mai la locul lui în lumea asta decât ei, alergând pe dealuri și creste3. Pentru că sunt și produc fericire4. Pentru că pot și nu este deloc meritul meu, ci doar încrederea mea în ei5. Pentru că împreună creăm cele mai perfecte povești 6. Pentru că alături de ei, fiecare tură este diferită 7. Pentru că mă provoacă și mă scot din zona de confort8. Pentru că se bucură de orice și oricât 9. Pentru că știu că dacă ar putea alege orice și ar putea-o spune, ar alege tot muntele10. Pentru diminețile de dupăCrăciun fericit, prieten drag!
Prieten drag,
De ceva timp mă tot gândesc să îți povestesc cum s-au schimbat turele mele pe munte în ultimii aproape 2 ani, de când au apărut în viața mea Happy și Joy. Pe Happy, băiețelul Golden Retriever, l-am luat cu mine pe munte din a doua lui lună de viață, iar pe Joy, fetița Mountain Retriever (a se citi metis Border Collie) de a doua zi de când am adoptat-o (avea 4 sau 5 luni). Nu spun că a fost ușor. Nu spun că este ușor nici acum. Ambii au personalități puternice, sporite de vârsta adolescenței, comportamente, reacții și nevoi total diferite. Nu am crezut vreodată că 2 căței pot fi atât de diferiți. În același timp, nu îmi imaginam că dacă ar exista 2 căței atât de diferiți, ar putea conviețui atât de frumos și natural cum o fac cei 2. Nu a fost, nu este și nu știu dacă va fi, cândva, ușor. Dar este perfect!
M-am gândit la câteva dintre motivele pentru care drumețiile mele sunt mult mai frumoase, de când au apărut ei și vreau să împărtășesc 10 dintre aceste motive cu tine. M-aș bucura, dacă ai și tu un cățel cu care mergi pe munte, să adaugi motivele tale la lista mea, folosindu-te de secțiunea de comentarii de la finalul articolului.
Happy (stânga) și Joy (dreapta), prima poză împreună, cu aproape 2 ani în urmă. La fel sunt și azi.
Munții Ciucaș, prima lor tură de munte, imediat după ce am adoptat-o pe Joy. La fel se drăgălesc și azi.
De ce iubesc să merg pe munte cu cățeii:
1. Pentru că prezența lor mă responsabilizează
Documentarea pe care o fac înainte de a alege traseul este mai riguroasă acum. Sunt de părere – iar Happy și Joy mi-au dovedit asta din plin – că ei sunt pregătiți și fac față aproape oricărui traseu montan. Aproape. Iar acel aproape poate face, uneori, diferența între viață și moarte. Deși au fost alături de mine pe cel mai dificil traseu marcat din România, pe diverse trasee nemarcate sau care au presupus cățărare/ descățărare pe stâncă sau săritori, sunt locuri în care aleg să nu îi iau cu mine. De asemenea, simțurile mele sunt mult mai acute în timpul drumeției decât erau înainte. Deși nu evit traseele cu stâne, sunt mereu pregătită să preîntâmpin și, la nevoie, să intervin. Îmi aleg mai cu grijă partenerii de drumeție cu care mă înconjor și care știu că nu se vor sfii să îmi dea o mână de ajutor la nevoie. Mă asigur nu doar că echipamentul meu de munte este funcțional, ci și că hamurile și lesele lor îmi vor permite să îi ajut/ ridic/ împing/ asigur. Sunt mult mai prezentă în mersul pe munte și iau decizii mai asumat, pentru că acum le iau pentru 3.
Munții Făgăraș, Vârful Negoiu prin Custura Sărății, cel mai dificil traseu marcat din România
Munții Piatra Craiului, traseu nemarcat spre Vârful Ascuțit
2. Pentru că nimic nu pare mai la locul lui în lumea asta decât ei, alergând pe dealuri și creste
Mă bucur când trec printr-o pădure deasă și văd că arborii sunt la locul lor și că își îndreaptă, falnic, crengile spre cer. Mă bucur când văd că în apele pâraielor de munte sunt pietre și frunze, iar nu peturi și mucuri. Mă bucur când văd orice element de natură care e la locul lui și e în perfectă simbioză cu tot ceea ce îl înconjoară. Exact același sentiment îl am când îi văd pe cei 2 alergând prin văi și pe creste, tupilându-se în iarba înaltă, tăvălindu-se în zăpadă sau frunze, fugărindu-se, lătrându-se, mușcându-se sau scufundându-se în bălțile pline de noroi de pe traseu. E locul lor acolo, iar felurile diferite în care o arată nu transmit nimic altceva decât mulțumire.
Munții Grohotiș, Vârful Bobul Mic
Munții Bucegi, spre Șaua Strunga
3. Pentru că sunt și produc fericire
Pe munte, fețele celor 2 râd. Nu e o metaforă, chiar râd. Numele lor le transmite întocmai starea. Iar starea asta e cât se poate de contagioasă. Eu sunt mult mai fericită când îi am în preajmă. Oamenii cu care ne întâlnim pe trasee preiau și ei din stare. Se opresc, îi mângâie, le vorbesc, îi întreabă lucruri, le aruncă bețe, cedează în fața cerșetorimii lor și le dau câte ceva bun. Unii mă opresc și îmi povestesc despre cățelul lor, pe care îl au, l-au avut sau și-l doresc. Mă întreabă diverse, cu o curiozitate ingenuă. Îmi povestesc lucruri ca și când ne-am cunoaște de o viață. Se deschid într-un fel incredibil. Se miră, se entuziasmează, își vorbesc între ei. Se îndepărtează cu privirea întoarsă spre joaca celor 2. Alții îi strigă pe nume de la distanță, îi văzuseră în altă tură și i-au reținut. Râd, se prostesc cu ei, le sporesc fericirea. Cățeilor, lor înșiși, mie. Universul râde, parcă și el cu noi, de joaca noastră. Oameni de absolut tot soiul, cu care poate, altfel nu aș fi avut vreodată ocazia să schimb o vorbă sunt luminați acum de fericirea celor 2. Ce văd eu în joaca lui Happy și Joy este o lumânare care reușește să aprindă incredibil de multe alte lumânări în jur, chiar și în zilele cele mai mohorâte. Și este minunat!
Munții Făgăraș, spre Fereastra Mare a Sâmbetei
Munții Piatra Craiului, Culmea Pietricica și Creasta Sudică
Munții Bucegi, spre Cascada Moara Dracului
4. Pentru că pot și nu este deloc meritul meu, ci doar încrederea mea în ei
Dacă aș fi avut un bănuț pentru fiecare dată când am fost întrebată vai, dar cum au ajuns câinii ăștia aici sus?!, mi-aș fi putut face multe cadouri Crăciunul ăsta… Pe lăbuțele lor, cum să ajungă? Vai dar pe stâncă/ lanțuri i-ați dus în brațe, nu? Da, sigur că da, cum altfel? 50 de kg, cu rucsac de 8 și stabilitate pe 2 picioare, desigur că a dus în spate 8 picioare însumând 60 kg. Nu sunt eroi! Sunt animale inteligente, puternice, cu instincte de supraviețuire și care au fost înconjurate cu încredere și suport. Ca și oamenii, sunt cum au fost crescuți să fie. Am văzut bichoni maltezi țopăind pe creasta Pietrei Craiului și erau adorabili, nu păreau deloc obosiți sau stresați. Ei nu știu că frații lor își trăiesc viața în poșete, ei se bucură cu ce au fost învățați. S-au mirosit cu dulăii mei și și-au văzut de tură. Oooh, ce frumoși sunt, să vă trăiască și noi avem un cățel, e acasă. Și de ce nu l-ați luat? Pe munte?! Ah nu, Doamne ferește. Dar de ce? E prea mic/ mare/ tânăr/ bătrân/ bleg/ agresiv/ încet/ vitezoman/ sensibil/ sperios. Ei sunt cum îi facem să fie. Și ai mei se tem și ai mei se blochează uneori și au nevoie de ajutor sau, după caz, de puțin răgaz și de încredere. Și le primesc din plin iar ei îmi dovedesc cu fiecare ocazie că, în felul ăsta, pot orice!
Munții Bucegi, pe lanțuri pe Jepii Mici, Mari și Caraiman
Munții Bucegi, traseu nemarcat spre Vârful Bucșoiu, pe Creasta Balaurului
Munții Bucegi, Vârfurile Omu și Bucșoiu prin Brâna Caprelor
5. Pentru că împreună creăm cele mai perfecte povești
Circulau, cu ani în urmă, niște poze pe Social Media cu o familie cu vreo 3 copii, în care mama și tata se luptau cu înverșunare să îi așeze pe cei mici la o poză. Au trecut prin toate etapele posibile, de la rugat, la mituit, la țipat, la aruncat cu lucruri, unul râdea, unul urla, unul plângea, machiajul mamei se strica, rochia se șifona, tata ceda nervos în spatele camerei. Multă energie și disperare mai târziu, le-a ieșit o poză, frumoasă, ce e drept, cu ei luminoși, râzând, sub care au pus comentariul „familia noastră perfectă”. Atunci mi s-a părut caraghios, chiar ridicol. Acum mi se pare natural, normal. Nu mi-aș imagina altfel. Când râdem, când țipăm, unul latră, unul nu acceptă să stea la poză fără mită, altul nu vrea dacă e și celălalt în poză, unul se trântește pe spate, altul întoarce fundul dar, în felul nostru, suntem perfecți și creăm cele mai frumoase povești împreună!
Încercare de poză în Munții Baiului, Vârful Piscul Câinelui
Încercare nereușită de poză (una dintre milioanele), undeva prin Bucegi
6. Pentru că alături de ei, fiecare tură este diferită
Dacă înainte criteriul principal de alegere a unui traseu era noutatea lui, acum aspectul acesta a căzut în plan secund. Caut, desigur, să iau la picior cât mai multe locuri noi și diferite, însă nu mai simt o părere de rău dacă merg de 2-3-4 ori pe același traseu, deoarece totul este mereu diferit, alături de ei. Uneori, chiar îmi place să mă gândesc retrospectiv la data anterioară când am fost împreună pe acolo și să conștientizez schimbările, evoluția, noua dinamică. Mă uit la comportamentul lor și văd îmbunătățirile. Îmi dau seama, tot mai mult, că valoarea companiei sporește valoarea locului, și nu invers.
Creasta Munților Baiului
Creasta munților Iezer-Păpușa
7. Pentru că mă provoacă și mă scot din zona de confort
Nu e totul lapte și miere pe traseu, eu mă plimb liniștită și meditez, iar ei aleargă împreună, cuminți, la 1 metru-2 de mine, apoi urcă în mașină și plecăm acasă. Nici pe departe. Provocările pe care le întâmpin cu ei sunt diferite, întocmai precum personalitățile lor. Joy este independentă, se distrează singură tot traseul, însă este dependentă de afecțiune. Tinde să o ia la goană în față, e foarte agilă, nu are răbdare să stea pe loc când ne odihnim, se ia după alți oameni și, uneori, nu realizează cât de mult se depărtează. La polul opus, Happy stă adeseori în picioarele mele, lucru care inoportunează în zonele dificile sau expuse, este mai temător decât Joy, dar și mai puțin agil, deci are nevoie de mai mult ajutor. Îi lipsește independența ei și caută pe tot parcursul plimbării parteneri de joacă, le aduce bețe și conuri pe care să i le arunce și latră puternic dacă nu i se răspunde dorinței de joacă sau dacă se teme de o anumită porțiune dificilă. În zonele respective, Joy caută rapid alternative mai potrivite ei de escaladă, decât varianta aleasă de noi, și de multe ori le găsește. Dacă nu, și este nevoie să o asigurăm și să o ajutăm, este receptivă și încrezătoare, colaborează ușor. Happy se împotrivește ajutorului, deoarece se teme, dar odată ce trece hopul și este eliberat din asigurări, începe să fugă după conuri. Cu fiecare nouă experiență, creștem cu toții, legat de asta nu există îndoială!
Munții Piatra Craiului, Cerdacul Stanciului și Marele Grohotiș
Munții Ciucaș, traseu nemarcat
8. Pentru că se bucură de orice și oricât
Fiecare element al naturii pentru ei reprezintă un motiv de bucurie. De la prima lăbuță pe care o pun pe sol din mașină, până abia se târăsc să urce înapoi. Joy este incredibil de fascinată de zăpadă. Se tăvălește în ea cu orele și râde ca un jder. Happy face la fel cu bălțile de noroi. Cu cât e mai împuțită balta, cu atât satisfacția de a se mura în ea e mai mare. E înnebunit după conuri, le strânge în fălcuțe ca un hamster. Fiecare piatră, fiecare lemn, e o fascinație. De balegă și altele înrudite, nu mai zic… Joy iubește iarba înaltă, sare prin ea ca o căpriță. Happy se alintă în frunzele căzute pe jos și toarce ca o mâță mare. Oricâte zile am merge pe munte, oricâtă zăpadă, frunze, bălți, râuri, conuri sau pietre am găsi, fascinația și entuziasmul din ochii lor nu pare să se diminueze defel. Îmi amintesc bucuria pe care am simțit-o văzându-l pe Happy cum descoperă prima zăpadă și am crezut că este un moment singular. Din fericire, nu este. Ei se raportează la ceea ce pentru noi e un simplu ciclu al naturii ca la cea mai minunată experiență și cel mai extraordinar cadou. De fiecare dată! Câte avem de învățat de aici…
Munții Făgăraș, Valea Sâmbetei
Munții Făgăraș, Vârfurile Netedu și Vânătarea lui Buteanu
Munții Bucegi, Creasta Bucșa
9. Pentru că știu că dacă ar putea alege orice și ar putea-o spune, ar alege tot muntele
Noi oamenii, cât de diferiți ne place să ne spunem că am fi, suntem totuși uniți de cel puțin un element indispensabil – acela că știm a ne da cu părerea și a judeca ce fac alții. Am auzit multe păreri (nesolicitate) de-a lungul celor 2 ani care declamau emfatic că animalele domestice nu sunt făcute să meargă pe munte, acolo-i de cele sălbatice, că de-aia le-o lăsat Doamne Doamne prin păduri, că am 2 căței care mă iubesc necondiționat iar eu îi nenorocesc (da, întocmai așa), că îi forțez, îi chinui, nu îi respect, dacă tratez așa un câine nu ar trebui să îl am. Aceiași oameni – doar zic și eu, ca să nu fac notă discordantă de la datul cu părerea în necunoștință de cauză – sunt, poate, cei care au suflat o viață în deget copilului, l-au ferit de orice căzătură, l-au îmbrăcat în astronaut la fiecare plimbare și care se întreabă de ce la 35 de ani încă stă cu părinții și se joacă pe play-station, sau de ce plânge și trântește lucruri prin casă dacă mama nu îi dă bani de țigări.
Dar da, deși ei, Happy și Joy nu au cuvinte să mi-o spună, au totuși atâtea alte metode prin care știu să îmi transmită că, dacă ar putea alege să facă orice pe lume, ar alege, mereu, să mă urmeze pe munte. Și cine sunt eu să le refuz asta? 🙂
Munții Făgăraș, Negoiu
Munții Făgăraș, Suru
Munții Ciucaș
Munții Postăvaru
Munții Grohotiș
Munții Bucegi, Mălăiești-Diham
10. Pentru diminețile de după
Și apoi, sunt diminețile alea care urmează unor nopți perfect liniștite, în care doar îi aud întorcându-se de pe o parte pe alta și în care se alintă leneș. Dimineți în care îmi bag capul în pieptul blănos al lui Happy, care pufăie prelung și se întinde și plescăie ca un bătrânel arțăgos, în timp ce Joy se încolăcește ca o mâță și se bagă strâns în mine, dar totuși mă ține la distanță cu lăbuța, cât să nu ajung să o pup pe nas, cum nu îi place ei. Și am putea sta așa cu orele, sau am putea pleca într-o nouă drumeție și știu că orice aș alege ei vor fi mulțumiți și fericiți.
Diminețile de după…
… care uneori durează mai multe dimineți.
Dragă prietene,
Cred foarte mult în faptul că nu există oameni perfecți, ci oameni perfecți pentru alți oameni. Nu știu dacă la câini funcționează același algoritm, pare, însă, că între ei 2, da. Că sunt atât de diferiți și totuși se completează atât de frumos. Că ce îi lipsește unuia, prisosește la celălalt și nu se sfiește să împartă. Iar eu, cum nu îi pot vedea și imagina unul fără celălalt, văd doar perfecțiune la superlativ. Învăț de la ei, zi de zi, că viața ar fi mai simplă și mai frumoasă dacă aș lăsa lucrurile să treacă mai ușor, dacă aș păstra doar ce e bun și dacă m-aș bucura de fiecare lucru repetitiv ca și când l-aș întâlni pentru prima dată. Sunt imediat 2 ani de când mă gândesc cum să fac să fac oameni din cățeii ăștia, când ar trebui să învăț eu omul din mine să simtă, să iubească și să lase prostiile să treacă, întocmai cum o face un câine…
Ceea ce îți doresc și ție, nu doar acum, în prag de sărbătoare, ci mereu.
Crăciun fericit, prieten drag!
Cu drag,
Un om happy joy
www.instagram.com/haihui.cu.swit.rocs/
O viață Happy Joy
Mai multe articole haihui prin munții noștri:
